Pentru Nicușor Dan, dovada că a ajuns acolo unde a ajuns e garanția faptului că Providența lucrează în istoria noastră. Singura lui problemă ar fi aceea de-a o face vizibilă.
Un articol de opinie de Mihai Maci, Revista22.
Pe domnul Nicușor Dan l-am întâlnit, cu totul tangențial, cândva, pe vremea burselor franceze. Vom fi stat la coadă la Cantina Albert Châtelet de lângă Rue d’Ulm, ne vom fi salutat la vreun colț de stradă sau ne vom fi zărit la una dintre acele întâlniri de epocă ale tinerilor români. Nimic nu-mi dă dreptul să mă pronunț asupra dânsului așa cum era pe vremea aceea, dat fiind că nu-mi amintesc să fi discutat sau să fi avut alte contacte decât cele pur formale ale politeții. Singurul lucru pe care-l țin minte e faptul că matematicienii ceilalți (erau o ceată, la Paris, pe vremea aceea) îl considerau deștept, dar îl priveau cu mult umor, ca pe unul distrat, un soi de Screech, deopotrivă inteligent și cam șui. E limpede că acest portret – foarte vag – din memorie nu seamănă cu cel al președintelui României, însă, pe de altă parte, acesta din urmă, cu aerul lui smerit și bonom, îmi evoca mereu ceva și nu știam ce. Abia într-un târziu mi-am amintit: e vorba de ASCOR-iștii anilor ’90.
Probabil că ASCOR (Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România) va mai fi existând și azi, dar – în mod cert – e departe de bătaia pe care-o avea în anii ’90. Atunci eram proaspăt ieșiți din comunism, aveam – la propriu, în stradă – o mulțime de tineri cărora „materialismul dialectic și istoric” nu le spusese nimic și care refuzaseră instinctiv gunoiul pe care li-l îndesa pe gât ideologia ceaușistă. Încă dinainte de 1989, cu videotecile și muzica rock, cu ce cădea (o carte interbelică, un roman difuzat „pe sub mână” sau o revistă „de dincolo”), ei se situează într-o contracultură a rezistenței care – odată cu Piața Universității – devine una a contestației. Ceaușescu ne vrusese pe toți muncitori, „constructori conștienți ai socialismului și ai comunismului în România”; noua generație în blugi (cei mai mulți. de calitate îndoielnică, aduși cu tirurile din Turcia) se vrea americană sau, oricum, occidentală. Comunismul reprimase țărănimea și Biserica, tinerii se întorc „la rădăcini”, exaltând ruralul și înghesuindu-se în biserici. Ascultă rock (metallic – dacă se poate), își lasă plete (strânse la spate în codițe), umblă în blugi skinny, dar nu ratează o vecernie, citesc Stăniloae și romanele SF care începeau să apară și pendulează între Petre Țuțea și Părintele Cleopa.
Continuarea, în Revista22.ro
