(despre steag & oameni din cârpe)
Recenta inițiativă a suveraniștilor de a-și exprima respectul față de simbolul statalității care este steagul, în cazul nostru drapelul tricolor, sărutându-l, nici mai mult, nici mai puțin, spune aproape totul despre profunzimea freudiană a patriotismului de paradă. Un dezastru. Ce minți răvășite, că nici nu-mi vine să cred! Chiar așa: cât poți fi de imbecil? Care este limita?
Nu pentru că drapelul nu ar merita respect. Tocmai dimpotrivă. Problema începe atunci când, pe fundalul unei antropologii nedecantate, simbolul și realitatea simbolizată se suprapun până la confuzie, când metafora se sparge jalnic și concretețea invadează tocmai locul unde ar trebui să existe distanță, sugestie, adiere, fior. În noile condițiuni, steagul nu mai trimite la țară, ci devine, grosier, țara însăși, așa că trebuie pipăit, pupat, purtat, fotografiat. Din punctul de vedere al semanticii și al lingvisticii comunitare, este o dovadă de imaturitate. Așa, ca să mă exprim elegant.
De aici și teatrul corporal, baletul lebedelor șchioape: dacă iubești țara, trebuie să se vadă. Cu salivă. Numai că drapelul nu este ursuleț de pluș și nici obiect tranzițional pentru oameni aflați într-o criză de identitate politică. Îl respecți mai ales prin ceea ce faci sub el: prin lege, instituții, muncă, decență publică, apărarea libertății, refuzul trădării și prin ceea ce Sorin Dumitrescu numea evlavie luminată. Mai greu decât să-l săruți este să nu-ți bați joc de țara pe care pretinzi că o reprezinți. Inclusiv în jet-ul privat.
Din păcate, aceeași țăcăneală a intrat masiv și în Biserică. Off! Câte o să mai avem de decontat!… Mă urmărește imaginea unor clerici îmbrăcați literalmente în tricolor, a fâșiilor tricolore din cărțile de cult, a panglicilor de la dicher și tricher, a unor însemne care nu au nevoie de el ca să fie nici românești, nici ortodoxe. Aici nu mai este doar prost gust, ci o confuzie de registre: simbolul laic este împins în spațiul religios și lipit de Cruce până când nu mai știi unde se termină una și unde începe celălalt. Din punctul acela, transferul de legitimitate dinspre Biserică spre georgism/aurism vine aproape singur.
Dar taman asta este partea tristă: când nu mai poți locui simbolic lumea, o umpli de obiecte. Steagul trebuie atins, icoana fluturată, crucea arătată, costumul popular îmbrăcat la comandă. Oameni nesiguri își caută consistența în cârpe sacralizate, precum copilul care, deja mare, se afecționează de păturica primelor sale nopți, cumva înțelese. Nu, chiar nu, steagul nu este din cârpă. Noi riscăm, în urma desantului de populism, să devenim oameni din cârpe, adică croiți repede, umpluți cu gesturi, cusături patriotice și ceva rumeguș ideologic, apoi puși în vitrină să reprezentăm națiunea. Țucu-te, patrie! Dar mai ales: lasă-ne să te merităm fără să te mozolim.
DOXA!
Sursa: Facebook/@Radu Preda
