Un raport despre extrema dreaptă a devenit, în câteva zile, un război despre Israel. Merită privit ce se întâmplă, de fapt, la granița dintre critica statului Israel și antisemitism.
La finalul anului 2025, 40% dintre români credeau că evreii „acționează pentru destabilizarea societății în care trăiesc”. Cu patru ani în urmă această opinie era împărtășită de aproximativ unul din cinci români, astăzi ea este împărtășită de aproape doi din cinci.
În aceeași perioadă, procentul celor care văd minoritatea evreiască drept „o problemă” sau „o amenințare” aproape s-a dublat, iar peste 40% dintre respondenți au ajuns să dea crezare unor teorii conspiraționiste vechi de secole ori improvizate ieri, precum aceea a milioanelor de apartamente pregătite pe ascuns pentru evreii care ar urma să vină în România.
Sunt cifrele dintr-un sondaj comandat de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și incluse în raportul său anual de monitorizare, făcut public pe 27 iulie 2026.
Pe acest teren, al unei ostilități în creștere și, mai grav, în curs de normalizare, a aterizat raportul. Și tot pe acest teren s-a aprins, aproape imediat, o dispută care spune mai mult despre starea dezbaterii publice românești decât și-ar fi propus autorii lui.
Cifrele care ar trebui să sperie
Un raport de monitorizare nu e o lectură care să te lase optimist, iar ediția din acest an nu face excepție. Titlul pe care și l-a ales – „Bulgărele antisemitismului nu s-a oprit din rostogolire” – e semnul unei resemnări metodice. Datele care îl susțin vin dintr-un sondaj realizat de Social Monitor pe un eșantion de 1.004 persoane, în prima jumătate a lunii noiembrie 2025.
Ceea ce impresionează nu e nivelul în sine al prejudecăților, ci direcția. Prin comparație cu 2021, atitudinile ostile față de romi și maghiari au scăzut ușor. Singura minoritate față de care ostilitatea a crescut – și pentru care a crescut inclusiv distanța socială pe care românii sunt dispuși s-o accepte – este cea evreiască.
Peste jumătate (56%) dintre respondenți cred că evreii „își urmăresc doar interesele proprii”, 35% ar limita numeric accesul lor în anumite profesii, iar 29% îi consideră vinovați de „instaurarea comunismului în România”, clișeul iudeo-bolșevic care traversează un secol fără să obosească.
Citește și: File din istoria stereotipurilor antisemite (1)
Memoria istorică e la fel de fragmentată. Percepția distorsionată potrivit căreia mareșalul Ion Antonescu ar fi fost un „salvator al evreilor” – o teză promovată insistent de cei care neagă sau relativizează Holocaustul din România – a fost însușită de 36% dintre respondenți, cea mai mare creștere înregistrată față de 2021.
În paralel, convingerea că „evreii se folosesc de Holocaust ca să șantajeze România” a urcat la 30%, de la 24%, iar 39% cred că o fac „pentru interese proprii”.
Ponderea celor care consideră că memoria victimelor trebuie păstrată vie rămâne majoritară, la 82%, dar în scădere sensibilă.
Un detaliu suplimentar, deloc liniștitor: românii nu mai atribuie discursul antisemit doar partidelor de dreapta radicală, ci îl identifică, tot mai des, la majoritatea formațiunilor parlamentare.
Raportul insistă asupra unui vector anume al acestei deteriorări: audiovizualul online.
Promotorii mesajelor antisemite și negaționiste au migrat dinspre articolele de blog și postările clasice către emisiuni de tip talk-show, difuzate pe platforme video, care ating regulat zeci de mii și, uneori, peste 100.000 de vizualizări – mai mult decât unele publicații jurnalistice profesioniste.
Iar Regulamentul european privind serviciile digitale (DSA), instrumentul care ar fi trebuit să tempereze acest val, se dovedește, scrie Institutul, ineficient în practică, în lipsa unui angajament real din partea platformelor. Acesta e fundalul.
Orice ceartă despre câteva pagini din raport va trebui, până la urmă, cântărită pe acest fundal.
Un raport despre dreapta, o ceartă despre Israel
Cine deschide documentul de 205 pagini descoperă repede unde se află greutatea lui. Raportul, semnat de o echipă de cercetători ai Institutului condus de Alexandru Florian, acoperă perioada mai 2025 – aprilie 2026 și este, în covârșitoare măsură, un inventar al pericolului dinspre dreapta.
Cultul Mișcării Legionare, comemorarea a cincizeci de ani de la moartea poetului legionar Radu Gyr, tentativele de reabilitare a lui Antonescu – respinsă, în 2026, de Curtea de Apel București – și a altor figuri cu trecut fascist, valul de ură stârnit în jurul legii inițiate de deputatul Silviu Vexler pentru modificarea legislației privind combaterea antisemitismului și a campaniei „Stop Vexler” pornite de Claudiu Târziu și partidul său.
Citește și: Un „grup de intelectuali clujeni” și „despăducherea României”: dispute despre omul politic Octavian Goga
Sunt documentate grupuri de tineri care combină antrenamentele de MMA (arte marțiale mixte) cu propaganda supremației albe, comerțul online cu muzică și îmbrăcăminte cu iz neonazist, escaladarea mesajelor rasiste pe stadioane și o agresivitate simbolică fără precedent îndreptată chiar împotriva Institutului și a cercetătorilor săi, inclusiv amenințări cu moartea.
Aceasta e substanța raportului. Și tocmai de aceea răsturnarea care a urmat e cu atât mai instructivă: cea mai zgomotoasă reacție publică nu a venit dinspre dreapta pe care documentul o descrie în amănunt, ci dintr-un colț al stângii pro-palestiniene.
Iar ea s-a declanșat pe marginea a mai puțin de zece pagini, îngropate undeva după pagina 180, într-un capitol despre antisemitismul din spațiul public.
E o disproporție care merită enunțată de la bun început, pentru că ea structurează întreaga poveste. Un document masiv despre revigorarea extremei drepte a fost întâmpinat, într-o parte a spațiului public, nu cu o dezbatere despre legionari sau despre Antonescu, ci cu acuzația că Institutul „inventează antisemitism” acolo unde ar fi vorba, de fapt, doar critica legitimă a unui stat, statul Israel.
Dar cum s-a ajuns aici?
Declanșatorul: câteva pagini și actrița Mihaela Drăgan
Persoana în jurul căreia s-a coagulat disputa este Mihaela Drăgan, actriță și dramaturgă de etnie romă, co-fondatoare a companiei Giuvlipen – primul teatru feminist rom din România – și una dintre puținele artiste românce cu o recunoaștere internațională reală, de la New York la Berlin.
Creditele ei antirasiste sunt solide și de durată, iar acest lucru nu poate fi ignorat: el face cazul delicat și explică o parte din intensitatea reacțiilor.
Ce spune raportul despre ea încape într-un singur paragraf.
Actrița, se arată acolo, ar fi avut câteva postări pe Instagram și Facebook în care își exprima simpatia pentru organizația islamistă palestiniană Hamas (cea care a organizat atacul terorist din Israel din 7 octombrie 2023), susținea că televiziunile sunt „vândute sioniștilor”, că nu ar fi existat violuri în timpul atacului terorist din 7 octombrie 2023 și că acuzațiile ar fi doar „propagandă sionistă”, că majoritatea ostaticilor israelieni eliberați ar fi, de fapt, soldați ai armatei israeliene și se referea la statul Israel drept „jegul de apartheid”.
Documentul notează, ca indicator de vizibilitate, numărul de urmăritori – peste 7.600 pe Instagram, 7.300 pe Facebook. Proba primară reprodusă în raport este un story de la sală, în care actrița, arătând semnul victoriei, anunța, în engleză și cu un emoji de craniu, că se antrenează pentru a se alătura „aripii feministe a Hamas”, pe un fond muzical etichetat „Fuck Israel”.
Contează enorm unde este așezat acest paragraf.
El se află într-o secțiune intitulată, fără menajamente, „Antisionismul folosit ca pretext pentru antisemitism”, iar în interiorul ei, într-un subcapitol care se deschide cu observația că manifestările de solidaritate cu cauza palestiniană „găzduiesc uneori derapaje, scandări sau limbaj care aparțin antisemitismului contemporan”.
Înaintea actriței, în aceeași secțiune, defilează cazuri de antisemitism dur și neechivoc: un promotor care reia teza omorului ritual și formula „nazism sionist”, vorbind despre „sistemul criminal sionist care stăpânește SUA”; un influencer cu sute de mii de urmăritori care afirmă direct că „evreii ne conduc”; un cont condamnat deja pentru negarea Holocaustului. Mihaela Drăgan apare, așadar, nu echivalată explicit cu aceștia, dar sub aceeași umbrelă conceptuală.
Aici a apărut conflictul.
O parte a stângii culturale și pro-palestiniene a citit includerea ca pe o contaminare prin vecinătate și a reacționat pe măsură. Scriitoarea și activista Oana Uiorean a căutat, spune ea, propriul nume în raport, nu l-a găsit și a calificat pasajul despre actriță drept „o compunere de clasa a doua”, scrisă „cu lacrimi mari de sioniști”.
A circulat, ca poreclă menită să prindă, formula „Adina Mossadincea”, pornind de la numele uneia dintre autoarele raportului, Adina Marincea.
Iar Mihaela Drăgan a răspuns direct, întrebând-o public pe cercetătoare cu cât o plătește Mossad-ul „ca să te infiltrezi în stânga doar pentru a vâna activiștii pro-Palestina” și acuzând-o de rasism și de un „feminism alb” pe care femeile rome cu poziții ferme l-ar fi amenințat.
Adevărata întrebare: unde e linia?
Sub zgomot se ascunde o întrebare veche și nerezolvată, care nu e nici românească, nici măcar nouă: unde se termină critica legitimă a statului Israel și unde începe antisemitismul. Este o dezbatere pe care lumea a încercat s-o tranșeze cu formal, nu doar cu polemici.
Cea mai răspândită este așa-numita definiție de lucru a Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului (IHRA), adoptată în 2016 și criticată de o parte a mediului academic pentru că, prin exemplele ei, ar risca să descurajeze critica politică a Israelului.
Ca replică, un grup de cercetători ai antisemitismului a formulat în 2021 Declarația de la Ierusalim (JDA), mai permisivă față de anti-sionism și gândită explicit ca un demers corectiv.
Iar în spațiul american circulă documentul Nexus, care merge pe distincția dintre critica legitimă și tiparul antisemit. Toate încearcă să ofere un criteriu „obiectiv”, poate chiar cuantificabil, în locul unei impresii.
Jaloanele puse de Institutul „Elie Wiesel”
Raportul Institutului „Elie Wiesel” nu citează niciuna dintre aceste definiții. Documentul își enunță, în schimb, propriul prag, la începutul capitolului: critica statului Israel sau a sionismului trece în antisemitism atunci când „depășește granițele libertății de exprimare” prin păstrarea narațiunilor clasice antisemite – dominația politică sau asupra presei, caracterul satanic ori malefic, omnipotența – cu termenul „sionist” folosit drept simplu paravan pentru „evreu”.
Este un criteriu rezonabil și, în esență, corect.
Devine inutil vulnerabil însă pentru că raportul îl formulează cu propriile cuvinte, fără a se ancora sau măcar raporta la o definiție recunoscută internațional. Un cititor de rea-credință va întreba imediat „după ce standard?”.
În disputa iscată ulterior publicării raportului, Adina Marincea, una dintre autoarele lui, a invocat pe pagina ei personală de Facebook exact definițiile JDA și Nexus pentru a-și apăra poziția.
Apărarea teoretică există, așadar, deși neinclusă explicit în conținutul raportului.
Ce trece linia și ce nu
O analiză onestă ia afirmațiile una câte una și le măsoară față de criteriul enunțat chiar de raport.
Afirmația că „televiziunile sunt vândute sioniștilor” cade, fără ezitare, de partea raportului. Controlul conspirativ al presei de către un grup identificat prin cuvântul „sionist” este una dintre cele mai vechi și mai recognoscibile șabloane antisemite, iar înlocuirea termenului „evreu” cu „sionist” nu schimbă nimic din structura acuzației. Este exact ce descrie raportul prin formula „paravanului”.
Aici, Institutul are dreptate, și încă din plin.
Negarea violurilor din 7 octombrie 2023, prezentate drept „propagandă sionistă”, este a doua afirmație care rezistă analizei critice – și cea mai gravă.
Nu pentru că ar fi, în sine, un șablon antisemit clasic, ci pentru că este un negaționism factual documentat. Raportul special al ONU privind violența sexuală în conflicte, condus de Pramila Patten și prezentat în martie 2024, a găsit informații „clare și convingătoare” că unii ostatici duși în Gaza au fost supuși unor forme de violență sexuală și motive rezonabile de a crede că violuri, inclusiv în grup, au avut loc în mai multe locuri pe 7 octombrie.
Concluziile au fost coroborate ulterior de Comisia internațională independentă de anchetă a ONU. A eticheta aceste constatări drept fabricație „sionistă” nu e o opinie politică, ci o negare a unor fapte stabilite, iar cadrul care atribuie fabricarea lor „sioniștilor” reia, la rândul lui, schema clasică a evreului mincinos și manipulator. Punctul e solid, de neatacat.
Afirmația că „majoritatea ostaticilor sunt soldați IDF” este falsă și are un efect dezumanizant, întrucât transformă victime civile în combatanți vinovați a priori, deci în ținte legitime. Dar, ca șablon specific antisemit e mai degrabă dezinformare de război decât reluare a unei scheme antisemite milenare.
În fine, formulări precum „jegul de apartheid”, „Fuck Israel” sau bravada cu „aripa feministă a Hamas” sunt invective politice dure. Sub o lentilă de tip JDA, poate ar fi considerate mai mult o critică vehementă a unui stat și a politicilor lui, decât diabolizare a evreilor ca atare.
Bilanțul acestei operațiuni de sortare e incomod pentru toată lumea. După propriul său criteriu, raportul are dreptate pe cele mai multe dintre exemplele incluse.
Oglinda: fiecare acuză celălalt paravan
Aici ajungem la miezul confruntării, care nu e despre Mihaela Drăgan și nici măcar despre raport, ci despre un mecanism. Raportul spune: anti-sionismul poate fi un paravan pentru antisemitism.
Criticii răspund în mod simetric, aproape cuvânt cu cuvânt: acuzația de antisemitism e un paravan pentru a delegitima anti-sionismul și a pune pumnul în gura celor care critică Israelul. Ambele afirmații pot fi, în anumite condiții, adevărate. Și tocmai coexistența lor este subiectul.
Că prima e adevărată o demonstrează chiar unele comentarii care au însoțit disputa. Alături de critica articulată au apărut și registre fățiș antisemite – de la caracterizarea raportului drept „mizerie sionistă, imperialistă” până la comentarii care mimau, batjocoritor, vocabularul identitar evreiesc pentru a-l întoarce ca insultă.
În același capitol al raportului stau, la câteva pagini distanță de actriță, un negaționist condamnat și un influencer care spune verde că „evreii ne conduc”. Zona în care se manifestă o parte a solidarității pro-palestiniene chiar găzduiește, uneori, antisemitism autentic, iar a nega acest fapt ar fi la fel de necinstit ca a-l inventa.
Critica, chiar și când are dreptate, refuză să vadă că unele dintre afirmațiile pe care le apără sunt, prin orice standard, de neapărat – și că întoarcerea acuzației, „ești agent Mossad care vânează activiști”, este ea însăși o construcție conspiraționistă, cu aceeași structură pe care o denunță.
Linia care protejează, nu confuzia care servește
Să ne întoarcem de unde am plecat. Într-o țară în care 40% dintre oameni cred că evreii lucrează la destabilizarea societății, în care mitul lui Antonescu „salvatorul” câștigă teren de la an la an, iar discursul antisemit e perceput acum ca fiind răspândit în majoritatea partidelor, un război public purtat pe marginea a câtorva pagini despre stânga radicală riscă să fie exact ce nu ne permitem: o diversiune de la restul de nouăzeci și cinci la sută.
Pericolul greu, documentat pagină după pagină, vine din altă direcție, iar el nu s-a oprit din rostogolire.
Și totuși, cazul acesta minor spune ceva ce nu poate fi ignorat. Punctul orb al unei părți a stângii pro-palestiniene – negarea violurilor de pe 7 octombrie, reluarea, sub steag „antisionist”, a șablonului despre presa controlată – este real și se auto-discreditează singur, chiar dacă nu ar fi fost inclus în raportul Institutului.
Există o linie între critica, oricât de dură, a unui stat și a politicilor lui, și ura față de un popor deghizată în critică. Ea e reală, e trasabilă și e importantă.
Trasarea ei precisă protejează, în același timp, două lucruri care par ireconciliabile doar în vacarmul rețelelor: lupta împotriva antisemitismului autentic și dreptul de a critica, inclusiv vehement, guvernul de la Ierusalim.
Confuzia dintre ele nu servește, până la urmă, decât antisemiților adevărați. Aceia despre care este vorba, de fapt, în tot raportul.
(FOTO: Inquam Photos / George Călin)
