Vechile gogoși rămân populare sau nevoia noastră de consolare

Data:

spot_img

Când eram mic și ai mei mă trimiteau să stau cu orele la coada de la zahăr și ulei [la alimentara din Gojdu, în Deva], asta era cândva în vara lui 1977, am observat că se găsea întotdeauna vreun sfătos din popor, care să ne zică împăciuitor celor de la coadă: „Lasă, mă, că nu este chiar așa de rău. Putea să fie război”.

Și, ca prin farmec, bombănelile celor de la coadă se stingeau. „Da, așa este. Să nu ne plângem atâta, că ar putea fi și mai rău”, mai adăugau câțiva „codași”, dar nu chiar așa de convinși. Rar când cineva mai comenta ceva după intervenția pacifistului.

Pentru că buna mea mi-a zis să-mi țin gura, că nu știu cine trage cu urechea, și oricum eram prea mic și cine ia un copil în seama, n-am comentat niciodată nimic, dar am fost atent să-i urmăresc pe pacifiștii de ocazie.

Nu cred că erau securiști, că arătau prea uzați. Ridați și cu hainele ponosite și cam murdare. Erau probabili informatori. Umili care o făceau pentru o mică „atenție”. Sau poate o făceau din lașitate, poate doar din prostie.

Ei, culmea, vorba asta veche, „Lasă, mă, că nu este chiar așa de rău”, cu extensia recentă „că și-n alte locuri este la fel”, o aud mai nou la fiecare 20 de minute la emisiunile TV de la unele posturi.

Indiferent de tema de dezbatere, unul/una dintre invitați pune savant punctul pe i: „Lasă, că așa este peste tot”. „Ce, în SUA este democrație?”, întreba recent una dintre moderatoarele TV, și când cineva a încercat timid s-o contrazică, l-a acoperit cu un râs nervos.

Ba deunezi, mi-a căzut sub ochi postarea unuia care scria pe Facebook: „Ce să fac? Să emigrez? Dar unde? Că nici măcar în SUA democrația nu este consolidată.”

L-am auzit pe „Eh, peste tot este la fel” până și la draga de maică-mea, care de mult prea multă vreme, din păcate, nu a mai ieșit prea departe din curtea casei noastre.

Citește și: Cum au învins 500 de oameni Consiliul Județean Ilfov, care voia să facă o nouă groapă de gunoi lângă groapa de gunoi care-i intoxică deja

Mamă, nu-i chiar așa.

Eu nu simt urgența permanentă de a scrie despre politică, despre netrebnici, despre civism, și alte chestii sociale, că o fi pe stânga sau pe dreapta. Nu am o mâncărime pe limbă să discut caracterul oamenilor, să-i împart în buni și răi, cinstiți și corupți, deștepți și proști.

Nu simt nevoia să repet și să-mi repet că doar eu sunt depozitarul adevărului. Că am anticipat corect viitorul.

Admit că greșesc mereu și nu simt nevoia să bag nimănui ceva pe gât, nici măcar acum, când scriu această opinie. Îmi petrec timpul în capul meu, gândidu-mă la familie, job și reflectând asupra prezenței mele imperfecte și mediocre prin viață.

Dar nu-mi bat capul cu ce este prin alte locuri, și cât de strâmb este statul lor de drept, pentru că nu simt nevoia asta. Sunt fericit și mulțumit acolo unde sunt și nu-mi pun probleme de destinație, pentru că știu că indiferent de situație, și au fost și vor apărea situații nasoale, până la urmă există acel-nu-știu-ce care va aduce lucrurile pe calea cea bună, de fapt calea cea fericită – pentru că fericirea este ceea ce vrea lumea să aibă.

Cred că trebuie să acceptăm ideea că o democrație probabil nu va fi consolidată nicăieri și niciodată.

Am ascultat odată prezentarea cuiva, care sugera că o democrație este șubredă, o stare de echilibru instabil, și orice zgâlțâitură contează. Important este ca democrația să aibă mecanismul de stabilizare, care s-o aducă înapoi cât mai repede și fără prea multe valuri în starea de echilibru instabil, după orice bruscare neașteptată.

Iar democrația americană are acest mecanism de stabilizare – cu siguranță.

Țara trece periodic prin transformări majore, să ne gândim doar la mișcările sociale ale anilor șaizeci, la războaiele sale. Și de fiecare dată și-a găsit drumul său înainte. Nu întotdeauna ușor și repede, dar l-a găsit.

Unii zic că este Constituția ceea ce ne dă stabilitatea în momentele de cumpănă. Eu cred că sunt și generațiile tinere care reușesc cumva să înțeleagă minusurile părinților lor și apoi să le elimine cu curaj, cel puțin o parte din ele.

Dar, așa cum i-am spus în primăvară unei doamne profesor de la Princeton, am observat cu fascinația imigrantului că, cumva, se coagulează soluția în fiecare situație grea, fără ca neapărat cineva s-o proiecteze, și lucrurile merg înainte.

Deci, nu – nu peste tot lucrurile sunt la fel, după cum nici în România paharul nu este gol, deși lumea s-a obișnuit să se vaite într-una și să viseze la o utopie, care am impresia uneori că este populată cu roboți și nu cu oameni cu bune și cu rele.

Dar nu totul este peste tot la fel.

Ca și cu originea bancurile de pe vremea socialismului triumfal [și pe care încă nu știu cine le-a creat ], mă întreb: cine oare a originat vorba asta, de fapt a reînviat-o de pe vremurile apuse? Sau vorba asta a rezultat spontan dintr-o memă „dumnezeiască”? Așa din senin? Și cum de a prins așa de bine la lume?

Cred că un pic de vină o are haos-ul din media și un pic omenescul reacției la „strugurii acrii” ai altora. Dar prostiile spuse permanent în media își au partea leului.

Profesorul habar-n-am-cine a explicat doct, nu de mult, la o televiziune, cum trebuie să funcționeze pompierii. Totul pe baza unui website a nu-știu-cărui Voluntary Firefighter Group din nu-știu-ce sat american. „Că în America, prima prioritate a pompierilor este să salveze oamenii, a doua ….”

Domnule, habar-n-am cine, dă-mi pace. Să nu-mi spună cineva că pompierii din România sau de oriunde or fi ei pe lumea asta nu știu că primul obiectiv este să salveze oamenii. Că dacă într-adevăr trebuie să fie învățați acum marele adevăr pompieristic că „știți, voi trebuie să salvați lumea din flăcări, că așa se face în America”, atunci cred că nimic nu mai are rost și șandramaua trebuie închisă. Dar refuz să cred că asta este situația. N-are cum să fie.

Totuși, nu înțeleg de ce lumea de la talk-show-urile românești nu zice și „păi să facem ca-n Germania”.

Reclamele americane folosesc German engineering ca pe un argument de nedisputat al calității inginerești nemțești și există suficiente motive s-o facă. Suflanta mea Stiehl [căreia aici i se zice Steel, nu corectul Shtiiil], pe care o am de peste șase ani, pornește și a pornit de fiecare dată, subliniez – de fiecare dată, la a cincea încercare, exact cum scrie în manual.

Nu a pornit nici la a patra și nici la a șasea, ci exact la a cincea, ca la carte. Precizie nemțească, cum era clipul electoral din 2014. Și atunci de ce nu este folosită Germania ca exemplu pozitiv în dezbaterile media din țară? Bănui că fac ceva bine din moment ce au o economie așa de avansată. Sau Danemarca, cea mai fericită țară de pe Pământ? Ambele sunt țări UE, cu legislație aliniată României, deci sunt exemple mult mai realiste de discutat și emulat decât SUA.

Citește și: Evaziunea fiscală ca metodă de apărare în fața incompetenței

Dar nu cred că cineva își dorește ca dezbaterile media să aibă un rol în afară de a face un pic de audiență.

Improbabil că cineva încearcă să facă un fel de brainstorming colectiv și să identifice exemple și soluții care ar putea folosi la ceva. Totul este un fel de voyeurism anapoda, un fel de reîncarnare modernă a clasicelor babe care stau pe bancă la poarta casei.

„Ana, ai văzut că Neluțu s-a încurcat cu Măria?”; „Da, tu. Și Ghiță și-o luat motor.” „Bine-o făcut, da’ la ce-i trebe? Mai bine nu arunca banii peste gard, că nu-l dau banii afara din casă”.

Da – vor exista întotdeauna greșeli și indecizii, că este absurd să te aștepți că vom face doar pașii perfecți, dar sunt așa de mândru de felul în care presa noastră și unii politicieni au reacționat situațiilor grele recente prin care trece lumea. Urmărindu-i, am fost foarte impresionat de umanitatea lor, că în primul rând trebuie să fii om.

Și câtă diferență față de cinismul rece a lui Putin [care a procesat tragediile din punctul de vedere a schimbării polurilor de putere] și câtă diferență față de tâmpeniile de la talk-show-urile din România, unde fiecare s-a grăbit să explice milimetric de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Și ce scriu îmi aduce aminte de cartea „Descartes’ error”, a psihologului Antonio Damasio, de la University of Southern California, care ne spune că înainte să fim mașini raționale, suntem mașini emoționale. Iar emoțiile nu mint și nu pot fi create voit, deși rațiunea poate fi falsă.

Și, ca să închid cercul, mă întorc la buna mea de la Deva. Ea avea o vorbă, „sughiți de fiecare dată când te pomenește cineva”. Eu „Hâc, hâc”; ea „Elic”, [ că așa-mi zicea ], „iar te pomenește cineva”.

Cred că noi cei de aici ar trebui să sughițăm în fiecare secundă pe cât suntem de pomeniți de media din România. Dar asta nu înseamnă că într-adevăr „Lasă mă, că peste tot este la fel.”

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

spot_imgspot_img
Alex Doboli
Alex Doboli
Alex Doboli este professor of Electrical and Computer Engineering la Stony Brook University, The State University of New York. Și-a luat primul doctorat în 1997, în domeniul științelor computerului, la Universitatea Politehnică din Timișoara, iar al doilea, în 2000, în ingineria computerui, la Universitea Cincinnati, SUA. A absolvit Universitatea „Politehnica” din Timișoara.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related

Retragerea lui Biden, un avantaj pentru România?

Retragerea lui Biden, un avantaj pentru România? Retragerea lui...

Elita politică și diplomatică și promovarea interesului național al României în politica externă

Elita politică și diplomatică și promovarea interesului național al...

Îi va mitralia America pe migranții de la granița cu Mexicul?

Trump n-a dat înapoi de multe ori cât a...

Scrisoare către diasporeanul șoșocar

Nu. Șoșoacă nu a venit pe un nouraș alb...