Dacă vrei să cunoști români cu adevărat pesimiști, nu-i găsești nici în rândul antreprenorilor încărcați de taxe aberante, nici în rândul angajaților care constată că salariul le ajunge pentru tot mai puține lucruri.
Cei mai pesimiști dintre români sunt funcționarii care lucrează la cel mai înalt nivel în Guvern, angajații de la Parlament și consultanții unor politicieni aflați la guvernare. Toți sunt bine plătiți, au un loc de muncă asigurat, nu se tem pentru viitorul lor din perspectivă financiară sau de carieră.
Dar tot mai mulți se plâng de nivelul din ce în ce mai scăzut al miniștrilor, parlamentarilor și liderilor politici cu care trebuie să lucreze.
Recent, o persoană care muncește de un deceniu la Guvern mi-a spus că strânge bani pentru că se gândește serios să plece din țară.
La ce vede în culisele puterii, nu crede că mai sunt speranțe să apară acel politician care să poată face o schimbare profundă.
Situația privită din interiorul guvernării arată mult mai rău decât răul pe care îl percepem noi din exterior.
2023 va fi primul an de după 1990 când nu va exista o rectificare bugetară. Motivul: pur și simplu nu ai cum să rectifici ceea ce nu deții. Nu mai sunt bani.
Guvernul nu are ce împărți și nu mai știe cum să ascundă asta. Nu doar față de români, cât mai ales față de Comisia Europeană, care se uită urât la deficitul uriaș cu care România va încheia anul.
Deși ne aflăm pe ultima sută de metri a cadrului financiar multianual 2014-2020, iar România a reușit să absoarbă doar circa 80% din fondurile europene care îi revin, nu mai are cum să recupereze diferența dintr-un motiv paradoxal: nu mai are bani să facă bani.
Concret, Guvernul nu are de unde acoperi diferența care înseamnă cofinanțarea românească.
Sunt zeci de proiecte cu fonduri europene blocate, primarii sunt tot mai nemulțumiți de faptul că nu le pot închide înaintea anului electoral, vin alegerile locale și totul se va sparge în capul lor, căci cetățeanului din orașul X nu-i pasă de justificarea că „nu mi-a dat Guvernul”, dă vina pe primar, că de la el are așteptări la nivel local.
Iar partea și mai proastă vine din faptul că singura soluție pe care au găsit-o Marcel Ciolacu și miniștrii PSD și PNL a fost să mărească taxele pentru companii private și, implicit, pentru cetățeni.
Doar că, după recesiunea indusă de pandemia de COVID-19, după explozia prețurilor pe toate nivelurile de după războiul din Ucraina, mediul privat a obosit. Este astăzi ca acel om slab care trebuie să țină brațe un om obez din celebra caricatură.
Citește și: Card sau cash. Țara condusă pe bâjbâite
Deciziile care ignoră experții și care nu au studii de impact luate de cabinetul Ciolacu adâncesc și mai tare recesiunea. Eu, ca nespecialist în ecomomie, sunt fascinat cum guvernanții din România fac mereu și mereu aceleași greșeli care au fost deja dovedite ca greșeli de zeci și sute de ani.
Sunt studii, sunt experiențe, sunt cifre clare care arată că, de exemplu, limitarea evaziunii fiscale, despre care vorbește foarte mult Marcel Ciolacu în ultima vreme, nu se face prin măsuri artificiale, de genul limitării cash-ului, căci economia nu este ca un obiect pe care îl așezi unde și cum vrei tu, ci un ecosistem viu și foarte pretențios, care reacționează rău când îl deranjezi.
Sunt studii, experiențe și cifre clare care arată că dacă mărești taxele, mai ales în momente complicate, cum sunt cele prin care trecem acum, nu vei obține mai mulți bani la buget, ci tocmai evaziunea fiscală pe care te lauzi că vrei să o combați.
Atunci când impui taxe împovărătoare, care înăbușă companiile, reacția de apărare este tocmai aceasta, de a muta totul în subteran. Nu înseamnă că „patronii” respectivi sunt niște infractori, din contră, este o povară pentru ei să găsească metode de a se ascunde. Cei mai mulți ar vrea să fie totul la vedere, să plătească corect și să doarmă liniști.
Când politicienii sunt incompetenți și te omoară, mutarea în subteran este o cale de supraviețuire.
Supraviețuire care nu este doar la firmele „care vânează profitul”, cum ne tot manipulează pesediștii de ani mulți, ci și la angajaților lor. Căci o companie care moare înseamnă și oameni rămași pe drumuri, ce nu mai pot plăti nici ei taxe și care, eventual, pleacă în altă țară, să muncească pentru prosperitatea aceleia.
Desigur, a nu se înțelege greșit, nu încurajez astfel de comportamente (noi ne plătim taxele la zi și totul este la vedere).
Vă spun doar că suntem în fața unui mare dezastru, pe care deja îl simțim, dar care acum, ca în cazul tsunamiurilor, șterg totul în cale: la noi au ajuns abia valurile cele mici, primele.
În 2024, vine și valul care va mătura multe dintre lucrurile care azi ni se par stabile și de neclintit. Din păcate…
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
