Ce treabă are Iranul cu Ucraina? În afară de faptul că sunt țări în război, nu multe. Un David vs Goliat, deși unul este o teocrație totalitară, iar celălalt un stat cu aspirații democratice.
Supremația militară și finalul istoriei
Ce rămâne însă este o asemănare procesuală, un tip de conflict care nu este definit de cine este mai puternic, ci de modul în care cel mai slab a învățat să lupte. O logică al cărei început poate fi urmărit până la finalul Războiului Rece.
În 1991, generali ai Armatei Populare de Eliberare, într-o China cu un PIB comparabil cu cel al Spaniei, priveau increduli cum bombele americane de înaltă precizie intrau pe coșurile caselor unde soldații armatei irakiene, a patra ca putere militară la acel moment, încercau să se adăpostească. Pe fundalul unei Uniuni Sovietice în curs de dezintegrare, generalii Armatei Roșii realizau că au epuizat economic sistemul într-o cursă a înarmării din care au ieșit cu un decalaj tehnologic de decenii.
În Europa de Est, statele recent ieșite de sub dominația comunistă vedeau în același spectacol militar garanția propriei securități.
În mai puțin de o sută de zile, armata lui Saddam Hussein a fost spulberată. Imaginile de pe „autostrada morții”, cu mii de vehicule și tancuri distruse, au devenit simbolul unei supremații fără precedent. Statele Unite și aliații din NATO dominau războiul convențional într-o manieră nemaiîntâlnită de la succesele inițiale ale armatelor napoleoniene, cu un avans de decenii față de orice potențial competitor.
Se contura astfel o hegemonie care părea să îmbine două dimensiuni: supremația tehnologică militară și universalizarea democrației liberale. Pentru mulți, aceasta confirma teza „sfârșitului istoriei”. În realitate, însă, același moment conținea și premisele contestării care avea să urmeze.
Aceasta este povestea acelor premise. Nu a dominației Occidentale, ci a modului în care ceilalți au învățat să lupte „altfel”.
Succesele militare și eșecurile politice
Timp de peste un deceniu, de la Bosnia la Kosovo și până în Afghanistan, această supremație militară s-a combinat cu un nou model de politică externă: intervenționismul liberal, datoria de a proteja și ambiția de a reconstrui state pe baze democratice.
Problema, care s-a acutizat în timp, a fost că aceste succese militare nu au putut fi traduse în îndeplinirea unor obiective politico-strategice în Bosnia, Iraq, Afghanistan sau Libia.
Începutul sfârșitul a fost, paradoxal în retrospectivă, finalizarea operațiunilor militare în Iraq în 2004, marcate simbolic de dărâmarea statuilor dedicate lui Sadam Hussein.
Dar să dăm un pic înapoi.
În cei treisprezece ani scurși între cele două războaie din Irak, în timp ce Occidentul își intelectualiza propria dominație, transformând intervenția militară într-o responsabilitate morală care tindea spre mesianic, adversarii săi ajungeau la o concluzie mult mai pragmatică: nu pot câștiga confruntarea directă și, prin urmare, trebuie să joace alt joc.
Adaptarea ca formă de învățare
Pentru China, momentul de cotitură nu a fost Irakul, ci Criza din Strâmtoarea Taiwan din 1996. În fața testelor balistice chineze, Statele Unite au răspuns prin desfășurarea a două grupuri de portavioane în zonă, demonstrând fără echivoc impotența Beijingului în fața puterii americane la câțiva zeci de km de propriul teritoriul.
Răspunsul a venit câțiva ani mai târziu, sub forma volumului Unrestricted Warfare (Război fără limite) (1999), semnat de doi ofițeri ai Armatei Populare de Eliberare. Ideea centrală nu era câștigarea războiului în sens tradițional, ci extinderea lui dincolo de câmpul de luptă, ceea ce astăzi numim deja generic război hibrid.
În paralel, Federația Rusă, în calitate de moștenitor al Uniunii Sovietice, trecea prin propriul proces de învățare. Conflictele înghețate din Transnistria, Abhazia și Osetia de Sud, dar și eșecul din primul război din Cecenia, un război asimetric între o republică insurgentă și puterea federală
Nu este întâmplător că primul succes politic major al lui Vladimir Putin a fost zdrobirea celei de-a doua campanii cecene. Pentru o Rusie care pierduse Războiul Rece, mesajul era simplu, cu ramificații mult mai departe de Cecenia: în lipsa limitărilor specifice intervenționismului liberal, astfel de conflicte nu sunt gestionate, ci încheiate în mod brutal prin tactici sinonime cu crimele de război.
Războiul „fără limite”
Momentul în care noul conflict este articulat în mod public la nivel doctrinar este în 2013, odată cu formularea a ceea ce este cunoscut drept Doctrina Gerasimov.
Aceasta nu introduce neapărat idei complet noi, ci sintetizează o practică deja în curs de maturizare, împrumutând din măsuri active teoretizate de ofițerii sovietici din anii 1920: estomparea graniței dintre război și pace și integrarea instrumentelor militare și non-militare într-un singur efort care implică toate ramurile guvernamentale.
Publicarea articolului este parte a unui Zeitgeist al anilor 2010: militarizarea Mării Chinei de Sud prin construcția de insule artificiale, începând cu 2012; încălcarea liniilor roșii ale administrației Obama prin utilizarea armelor chimice în Siria, în 2013; anexarea Crimeei și războiul din Donbas, purtat de celebrii „omuleți verzi”, în 2014; intervenția Federației Ruse în Siria și ingerința în alegerile americane, precum și în votul britanic pentru Brexit, în 2016.
Ucraina și Iran: rezultatul adaptării
Ucraina și Iranul, în ciuda diferențelor evidente dintre ele, nu sunt excepții, ci expresii mature ale aceluiași proces. În 1991, Occidentul a băgat spaima în toți adversarii săi printr-o dominație militară zdrobitoare, bazată pe tehnologie. În deceniile care au urmat, istoria și-a urmat cursul, iar adversarii săi s-au adaptat. Nu au încercat să conteste această supremație în mod direct, ci au învățat cum să o ocolească, mutând competiția în alte planuri și creând jocuri noi pentru competiția globală.
Rezistența Ucrainei, inventivitatea în pofida resurselor limitate și, poate într-o măsură și mai mare, Iranul, prin instrumentalizarea Ormuzului, jocul informațional și diplomatic pe care îl practică, sunt ambele expresii ale acestei adaptări.
Istoria este, în fond, produsul felului în care actorii se adaptează la circumstanțe și la acțiunile adversarilor, de la hoardele de barbari care au măcinat imperiul roman, la gherilele spaniole împotriva lui Napoleon și mai recent la Vietnam și Afghanistan.
Întrebarea care va domina următorul deceniu este nu dacă această logică va continua, ci cum ne vom adapta noi la această adaptare?
(Sursa foto: Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei / Facebook)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
