În dimineața zilei de 5 iunie, România s-a confruntat cu una dintre cele mai neobișnuite situații de securitate din ultimii ani. O dronă navală ucraineană a explodat în Portul Constanța, în timp ce alte trei s-au autodetonat în Marea Neagră, după ce forțele ucrainene au pierdut controlul asupra lor, probabil, în urma unor acțiuni de război electronic atribuite Federației Ruse.
La prima vedere, poate părea doar un incident militar produs în proximitatea unui război care se desfășoară la câteva sute de kilometri de granițele României. În realitate, evenimentul spune mult mai multe despre noua realitate de securitate din regiunea Mării Negre și despre provocările cu care se confruntă statele aflate în vecinătatea conflictului. Cronologia oficială arată că autoritățile române au identificat obiectul suspect încă din primele ore ale dimineții. Garda de Coastă, Ministerul Apărării Naționale, Serviciul Român de Informații, Autoritatea Navală Română și structurile de intervenție au colaborat pentru izolarea perimetrului și protejarea populației. După detectarea semnalului de autodistrugere, au fost dispuse evacuări preventive, a fost activat Planul Roșu de Intervenție, iar populația a fost avertizată prin sistemul RO-ALERT.
Rezultatul este important: nu au existat victime. Mai mult, atât președintele Nicușor Dan, cât și premierul Ilie Bolojan au confirmat ulterior că partea ucraineană a notificat autoritățile române înainte de autodetonarea dronei din port, ceea ce a permis evacuarea personalului aflat în zonă și evitarea unui posibil dezastru. În același timp, autoritățile române au solicitat Kievului să transmită notificări mai rapide în situații similare, iar ministrul Apărării a ridicat în mod legitim problema sincronizării comunicării dintre cele două state. Și aceasta este partea factuală a poveștii.
Însă experiența ultimilor ani ne obligă să privim și dincolo de dimensiunea militară a evenimentului. Pentru că, în războaiele contemporane, după incidentul fizic urmează aproape întotdeauna un al doilea val: cel informațional. De fapt, nici nu a fost nevoie să așteptăm foarte mult pentru a vedea acest proces în acțiune. La doar câteva ore după explozia dronei navale din Portul Constanța, Ambasada Federației Ruse la București a transmis un comunicat prin care a încercat să stabilească primul cadru interpretativ al incidentului. În mesajul său, reprezentanța diplomatică rusă a susținut că este vorba despre drone maritime ucrainene și a afirmat că orice încercare de a asocia incidentul cu Rusia ar fi „lipsită de orice temei”. La prima vedere, declarația poate părea o simplă reacție diplomatică. În realitate, ea ilustrează perfect una dintre tehnicile clasice ale comunicării strategice ruse: mutarea imediată a discuției de la context la obiect. Da, există indicii puternice că dronele aparțineau Ucrainei. Autoritățile române și ucrainene au confirmat că forțele Kievului au pierdut controlul asupra unor drone aflate într-o operațiune militară în Marea Neagră. Însă întrebarea esențială nu este doar cui aparțineau dronele, ci de ce au ajuns ele în această situație. Președintele Nicușor Dan a formulat probabil cea mai importantă observație atunci când a declarat că incidentul reprezintă o consecință directă a războiului de agresiune declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei și a acțiunilor de război electronic desfășurate în cadrul acestui conflict. Altfel spus, propaganda încearcă să concentreze atenția exclusiv asupra instrumentului și să elimine din ecuație cauza. Este echivalentul situației în care discutăm despre fragmentele unui proiectil căzut într-o țară vecină, ignorând faptul că acel proiectil există doar pentru că cineva a declanșat războiul din care provine.
Acesta este exact tipul de mecanism pe care conceptul de prebunking încearcă să îl explice publicului înainte ca manipularea să devină virală. Nu este suficient să verificăm dacă o informație este adevărată sau falsă. Trebuie să observăm și ce elemente sunt eliminate deliberat din poveste pentru a modifica percepția asupra realității. În cazul Constanței, întrebarea relevantă nu este doar „a cui era drona?”, ci și „care este contextul strategic care a făcut posibilă apariția ei în apele teritoriale românești?”. Iar România a trecut deja printr-un astfel de episod în urmă cu doar câteva zile.
Pe 29 mai, o dronă a lovit un bloc de locuințe din Galați. Incidentul a generat imediat un val de reacții în presa rusă, pe Telegram și în ecosistemul online pro-Kremlin. Analiza monitorizării realizate în perioada imediat următoare a identificat peste 3.200 de mențiuni în presa rusă și un reach potențial estimat la aproximativ 38 de miliarde de afișări. Nu vorbim doar despre interes jurnalistic. Vorbim despre o competiție pentru controlul interpretării evenimentului. Înainte ca publicul să afle toate detaliile, înainte ca investigațiile să fie finalizate și înainte ca autoritățile să comunice concluziile, spațiul informațional fusese deja inundat de explicații alternative, suspiciuni și teorii concurente. Acesta este motivul pentru care incidentul de la Constanța trebuie privit și prin prisma conceptului de prebunking.
Prebunking-ul reprezintă opusul reacției clasice de combatere a dezinformării. În loc să demontezi o manipulare după ce aceasta a devenit virală, explici publicului dinainte ce tip de narațiuni urmează să apară și ce mecanisme psihologice vor fi folosite pentru a le face credibile. Altfel spus, este o formă de vaccinare cognitivă. Tocmai de aceea merită să anticipăm încă de acum câteva dintre narațiunile care vor apărea inevitabil în jurul incidentului de la Constanța.
Prima va fi aceea că România este incapabilă să își apere propriul teritoriu. Este aceeași narațiune promovată după incidentul de la Galați. În realitate, faptele indică exact contrariul. Autoritățile au identificat amenințarea, au coordonat intervenția mai multor instituții, au restricționat traficul naval, au evacuat preventiv populația și au gestionat situația fără victime. Nu discutăm despre un eșec instituțional, ci despre funcționarea unor mecanisme de răspuns într-un context de risc real.
A doua narațiune va încerca să transfere responsabilitatea exclusiv asupra Ucrainei. Desigur, există întrebări legitime privind timpul notificării și coordonarea operațională dintre București și Kiev. Însă contextul nu poate fi ignorat. Dronele respective participau la o operațiune militară împotriva forțelor ruse și au fost pierdute în urma unor acțiuni de război electronic. Chiar președintele României a subliniat că incidentul reprezintă o consecință directă a războiului declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei.
A treia narațiune va sugera că incidentele sunt exploatate pentru justificarea unor noi programe de înarmare. În realitate, situația de la Constanța demonstrează exact necesitatea unor astfel de investiții. Într-o regiune în care drone aeriene, navale și submarine devin instrumente obișnuite de război, consolidarea capacităților de supraveghere, avertizare timpurie și apărare nu mai reprezintă o opțiune politică, ci o necesitate strategică. Inițiative precum SAFE și celelalte programe europene de consolidare a securității sunt răspunsuri la un mediu de securitate deteriorat, nu cauzele acestuia.
A patra narațiune va încerca să inducă ideea că România este împinsă într-un război care nu îi aparține. Este probabil una dintre cele mai vechi teme ale propagandei Kremlinului. Problema este că războiul nu respectă frontierele psihologice pe care ne-am dori să le existe. Atacurile asupra infrastructurii ucrainene, minele marine, dronele scăpate de sub control și operațiunile de război electronic afectează inevitabil întreaga regiune a Mării Negre.
De fapt, adevărata lecție a ultimelor zile nu este despre drone. Este despre modul în care funcționează războiul modern. O explozie produce un eveniment fizic. Rețelele sociale produc emoție. Iar propaganda încearcă să producă neîncredere. Miza Kremlinului nu este neapărat să îi convingă pe români că Rusia are dreptate. Miza este să îi convingă că nimeni nu are dreptate. Să transforme faptele în opinii, dovezile în simple interpretări și adevărul într-o chestiune de preferință personală. În momentul în care cetățenii nu mai au încredere în instituții, în presă, în experți și nici măcar în propriile instrumente de verificare, operațiunea informațională și-a atins obiectivul. Din acest motiv, cea mai importantă apărare a României nu se află doar în porturile sale, în sistemele radar sau în bateriile antiaeriene. Ea se află și în capacitatea societății de a înțelege cum funcționează manipularea informațională, ceea ce se traduce prin reziliența sa cognitivă. Pentru că în secolul XXI, securitatea națională începe nu doar la frontieră, ci și în mintea fiecărui cetățean.
(Sursa foto: Info Sud-Est)
