Poate că am înțeles greșit, timp de mai bine de treizeci și cinci de ani, însăși problema lustrației. Ne-am uitat după securiști, când de fapt ar fi trebuit să ne uităm după Securitate, și după biografii, când adevărata moștenire se instalase deja în raporturile dintre instituții.
Adam Michnik numea cândva „virusul Montesinos” maladia prin care serviciul secret încetează să mai fie instrumentul statului și capătă gravitație proprie, fără să fie nevoie de dictatură, fiindcă parlamentul continuă să voteze, judecătorii să judece, președinții să fie aleși, iar în spatele acestei normalități supraviețuiește o putere mai puțin expusă uzurii democratice, care știe mai mult despre toți decât știu ceilalți despre ea. În Peru-ul lui Alberto Fujimori, Montesinos cumpăra judecători, politicieni și televiziuni. România, mai rafinată, nici măcar nu ne oferă satisfacția unei asemenea vulgarități sud-americane. La noi, problema pare să fi devenit instituțională înainte să apuce să devină scandaloasă.
De aici cred că vine și stranietatea cazului Pahonțu. Douăzeci și unu de ani la conducerea serviciului însărcinat cu protecția președintelui înseamnă că, în vreme ce România a schimbat președinți, guverne, majorități, doctrine, războaie culturale și câteva generații de politicieni, șeful structurii aflate fizic cel mai aproape de centrul puterii a rămas acolo. Democrația presupune alternanță tocmai fiindcă privește cu neîncredere puterea care durează, în vreme ce statul român pare să fi inventat paradoxul unei puteri care-și dovedește respectabilitatea prin faptul că durează mai mult decât cei chemați s-o controleze. În această lumină, trecutul lui Pahonțu în Trupele de Securitate și doctoratul despre care aflăm acum că împrumută copios, inclusiv din regulamentul acelor trupe din 1976, capătă aproape frumusețea sumbră a unui palimpsest. Republica nouă a scris peste cea veche atât de subțire, încât textul de dedesubt continuă să se citească.
Din acest motiv, m-a neliniștit mai mult decât orice dezvăluire fraza lui Nicușor Dan despre evaluarea SPP cu „propriile simțuri”. E probabil una dintre cele mai sincere fraze rostite despre statul român în ultimii ani. Un președinte venit din afara sistemului (încă), matematician, om pentru care demonstrația ar trebui să fie aproape o categorie morală, ajunge în contact cu una dintre cele mai opace instituții ale republicii și, după câteva luni, ne cere să substituim controlului instituțional încrederea lui personală. Ei bine, tocmai aici se vede victoria unui sistem de putere, în clipa în care nici măcar nu mai trebuie să se apere singur, fiindcă omul ales să-l controleze începe să vorbească spontan pe limba lui.
Cehii au lustraționat brutal, polonezii s-au certat două decenii asupra lustrației, iar Michnik însuși s-a opus vehement transformării ei într-o vânătoare de vrăjitoare, ceea ce face avertismentul său despre Montesinos cu atât mai important. Omul care nu voia democrația transformată într-un tribunal al biografiilor înțelegea perfect că există ceva mai primejdios decât trecutul vinovat al unui funcționar, anume emanciparea puterii secrete de sub tutela puterii publice. România a evitat excesele lustrației cu un asemenea succes încât a evitat, în bună măsură, și efectul ei profilactic. Am scutit republica de războiul cu fantomele, dar le-am oferit, în schimb, continuitate administrativă.
Iar aici pornește, probabil, discuția cu adevărat inconfortabilă. Securismul românesc contemporan s-ar putea să nu mai aibă mare nevoie de securiști. O instituție își atinge forma supremă de supraviețuire atunci când oamenii care au creat-o pot dispărea, iar reflexele ei continuă să pară de bun-simț pentru cei care vin după ei. După aproape patru decenii, întrebarea interesantă nu cred că mai este câți oameni ai vechiului aparat au rămas în stat, ci cât din vechea concepție despre stat a rămas în oamenii care n-au avut niciodată legătură cu acel aparat. Acolo începe, după părerea mea, adevărata posteritate a Securității…
Citește și: Naționalismul este altceva, Nicușor Dan!
Sursa: Facebook / Marius Stan
