Pentru că mâine începe școala, mi-am amintit că în fața porții mele, câțiva metri spre munte, e zidul grădinii care cândva era a școlii. Școala veche din sat. Acolo am făcut clasele primare. După ce am ajuns la gimnaziu, școala s-a închis.
Odată ce a fost abandonată, oamenii au scos câteva plăci din zid și au făcut o trecătoare. Curtea școlii devenise astfel o scurtătură între „ulița cea mică”, pe care stăteam noi, pietruită și prăfuită, și „ulița cea mare”, asfaltată.
Când eram copil, se întâmpla uneori să trec cu bunicu pe scurtătura asta. De câteva ori mi-a spus că acolo a făcut el școală, patru clase.
– Atâta se făcea atunci, eram săraci, îmi explica. Așa săraci că, după ce se termina pauza și ne chemau dascălii în clasă, am rămas odată ultimul căci am văzut un copil cum a aruncat în iarbă un cotor de măr. Am luat cotorul și am început să rod ce mai era pe el. Ca orice copil, alergam prin curte și mă lua foamea mereu. Noi, acasă, mere nu mai aveam, că era deja sfârșitul primăverii și pe pod se terminaseră toate.
Îmi povestea așa, cu un soi de rușine, părea stânjenit de ceea ce făcuse și parcă n-ar fi vrut ca cineva să știe, ori să-l audă. Eu, copil fiind, nu-l puteam judeca, așa cum nu-l puteam nici înțelege. Aveam, însă, mereu impresia că nu îmi povestește chiar mie, ci prin mine își povestea lui, copilului care mâncase mărul. De parcă ar vrea să-l liniștească spunându-i că am reușit, avem mâncare acum, și tot ce ne trebuie.
De multe ori mai las și eu câte un cotor de măr pe câte un colț de mobilă și îl mai rod când îl regăsesc.
Nu fac asta ca să fiu ca el. Ci ca să fiu cu el. Să nu fie singur. De fiecare dată când rod un cotor, copilul din curtea școlii nu mai e singur. E ca un ritual, în care prin gestul meu parcă sunt lângă copiii săraci și fac ceva ca să continue să meargă la școală. Nu vreau să repet suferința, nici nu pot, tot ce îmi doresc e să onorez efortul.
În școala veche au învățat toți ai mei. Bunica a făcut șapte clase, tare se mai mândrea că are mai multă școală decât bunicu. Acolo au învățat și tata și mama. Acolo am învățat și eu și sora mea, și acolo au făcut grădinița și nepoții mei. Așa am înțeles eu, și de la bunicu încoace, tot neamul meu, că școala aia, cu curtea ei, e calea de trecere din Ulița cea Mică, pe care ne-am născut toți, spre Strada cea Mare a Lumii.
Când e prima zi de școală, mă gândesc mereu la școala veche din sat și la povestea bunicului, cu mărul lui, care pentru mine e mai mult decât o poveste, e un mit despre eroi și lumi salvate.
Sursa: Facebook / Sandu Stermin
