Circulă un banc despre de Gaulle. Pe vremea când liturghia catolică încă nu trecuse prin reforma de după Vatican II, Generalul merge la duhovnicul lui, iar acesta îi spune, destul de direct, că orgoliul începe să-i devină păcat. De Gaulle se miră și cere exemple. Păi, îi spune prelatul, când am făcut crèche de Noël (adică scena Nașterii), ați trimis o donație cu dedicația „din partea celui mai mare dintre francezi pentru micul Iisus”. Apoi, când am restaurat altarul, ați oferit un crucifix „din partea celui dintâi dintre francezi pentru al doilea din Treime”. Generalul, copleșit de evidențe, întreabă ce ar putea face ca să-și răscumpere mitocănia. „Mergeți în pelerinaj la Lourdes.” De Gaulle, spontan și pătruns: „Bien. Quand est-ce que je dois faire mon apparition ?”
Nu contează dacă întâmplarea este adevărată. Îmi place pentru că spune într-o glumă ceea ce noi am reușit să transformăm între timp într-o nevroză publică serioasă: religia poate suporta multe, dar suportă greu oamenii care se pun pe ei înșiși în mijlocul ei, care vor să fie la toartă cu Dumnezeu.
Am ajuns astfel într-un punct curios în care nici nu mai trebuie să se spună cine știe ce prostie pentru ca lumea să sară în aer.
Iată, ajunge o formulare administrativă proastă, neglijentă, idioată de-a dreptul – dar așa sună asemenea acte – precum aceasta de la Cluj, cu „asigurarea participării” elevilor la un Te Deum, și imediat se (re)deschide tot dosarul traumatizant al ultimilor ani.
De fapt, nici măcar nu mai este citită hârtia, ci fundalul: Georgescu, Streza, Calistrat, Theodoru, Cârțișoara, Prislop, Comana, Crucea Șaguniană, Teodosie, Kirill, pe scurt, religia împinsă peste tot unde încape și unde nu încape, cuvintele mari fiind tocite până la caricatură, iar Dumnezeu chemat să confirme aproape orice opinie, orice ranchiună, orice proiect politic.
Paradoxul în cazul de față, pe care îl văd direct sub fereastră: la Cluj, unde Mitropolitul Andrei nu este georgist și, în general, are proprietatea termenilor, unde nu sunt tolerate exagerările și se păstrează o linie pastorală a decenței, totul ajunge să fie citit prin lentilele produse de alții, de prin alte părți. Asta spune ceva despre starea noastră: suntem deja iritați înainte să înceapă conversația. Așa cum nu mai suportăm străbunismele, rromânismele și altele de genul. Pe bună dreptate.
Aici Patriarhia are partea ei serioasă de răspundere, pentru că nu a reușit să dea, în ultimele luni, cum a încercat să facă în anii anteriori, prin vocea lui Vasile Bănescu, o linie coerentă asupra felului în care religia trebuie să stea, să se prezinte în spațiul public.
Nu mă refer la comunicate și nici la replici date din mers, ci la o gândire articulată, recognoscibilă, în stare să spună unde se termină mărturisirea și unde începe propaganda, ce înseamnă libertatea religioasă, cum vorbește Biserica într-o societate plurală, ce face cu naționalismul, cu isteria identitară, cu discursul despre familie, cu școala, cu statul. Or, în lipsa unei asemenea coerențe, Agachi este îmbrățișat de georgiști și de tot felul de aiuriți ca probă de curaj și fidelitate, în vreme ce vocea social-teologică este bagatelizată, tratată drept sofisticărie inutilă, ocupație de seminar sau, mai rău, abatere suspectă de la „linia bună”.
Și, mai grav, tocmai oamenii care disting, care refuză amestecul gros dintre credință, politică și resentiment sunt împinși spre margine, uneori chiar afară. După care, când societatea tresare nervos la orice apariție a cuvântului „religie”, Biserica se miră că este neînțeleasă. Numai că nervii aceștia au și o istorie. I-am crescut cu grijă, frază cu frază, tăcere după tăcere, mestecând abulic merdenelele.
DOXA!
P.S.: Oricum, felicitări pentru ITO 2026!
Sursa: Facebook/@Radu Preda
