De la Herder și Fichte până la Renan, de la naționalismul liberal al secolului al XIX-lea până la mutațiile sale etnice și integraliste, tocmai aceasta este una dintre marile probleme ale modernității europene: cine constituie acel „noi”, cine are dreptul să-l definească și în numele cărei istorii, religii sau identități vorbește.
De aceea, să ceri, din postura de președinte al unei republici seculare, „mărturisirea” publică a valorilor creștine și un „naționalism sănătos” nu este doar o stângăcie semantică, ci pur și simplu o debandadă conceptuală. Mai ales când tu ai fost ales împotriva unui candidat care făcuse din amalgamul națiune–credință–tradiție–suveranitate materia primă a politicii sale.
Pare că din victoria împotriva lui George Simion ai tras concluzia cea mai stranie cu putință: zurbagiul a pierdut alegerile, dar a avut dreptate în privința vocabularului.
Și aici lucrurile devin cu adevărat gri în ceea ce te privește.
Pentru că politica identitară câștigă rareori doar atunci când câștigă alegeri. Victoria ei mai profundă survine atunci când adversarii încep să-i accepte categoriile, să-i împrumute cuvintele și să-i administreze obsesiile într-o versiune presupusă „civilizată”.
Gramsci numea asta hegemonie (adevărata victorie survine atunci când nu mai ai nevoie să guvernezi pentru a stabili termenii în care societatea își poartă disputele). Dacă până și adversarul tău ajunge să creadă că problema României este cum să construim un „naționalism sănătos”, ai pierdut deja o bătălie esențială. Tu nu mai discuți dacă naționalismul este răspunsul, ci doar ce fel de naționalism vrem. Aiuritor, pe bune!
AUR poate pierde Cotroceniul și totuși să câștige această bătălie, iar alegătorii urbani, seculari, liberali sau pur și simplu europeni care te-au trimis acolo tocmai pentru a opri ofensiva identitară au toate motivele să se întrebe ce anume au câștigat dacă, după numai un an, propriul lor președinte începe să le explice avantajele unei versiuni igienizate a vocabularului adversarului.
Nu pot să mă fac că nu văd ironia. Ești omul căruia i s-a reproșat ani întregi că-ți disimulezi europenismul și că vorbești cu juma’ de gură despre valorile liberale pentru a nu speria electoratul conservator. Și acum, brusc, descoperi elocința fix când ajungi la „mărturisire”, ortodoxie și naționalism.
Europenismul tău trebuia dedus. Naționalismul, în schimb, se mărturisește…
Este ceva profund greșit și stricat în această încercare a ta de a inventa un „naționalism sănătos”. Adjectivul nu rezolvă problema substantivului. Un președinte liberal-democratic nu are misiunea de a găsi temperatura optimă a naționalismului, după cum nu trebuie să producă o versiune prezidențială, bine crescută și parfumată cu apă de colonie republicană, a imaginarului lui Simion și Georgescu. Misiunea ta este să oferi o alternativă politică la acel imaginar.
Habermas a numit-o, după catastrofa germană, Verfassungspatriotismus (patriotism constituțional). Nu sângele, nu altarul, nu trecutul transformat în relicvariu politic, ci cetățenia, legea, libertatea și instituțiile unei comunități democratice. Exact această distincție a permis Europei postbelice să iasă din infernul politicii identitare.
România nu are nevoie ca tu să inventezi acum naționalismul cu colesterol bun. Are nevoie ca președintele ei să știe diferența dintre patriotism și naționalism, dintre credință și teologie politică, dintre memoria unei comunități și mitologia ei identitară.
Mai ales azi, când extrema dreaptă românească încearcă să șteargă aceste distincții până când „român”, „creștin”, „suveran” și „bun cetățean” vor ajunge să însemne același lucru.
Că Simion și Georgescu fac asta este doctrină.
Că tu începi să le vorbești dialectul este capitulare semantică.
Iar în politică, așa cum măcar unii dintre noi știm, capitulările semantice au prostul obicei de a le preceda pe toate celelalte…
(Sursa)
