Timp de șase zile, imobilizată complet, nu m-am simțit aici o ființă umană, nu m-am simțit nici măcar un pacient, am fost un sac de cartofi abandonat pe un pat de spital căruia i se făcea din cînd în cînd un calmant, scrie Adina Popescu în revista Dilema.
La începutul lui august am avut un accident stupid, genul de accident domestic care, într-o clipă fatidică de neatenție, te poate costa viața – am căzut pe o scară și m-am ales cu o dublă fractură, de umăr și de tibie. Mîna dreaptă și piciorul stîng. Ambulanța m-a dus la Spitalul din Cîmpina unde s-a constatat doar că am oase rupte, apoi am plecat mai departe spre Spitalul Județean Ploiești, ăsta e protocolul – indiferent de adresa din buletin, ești dus cel mai aproape de locul unde s-a întîmplat accidentul. La Ploiești am rămas cîteva ore, iar doctorii din gardă m-au pus în ghips și mi-au recomandat internarea pentru că ambele fracturi erau mai complicate și necesitau intervenții chirurgicale. Nu gîndeam prea limpede, nu avusesem niciodată oase rupte, nu mă așteptam ca, în primele ore, cel puțin, durerile să fie atroce. Am decis să plec de la Ploiești, pornind de la niște prejudecăți și de la lucrurile negative pe care le aflasem de-a lungul timpului despre acest spital. Poate că ar fi fost mai bine să rămîn acolo, nu mai contează acum. Dar hai să merg în orașul meu natal, la București, doctori de top, într-o capitală europeană, nu-i așa? Cei de la Ploiești nu m-au putut ajuta cu o ambulanță (din nou, protocolul), așa că am apelat la o ambulanță privată (1.700 de lei) care m-a dus la Spitalul Clinic de Urgență București. Aici a început cu adevărat coșmarul.
Am stat vreo trei ore la UPU, timp în care mi s-au făcut radiografii și un CT, am răbdat cu stoicism, era normal, spital mare, aglomerat, urgențe multe. Apoi m-am pomenit în salonul secției de ortopedie, am înțeles că reprezint o urgență și că urmează să fiu operată pe parcursul acelei zile, indiferent cît de tîrziu, se putea întîmpla și în miez de noapte. „Aveți noroc!”, mi-a zis o colegă de salon. „De obicei, aici aștepți cu zilele să te opereze…” În perspectiva operației, nu aveam voie să mănînc nimic sau să beau nici măcar o gură de apă. Nu de mîncare îmi ardea mie, dar eram foarte deshidratată după tot periplul chinuitor prin care trecusem, iar în salon erau 30 de grade, îmi crăpaseră buzele de sete, la un moment dat o asistentă mi-a dat o cîrpă cu care să mi le umezesc, am așteptat, orele treceau greu și nu aveam nici o veste. Abia noaptea tîrziu, pe la unșpe, am aflat că operația mea se amînă și că am voie să beau apă, în sfîrșit. Apoi, timp de șase zile, la Spitalul Clinic de Urgență București, la secția de ortopedie, n-am mai reprezentat o urgență pentru nimeni. Timp de șase zile, imobilizată complet, nu m-am simțit aici o ființă umană, nu m-am simțit nici măcar un pacient, am fost un sac de cartofi abandonat pe un pat de spital căruia i se făcea din cînd în cînd un calmant.
Citește articolul integral în Dilema.ro
(Sursa foto: Spitalul Clinic de Urgență București)
