Adina Popescu a absolvit Regie de film, dar s-a consacrat ca redactor la revista „Dilema (veche)”, acolo unde semnează texte de trei decenii. În paralel, a susţinut, de-a lungul anilor, o serie de ateliere de scriere creativă. Numele său este legat şi de cărțile pentru cititori de toate vârstele, scrise însă din perspectiva unui copil, aşa cum sunt „Vine vacanţa cu trenul din Franţa”, „Povestiri de pe Calea Moşilor” şi mai noua „La revedere, tabără dragă!”.
Am vorbit cu Adina Popescu, în acest interviu, despre statutul omului care scrie, în România actuală, despre cum s-a simţit, uneori, la periferia societăţii cu acest statut, despre filmele documentare, despre cât îi lipseşte să facă teren, şi ca jurnalist, şi ca documentarist, despre fricile din comunism şi despre cum le explică elevilor din şcolile în care ajunge în ce fel diferă copilăria lor de azi de copilăria trăită de ea, în dictatura comunistă, precum şi despre cum s-a dezvoltat literatura pentru copii, în ultimii ani.
Am discutat despre ceea ce ea numeşte comunismul micuţ, domestic, dar şi despre unde preferă acum să-şi petreacă vacanţele: la munte sau la mare? Pentru că nu mai e munţomană, Adina mărturiseşte că şi-ar dori să îmbătrânească într-un oraş de la marginea mării. Crede că a vedea lumea reprezintă unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem experimenta într-o viaţă, iar asta datorită sentimentului de libertate pe care ni-l poate da călătoria. Nu în ultimul rând, despre sistemul public de sănătate din România Adina Popescu susţine că este exact ca cel din „Moartea domnului Lăzărescu”, celebrul film în regia lui Cristi Puiu.
Ada CODĂU: Sunt aproape trei decenii de când semnezi texte în revista „Dilema (veche)”. În paralel, ai publicat o serie de cărţi pentru copii, dar şi pentru adulţi şi ai susţinut ateliere de scriere creativă. Cum te defineşti profesional într-o Românie post-decembristă în care condiţia jurnalistului, a omului care scrie nu se numără, în principiu, tocmai printre cele de invidiat?
Adina POPESCU: De fapt, s-au împlinit trei decenii de când scriu la „Dilema” și nu le-am sărbătorit. Eram foarte mică, foarte tânără, eram în clasa a XII-a atunci când am început să scriu (n. r. în revista „Dilema”). Pe atunci nu existau bloguri, nu era Facebook, n-aveai unde să publici. Iar eu îmi doream foarte mult ca ceea ce scriu să ajungă la un public, mai ales la cei din generația mea. Așa că am chiulit de la o oră de matematică – nu puteam să suport matematica şi, oricum, nu știu ce căutam eu la un profil de Mate-Fizică – și m-am dus cu un articol scris de mine la revista „Dilema”. Mă așteptam ca oamenii de acolo să se uite de sus la mine, să nu mă primească. Dar au fost foarte drăguți și peste două săptămâni a apărut articolul meu. Deci, a fost pur și simplu o întâmplare.
Nu eram foarte convinsă că vreau să devin jurnalistă, mai ales că în perioada aia foarte mulți oameni erau într-o reconversie profesională. În presă ajungeau oameni care n-aveau nicio legătură cu domeniul, că nici n-aveau unde să se formeze înainte de ’89. În redacție la noi îmi amintesc că atunci era un istoric, un geolog, erau oameni care veneau din zona Literelor, dar foarte puțini oameni de presă în adevăratul sens al cuvântului. Mulți ingineri, de exemplu, au scris, la un moment dat, în anii ’90 și au scris foarte bine.
Din punctul ăsta de vedere, nici eu nu știu cum să mă definesc profesional. De când eram mică mi-am dorit să scriu. Nu știu dacă neapărat cărți, literatură sau articole, dar asta a fost ceva ce m-a definit cumva. Dar până la urmă n-am mai dat la Facultatea de Jurnalism, pentru că la „Dilema” am învățat într-un an cam ce se învață la Facultatea de Jurnalism, făcând foarte mult teren. Așa că am dat la Regie de film. Până la urmă am zis hai să încerc o profesie nouă, să văd cum e. De fapt, scopul meu era să scriu mai vizual – pentru că mi se părea că scriu destul de descriptiv și de plicticos – și să învăț tehnici narative care se predau la cursurile de scenaristică.
Deci, m-aș defini ca un om care scrie și care încearcă, pe cât se poate, să trăiască din scris sau din lucruri colaterale scrisului. Ciudat este că, totuși, profesia asta de scriitor a început să capete un renume printre ăștia mici cu care mă întâlnesc eu prin școli, pentru că mulți copii mi-au destăinuit că vor să devină scriitori. Însă ei au o imagine idilică asupra acestei profesii și își închipuie că toți scriitorii au scris Harry Potter, că sunt foarte bogați și că oamenii îi urmăresc pe stradă ca să le ia autografe. Sunt foarte dezamăgiți când află că, de fapt, scriitorul câștigă foarte puțin în România și doar un mic procent îi revine din drepturile de autor din vânzarea cărților. Cum adică? Nu aveți cărțile dumneavoastră în podul casei? Adică nu le tipăriți dumneavoastră? Și trebuie să le explic cum e cu editura, cu contractele. Și în momentul în care află că nu se câștigă foarte mulți bani, își cam schimbă opțiunile și par să se gândească la meserii mai profitabile. Tot timpul le spun că e o profesie vocațională, până la urmă, că ea te caută pe tine, nu tu pe ea.
„M-am simțit un fel de paria mult timp, pentru că nu poți să trăiești din drepturi de autor. E foarte greu”
Ada CODĂU: Dar ca om care scrie cum te simţi în societatea din România: într-un loc bun, într-un loc de mijloc sau la periferia societăţii?
Adina POPESCU: E foarte interesantă întrebarea asta. Eu cred că am și migrat foarte mult. La „Dilema” am simțit, de la bun început, că mi-am găsit un loc potrivit, pentru că aveam libertatea de a mă exprima și nu trebuia să intru în toate rigorile din presă, pe care nu mi le doream neapărat. La început am scris mult reportaj. Acum nimeni nu mai citește reportaje, nu mai are răbdare. Mie îmi pare foarte rău, pentru că e un gen jurnalistic foarte, foarte frumos și mie îmi e foarte drag. Atunci existau bugete pentru reportaj. Adică, ni se dădeau bani de la casierie să mergem pe teren, prin țară, să stăm câteva zile, să scriem. Eu cu asta am început la „Dilema” şi nu m-am despărțit de „Dilema”, în toți acești ani, pentru că m-am simțit bine aici și am avut libertatea de a scrie ce-mi place. Până la urmă, de la reportaj am ajuns într-o zonă foarte personală. Textele mele de acum sunt mai mult texte de tip blog, în care povestesc ce mi se întâmplă și sunt mai mult niște texte literare, cred. Adică, sunt la granița cu ficțiunea cam toate. Și își au un public al lor. Din câte îmi dau seama din reacțiile cititorilor, le place acest gen care nu e neapărat presă în adevăratul sens al cuvântului.
În ce priveşte literatura, în anii 2000 a fost un val de scriitori, care au fost publicați de Editura Polirom. A fost o colecție, Ego Proză, și s-au lansat foarte mulți scriitori tineri atunci. Cumva, mi-a fost frică să scriu pentru adulți sau să intru în valul ăsta, pentru că fiecare scria despre propriile lui depresii. Era o lume plină de marasm atunci, în România. Eram înainte de aderare. Toți scriau despre nefericirile lor și nu mă simțeam dornică să intru în trendul ăsta. De aceea am migrat în literatura pentru copii, care era o zonă luminoasă și nimeni nu voia să scrie pentru copii atunci, chiar nimeni. Toți scriitorii voiau să ia Premiul Nobel (râde, n.r.). Iar literatura pentru copii era considerată un fel de Cenușăreasă, un gen minor. La început, nici n-am putut să public nicăieri. Mă duceam cu un manuscris, iar editurile spuneau: Nu publicăm literatură pentru copii pentru că nu se citește. Nu publicăm decât autori străini cu bestseller-uri.
Acum mi se pare foarte surprinzător ca din zona asta de nișă să ajung într-o zonă principală, pentru că cele mai mari vânzări în momentul de față sunt la cartea pentru copii, asta e clar. Foarte mulți scriitori care iniţial disprețuiau literatura pentru copii s-au reorientat și spre acest tip de literatură.
E greu să scrii pentru copii. Cărțile mele sunt, de fapt, pentru toată lumea. Sunt cărți de familie, cărți pe care îmi doresc și sper să le citească părinții împreună cu copiii și să existe niște discuții în familie. Despre comunism, de exemplu, comunismul ăsta micuţ, domestic: Cum a fost atunci, cum a fost la voi? Seamănă ce spune Adina în carte cu ce s-a întâmplat în copilăria ta? Sunt trei cărţi din seria asta cu comunismul: „Povestiri de pe Calea Moșilor”, „Vine vacanța cu trenul din Franța” și mai este un roman care a apărut acum, „La revedere, tabără dragă!”. Eu nu le consider neapărat cărți pentru copii, dar se pot citi ușor de către copii pentru că sunt scrise din perspectiva unui copil. E vocea copilului acolo și stilul e destul de accesibil, nu e un stil complicat.
Răspunsul la întrebare este că nu știu unde mă situez. Cred că în societatea noastră ideea e că migrezi, la un moment dat. Nu poți să te profesionalizezi. Trebuie să faci o grămadă de lucruri, uneori în același timp, din păcate, ca să poţi să supraviețuiești. Deci statutul meu este de unul de supraviețuitor, cred. Îmi amintesc că în anii 2000 apăreau reviste, publicaţii peste noapte, ca ciupercile după ploaie, şi eram o gaşcă de jurnalişti care, cum apărea o astfel de publicaţie, mergeam acolo să scriem și noi ceva, să ne băgăm și noi în seamă, dacă era o publicație serioasă. Scriam tot pe drepturi de autor. M-am simțit un fel de paria mult timp, pentru că nu poți să trăiești din drepturi de autor. E foarte greu, foarte greu. Plus că, acum, oricine crede că poate să scrie, din păcate. A apărut și „concurența” asta a comentatorului, a postacului de Facebook. Nu știu ce autoritate mai are jurnalistul, din păcate, şi publicul nu mai face diferența între adevăratul jurnalist și acești impostori.
„Supraviețuiesc din scris, cumva la limită”
Ada CODĂU: Ai absolvit Regie de film, dar te-ai consacrat ca jurnalistă la revista de cultură „Dilema (veche)” şi ca scriitoare. Cum ai ajuns de la regie la scriitura de presă şi, ulterior, la romane?
Adina POPESCU: Am început cu scriitura de presă și, atunci când eram în anul întâi de facultate, am publicat prima mea carte pentru copii, o carte de povestioare nonconformiste. Cred că și regia asta de film a fost cumva întâmplătoare. Spuneam și mai devreme că m-am dus acolo ca să scriu mai bine, adică, să scriu mai vizual și să învăț niște tehnici narative pe care nici acum nu le-am învățat. Le știu, dar nu pot să le aplic, mai ales în romane. Mi se pare că nu te învață nimeni să scrii un roman. Bine, acum, cine vrea să scrie, scrie cu Chat GPT, dar n-aș accepta niciodată să mă ajute, nici măcar la nivelul de structură narativă. Ce am făcut în toți acești ani a fost film documentar, care se apropie, de fapt, foarte mult de jurnalism. Am lucrat mai ales în parteneriat cu regizorul Iulian Ghervas, care se ocupa de partea de imagine, de partea mai artistică. Eu m-am ocupat tot timpul mai mult de partea asta jurnalistică, de contact cu oamenii – încercam să mă împrietenesc cu personajele noastre – și de partea de documentare, pe care știam să o fac din presă. Nu consider că excelez în domeniul vizual. Îmi place, dar nu e my thing. E cumva pe locul doi. Atunci când reușim să obținem câte o finanțare pentru un film documentar, pentru mine e o pauză binevenită de la scris faptul că mă implic, călătoresc și mă întâlnesc cu oameni cu care stau de vorbă. Ulterior, oamenii ăștia pot să devină personaje în textele mele. Deci, regia e complementară, nu pot să zic că asta e meseria mea de bază. Cum ziceam mai devreme, supraviețuiesc din scris, cumva la limită.
„E foarte greu să convingi un tânăr să citească o revistă pe hârtie și încă una culturală”
Ada CODĂU: Având în vedere experienţa ta de jurnalist şi raportându-te la interacţiunea cu cititorul de presă culturală, cum crezi că s-a schimbat, în ultimele trei decenii, profilul acestuia?
Adina POPESCU:Oare mai există presă culturală? Asta e întrebarea, pentru că îmi dau seama că există categorii de consumatori de cultură chiar şi pe nișă. Văd, de exemplu, că în București este o mare efervescență legată de teatru, care nu exista în urmă cu câțiva ani. Nu știu dacă e o modă, dacă e snobism, dar la piesele cele mai importante se epuizează biletele cu luni bune înainte. Dar nu știu dacă acești oameni care consumă teatru consumă și presă culturală, dacă citesc cronici. E valabil și pentru cei care merg la concerte, să zicem.
Dacă ne gândim, foarte puține reviste de cultură au supraviețuit. Mă și mir, de foarte multe ori, că „Dilema” încă mai există și în print. E o minune că am rezistat în print atâția ani, chiar dacă acum vindem destul de puțin, pentru că cei mai mulți cititori ne citesc, totuși, online. Dar sunt nostalgici care își cumpără revista sau care își fac abonamente. Eu aș încuraja în continuare presa tipărită, pentru că sunt țări respectabile, cum sunt Franța, Germania, în care se citesc publicații în print, există o tradiție a presei tipărite. Îi vezi pe oameni dimineața citindu-le la cafea, n-au dispărut odată cu Internetul. Mi se pare trist că, la noi, presa tipărită n-a contat atât de mult încât să reziste. Oamenii au trecut foarte repede la obiceiul de a citi pe Internet, mai ales în orașele mici.
Publicul ăsta cultural pe care îl avem și noi la „Dilema” a îmbătrânit odată cu noi. Sunt oameni care ne citesc din 1996, de când am apărut. Mulți dintre ei au şi dispărut, că erau în vârstă. Sunt unii care citesc în continuare „Dilema”, dar nu putem forma un public tânăr. Asta e imposibil şi nici nu ne propunem, pentru că nu se poate. E foarte greu să convingi un tânăr să citească o revistă pe hârtie și încă una culturală. Avantajul la „Dilema” este că nu suntem doar o revistă culturală. Avem multe pagini de cultură, dar sunt și pagini de societate, social, politic. Sunt multe articole de opinie, așa că suntem, de fapt, în mai multe zone. Tot timpul a fost așa și cred că fiecare găsește ceva de citit în „Dilema”. Cred că revistele culturale, ar trebui finanţate de stat – multe chiar sunt – pentru că sunt necesare, trebuie să existe. E greu de supraviețuit ca noi (n. r. „Dilema”), așa, într-o formulă de antreprenoriat. Eu rămân la convingerea că avem atât de multă nevoie de presă culturală, dar încet, încet o să dispară de tot. Mă gândesc la ce spuneam mai devreme, anume că oamenii care încă mai sunt consumatori culturali nu prea consumă și presă culturală, iar asta ar trebui să vină cumva în legătură, adică să fie de la sine înțeles că un om care merge la un film vrea să citească și o cronică de film înainte. Sau un om care merge la un spectacol de teatru e interesat și de cronica de teatru, dar nu cred că lucrurile sunt legate.
Ada CODĂU: Dar jurnalistul din domeniul cultural? În ce mod s-a schimbat? A făcut compromisuri privind subiectele acoperite sau stilul scriiturii sau a rămas fidel unor criterii care pot fi asociate cu elitismul?
Adina POPESCU: Cred că mai degrabă a doua variantă, pentru că oamenii spun oricum că presa culturală se adresează elitelor. Dar nu e chiar așa. Pe noi, de exemplu, la „Dilema” ne citesc foarte mulți oameni din mediul corporate. Din nou, nu ştiu dacă este o formă de snobism să citească „Dilema”, să fie văzuți cu revista sau dacă într-adevăr sunt interesați de ceea ce scriem noi.
Jurnalism cultural de calitate încă se mai face. De exemplu, eu ascult multe emisiuni de la Radio România Cultural și mi se par foarte bune unele dintre ele. Sunt jurnaliști culturali dedicați acolo. Nu pot să spun același lucru despre postul de televiziune TVR Cultural. Acolo sunt doar câteva emisiuni care îmi plac. Poate că e și din cauza faptului că bugetul e foarte mic și că nu au cum să se dezvolte mai mult pe partea asta vizuală cu un buget atât de mic. Dar misiunea televiziunii publice este să facă presă culturală, să informeze despre evenimente culturale și mai puțin alte lucruri pe care le face. Nu văd ce ar căuta la un post public de televiziune divertismentul uneori de proastă calitate. Dar e lupta pentru audiență, de aici pleacă totul, de fapt.
Ca să răspund la întrebare, nu mi se pare că a evoluat în rău jurnalistul cultural. Există totuşi niște standarde, care s-au păstrat în orice revistă culturală pe care o deschizi, chiar și în revistele noi, cum e „Matca”, de exemplu. Există niște standarde și sunt texte de valoare, pentru că cred că sunt aceiași oameni care scriu, de fapt. Lumea asta a jurnaliștilor culturali, a oamenilor care scriu despre cultură e foarte mică.
Ce pot să spun este că nu avem o generație nouă de critici de film, de exemplu. Am avut noi, la „Dilema”, o problemă, la un moment dat, când trebuia să găsim un om potrivit pentru rubrica de film, după ce am avut un critic genial, pe Alex Leo Șerban. Greu am găsit oameni care să nu scrie foarte academic, să scrie pe înțelesul omului, pentru că ce vrea omul să știe, până la urmă, dincolo de cuvinte este e bun filmul respectiv sau nu e bun? Merită să mă duc să-l văd sau nu merită?
Pe de altă parte, cronicarul de carte s-a transformat în scriitor. Foarte mulți dintre cei care făceau cronică de carte au publicat cel puțin un volum de literatură. Până la urmă, de ce nu?!? Răspunsul la întrebare e că jurnalistul cultural nu a evoluat neapărat în sens negativ, dar nici nu mi se pare că a evoluat în vreun fel. Mi se pare că e o stagnare. Există niște standarde care sunt respectate, dar nu o evoluție într-o direcție sau alta sau într-o zonă mai modernă, mai actuală, care să atragă un public tânăr.
„Nu mai sunt oameni care să stabilească criterii valorice și nu mai știm, de fapt, ce înseamnă o carte bună și ce înseamnă o carte proastă”
Ada CODĂU: În această ordine de idei, aproape trei decenii de activitate jurnalistică la o revistă de cultură din România înseamnă suficient timp în care să vă fi putut forma o imagine asupra jurnalismului cultural. Cum rezistă acesta? Cum s-a adaptat – dacă s-a adaptat – vremurilor?
Adina POPESCU: Cred că trebuie să discutăm, de fapt, dacă jurnalismul s-a adaptat vremurilor în general și ce se întâmplă cu jurnalismul. Totul a trecut acum în online și, din punctul ăsta de vedere, dacă mai apare câte un eveniment cultural, tot în mediul online este dezbătut. De fapt, adaptarea jurnalismului este la mediul online în primul rând și jurnalismul ăsta online implică, dincolo de text, și partea e video, partea vizuală care, la un moment dat, poate să aibă un impact mai puternic decât textul. Mi se pare că există foarte multe evenimente culturale care sunt bine promovate în mediul online și cumva publicul confundă promovarea asta cu jurnalismul cultural. Adică am ajuns să promovăm evenimente și oamenii își dau seama din felul în care sunt promovate dacă merită sau nu merită. Concluzia ar fi, însă, că zona asta de promovare eclipsează cumva jurnalismul cultural. Ce știm despre evenimentele astea post eveniment? Cât de valoroase sunt? Poate că lipsesc tocmai oamenii care să scrie și să stabilească niște criterii valorice. Aici cred că e problema. Sau poate tocmai criteriile valorice au început să lipsească. nu mai sunt oameni care să stabilească aceste criterii valorice și nu mai știm, de pildă, ce înseamnă o carte bună și ce înseamnă o carte proastă. Din moment ce toți își dau cu părerea despre ea pe Facebook și nu vine un jurnalist cultural să spună că totuși cartea asta e o carte proastă, nu mai există cronică de întâmpinare. Sunt cărți foarte bune, care sunt de-a dreptul invizibile, despre care afli printr-o minune. Acum câțiva ani am descoperit o carte a lui Mirel Bănică, „Prin România. Carnete de drum”. Mirel Bănică e antropolog. A făcut o călătorie prin toată țara cu mașina, s-a oprit în orașele mici și a încercat cumva să surprindă spiritul ăsta provincial, cu toate relicvele comunismului. Sunt, de fapt, nişte reportaje foarte personale. Foarte bună carte. Nimeni n-a auzit de ea.
Ada CODĂU: În ce relaţie eşti acum cu regia de film? Ce planuri de viitor ai în această direcţie?
Adina POPESCU: În momentul de față, din păcate, nu am niciun proiect. De obicei, spuneam că facem filme documentare și, atunci când descopeream un subiect, începeam să facem documentarea pe banii noștri. Mergeam, filmam ceva și abia după aceea începeam să căutăm finanțare. Din nou, din păcate, aștepți foarte mult timp să obții o finanțare.
Ultimul film documentar regizat a fost „Vulturii din Țaga”, iar asta a fost după lockdown. Îmi pare rău că n-am mai avut ocazia de atunci (n. r. să regizez). Mă gândeam că mi-ar plăcea foarte mult ca ultima carte cu pionierii (n. r. „La revedere, tabără dragă!”) să fie ecranizată și am început un pic să lucrăm la un scenariu, să fie un film de ficțiune, nu documentar.
Dar și documentarul e o nișă aparte. Sunt foarte puțini oameni care înțeleg ce e, de fapt, filmul documentar, dincolo de programele astea de tip Discovery și care merg la proiecții de film documentar în România. Publicul de documentar e un public micuț și inimos şi, evident, de nişă.
Mi-e dor de teren. Mi-e dor de teren în general: şi de terenul jurnalistic, și de terenul de documentarist. „Vulturii din Ţaga” este despre o echipă de fotbal foarte mică de la țară, dintr-o comună din județul Cluj, care pierdea aproape toate meciurile și totuși continua să joace și să se prezinte în speranța că va obține și o victorie. Perioada de filmare a durat mai mult de un an și, timp de şase luni, ne-am mutat acolo. Ne-am închiriat un apartament în Gherla, ca să fim aproape de personajele noastre. Practic, te dezrădăcinezi cumva, te deșurubezi din locul tău și te duci într-un loc cu totul nou și necunoscut. Vezi cu altă privire, privirea din afară, și încerci să te integrezi în comunitate. Și mi-e dor de lucrurile astea. Mi-aș dori un proiect în fiecare an, dar în primul rând trebuie să ai un subiect care să merite toată această investiție de timp și financiară.
„Ei nu concep o lume în care nu există Internet, o lume fără televizor, o lume fără McDonald’s”
Ada CODĂU: Declarai, într-un interviu acordat cu ani în urmă, că eşti în mod voluntar ruptă de lumea culturală, pentru că (şi) în această lume există nişte găşti care uneori pot deveni agresive. Cum ai descrie lumea culturală din România actuală?
Adina POPESCU: Sunt niște găști. Ca în orice breaslă, există niște găști, n-ai ce să faci. Nu cred că mă simt neapărat ruptă de lumea culturală acum, pentru că, totuși, am fost la multe evenimente în ultimii ani. Mă bucur că, de exemplu, și în zona asta de literatură pentru copii au început să apară multe evenimente bine organizate și e vorba, printre altele, de Festivalul de Literatură pentru Copii şi Adolescenţi Apolodor, de la Botoșani, Festivalul de carte pentru copii şi adolescenţi Fabulandia, de la Piatra-Neamţ. Sunt festivaluri de literatură pentru copii, unde publicul este format din copiii din școlile orașului respectiv, dar și din adulţi.
Nu am niciun fel de parti-pris-uri. Asta apropo de oameni care și ideologic formează niște grupuri, nişte găşti, mai nou. E cumva normal, asta se întâmplă și în străinătate. Sunt două mari tendințe: sunt artiștii mai conservatori și artiștii progresiști, care ideologic merg cumva pe o artă angajată, care e la limita cu activismul. Din ce am urmărit, festivaluri mari, precum cel de la Berlin, au început să se concentreze pe genul ăsta de artă și de filme angajate și care au anumite subiecte: antidiscriminare, drepturile omului, LGBTQ. Eu cred că arta n-ar trebui să fie angajată ideologic și de aici apar și cele mai multe diferende între artiști. În lume există inclusiv literatură pentru copii care este, de fapt, angajată, tributară unei ideologii.
Eu m-am mutat, recent, din București. Mă simt în general cam ruptă de realitate. Nu știu dacă a fost o decizie bună sau rea. Deocamdată, nu știu dacă e o decizie definitivă, dar mi-am dorit să fiu într-un loc în care să am mai mult timp pentru scris și pentru mine. Tocmai din cauza faptului că în București sunt foarte multe evenimente culturale și nu mai știi la care să te duci și, la un moment dat, nu te mai duci la niciunul și îți dai seama că nu mai ieși din casă. Sau poate ține și de vârstă, că după 40 de ani te mai însingurezi, nu mai ai aceeași disponibilitate. Revenind, sunt o grămadă de absolvenți ai facultăților de arte din țară, sunt noi generaţii de artiști care vor să se exprime, ceea ce e normal, vor să-și găsească niște forme de expresie. E normal să apară, iar eu apreciez foarte mult zona asta de artiști independenți, pentru că știu că nu e deloc uşor să trăiască pentru oamenii ăștia. Mă refer la teatru independent, la artiști plastici, oameni care nu au o carte de muncă undeva, care trăiesc din ceea ce produc și au nevoie de sprijin.
Dacă ne uităm la Administraţia Fondului Cultural Naţional, AFCN, e de înţeles de ce, în momentul în care există o finanţare, e cam bătaie acolo, se calcă pe picioare, dar e bine că există efervescența asta. În fond, nu vrem noi să ajungem la nivelul altor țări sau la efervescența Berlinului, de exemplu?!? Am fost, acum doi ani, cu filmul nostru documentar, „Vulturii din Ţaga”, la un festival de film din Berlin, care era dedicat doar filmelor despre fotbal, un eveniment pentru iubitorii de film despre fotbal. Și erau douăzeci de filme în festival, într-un cinematograf care avea vreo șapte săli, dintre care trei săli erau ocupate de cei cu festivalul cu fotbal. Şi se găsesc bani pentru astfel de inițiative şi mai mult ca sigur erau bani privați. Eu cred că e loc pentru toți, până la urmă, numai că, din nou, revenim la aceeași întrebare: pe ce criterii ne alegem evenimentele culturale la care mergem?
În ce priveşte cărţile, acum apar noi generații de scriitori și toți vor să publice. Iar editurile sunt într-un mare impas, în ultimul timp, din cauza TVA-ului, care s-a mărit, din cauza costurilor hârtiei. Și sunt oameni care sunt pe liste de așteptare de mult timp și care scriu bine. Sunt scriitori debutanți foarte buni, dar care nu reușesc să publice pentru că editurile nu mai fac față costurilor, ceea ce e trist. Pe de altă parte, eu nu sunt adepta ideii că toată lumea trebuie să publice cărți. Mai ales politicienii, care voiau să scape de niște ani (n. r. din pedeapsa cu închisoarea). Deşi văd că nu prea mai e la modă asta printre politicieni.
Ada CODĂU: În cărţile tale există această emoţionantă, continuă reîntoarcere în anii copilăriei, ca şi când ar exista o maşină a timpului. În ce coordonate ţi se pare că vibrează copilăriile de astăzi, comparativ cu anii copilăriei tale, în care te dădeai cu patine cu rotile, te jucai cu păpuşile, făceai drumeţii pe munte şi castele de nisip vara, pe plajă? Cât de mult crezi că diferă copilăria de azi de copilăria ta, în care a te juca afară era definitoriu pentru a fi copil?
Adina POPESCU: Cred că anumite lucruri rămân la fel pentru că sunt universale. Nu neapărat jocurile din spatele blocului, pentru că nu prea mai vezi copii jucându-se pe afară. Deși, dacă îi întrebi – eu merg foarte mult prin școli și mă întâlnesc cu foarte mulți copii – ei ştiu de jocurile astea. Acum, nu știu dacă le știu de la părinți sau dacă într-adevăr le joacă. Știu, de exemplu, de „Țară, țară, vrem ostași!”, știu de „Şotron”, de „De-a v-aţi ascunselea”, dar nu-mi dau seama dacă chiar le joacă. Când îi întreb cât de diferită le pare copilăria lor de azi față de copilăria descrisă în cărțile mele, ei îmi spun că e foarte diferită. Adică, ei nu concep o lume în care nu există Internet, o lume fără televizor, o lume fără McDonald’s.
Uneori, eu fac și niște comparații, pentru ca ei să înțeleagă cum era în comunism. De exemplu, m-a întrebat un băiețel dacă e adevărat că toate Mega Image-urile erau goale. Și le-am spus da, imaginați-vă că mergeți la McDonald’s și stați trei ore la coadă și hamburgerii se termină în fața voastră și nu mai apucați niciunul. Sau că există o rație și nu puteți să cumpărați decât un Mc puișor și o porție mică de cartofi. Pentru ei e o distopie. Cred că de asta îi și atrage foarte mult, pentru că e o lume distopică și le plac distopiile. E ceva SF, de pe altă planetă. Plus că ei nu fac diferența asta între trecutul recent și trecutul îndepărtat. Adică, pentru ei, copilăria noastră și Al Doilea Război Mondial tot pe acolo sunt. Nu au nicio raportare la trecutul de dată recentă și foarte recentă. Pentru ei, tot trecutul este antic, la ani lumină distanţă de ei. Dar sunt foarte curioși, pentru că e vorba despre copilăria părinților și a bunicilor lor şi încă există martori, deci e istorie trăită. Nu înţeleg la ce foloseau anumite obiecte, de exemplu, telefonul cu fise sau telefonul cu disc. Chiar și aparatul de radio. Sunt curiozități, sunt obiecte de muzeu pentru ei. E o lume care a dispărut într-un timp foarte scurt.
Pe de altă parte, când văd pe Facebook sau în altă parte că sunt oameni nostalgici după pâinea presărată cu zahăr, care spun ăsta e dulcele copilăriei noastre, mi se pare absolut oribil. E foarte ciudat că îmi amintesc atât de multe lucruri de până la schimbarea de regim, mult mai multe decât după aceea. Cred că m-au marcat. Era duplicitatea asta, că nu aveai voie să vorbești la școală ce auzeai în casă. De fapt, copilul era învățat de mic să fie duplicitar. La școală îl slăvea pe Ceaușescu și acasă părinții îl înjurau. Și de aici pleca sentimentul ăsta de nesiguranță, de frică. Pe de altă parte, mă și sperie faptul că eram un pionier fruntaș. Voiam să ajung comandantă de unitate și mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu destinul meu, dacă nu ar fi picat comunismul: aș fi ajuns activistă de partid, pentru că eram foarte ambițioasă, sau m-aș fi trezit, la un moment dat, și mi-aș fi dat seama că totul este, de fapt, o minciună?
Ca să revin la întrebare, în esenţă, copilăria mea şi copilăria de azi nu sunt diferite, pentru că, până la urmă, relațiile interumane rămân cam aceleași, adică, relațiile de prietenie, relațiile dintre copii, la școală, dintre colegi. Și atunci exista o formă de bullying, și există şi acum. Și atunci era adevăr, era minciună, era invidie, era ambiție. Dar traiul, viața de zi cu zi e cu totul altceva. De fapt, aici se văd diferențele și este o altă lume.
„Mi-aș dori foarte mult să îmbătrânesc într-un oraș de pe marginea mării”
Ada CODĂU: La munte sau la mare? În cartea dumneavoastră, „Vine vacanţa cu trenul din Franţa”, vacanţele dumneavoastră erau organizate – pe lângă perioada petrecută la bunicii din Cluj – la munte sau la mare. Unde preferaţi să mergeţi acum: aţi rămas „munţomană”, aşa cum îi descrieţi în carte pe iubitorii de munte, sau preferaţi marea?
Adina POPESCU: Nu mai sunt munțomană, din păcate, că nu mai am condiție fizică. Acum două zile am fost la Bușteni și am fost până la Gura Diham așa, ca pășuniștii pantofari. La mare, clar. Mi-aș dori foarte mult să îmbătrânesc într-un oraș de pe marginea mării și îmi place mirosul mării și tot ce ține de mare.
„Am stat șapte zile într-un spital, am zăcut într-un pat și nimeni nu mi-a spus când mă operează”
Ada CODĂU: Aţi avut, recent, o interacţiune tristă cu sistemul public de sănătate din România, în urma unui accident care v-a lăsat cu o dublă fractură: de umăr şi de tibie. În ce condiţii credeţi că aţi putea avea încredere din nou în acest sistem, ce ar trebui să se schimbe fundamental?
Adina POPESCU: Nu cred că voi mai avea vreodată încredere. De fapt, pentru mine, marele șoc a fost – eu neavând anterior o problemă majoră, ca să ajung într-un spital, şi contribuind ca orice om pentru sistemul de sănătate – să constat că lucrurile arată exact ca în „Moartea domnului Lăzărescu”. Adică, lucrurile nu s-au schimbat aproape deloc în ultimii 20 de ani. Furia şi revolta mea din acel articol pe care l-am publicat (n. r. „«Ne pare rău că nu v-am putut ajuta mai mult!» – în tranșee, la Spitalul Clinic de Urgență București”) de aici au pornit: suntem niște oameni care contribuim foarte mult la sistemul ăsta de sănătate, în fiecare lună, iar în momentul în care avem nevoie de el, nu putem beneficia de niște condiții decente în spitale sau nu știm când vom fi operați.
De fapt, asta a fost la mine problema. Am stat șapte zile într-un spital, am zăcut într-un pat și nimeni nu mi-a spus când mă operează. Cred că ar trebui să se schimbe legea, să putem contribui și la sistemul privat, pentru că, de fapt, cei mai mulți dintre noi, în momentul în care avem o problemă, tot la sistemul privat mergem, acolo suntem tratați omenește. Nu zic că doctorii sunt de vină. Sunt și doctori foarte buni și dedicați. Nu e normal că societatea tot așa funcționează: cu șpagă, cunoștințe, pile. Şi doctorii contribuie, prin salariile lor, la acelaşi sistem public de sănătate. Iar aceşti doctori şi-ar dori, şi ei, să nu mai existe manageri de spitale numiți politic. Că, de fapt, de aici pleacă foarte multe lucruri.
Ada CODĂU: La finalul cărţii „8 povestiri de pe Calea Moşilor” spui că „visele nu au vârstă”, că „sunt aceleaşi şi când ai doisprezece ani, şi când ai treizeci şi cinci”. Crezi asta şi acum? Ce vis te urmăreşte de când aveai 12 ani?
Adina POPESCU: Acum am 48 de ani. Tot timpul, de când eram copil, mi-am dorit foarte mult să văd lumea, să călătoresc, mai ales că atunci nu se putea. Dacă stau să mă gândesc, nici în anii ’90 nu era foarte ușor să pleci în străinătate și mi se părea ceva fabulos să poți să ajungi în America, de exemplu. N-am ajuns nici până acum, dar de când cu noua administrație, nu-mi mai doresc atât de mult. Dar să vezi lumea, să călătorești mi se pare unul dintre cele mai frumoase lucruri care se pot întâmpla în viața asta. E și o sursă de inspirație pentru scris, o sursă de motivație. Cred că e un vis generic, nu e un vis punctual.
Îmi amintesc că prima oară am ieșit din ţară în 1990, am fost la Budapesta cu ai mei ca să văd cum arată Occidentul, căci pentru noi Ungaria era deja Occident. Îmi imaginam că granița e un teren fabulos, care desparte două țări, cu o vegetație luxuriantă, cu lei, cu animale exotice. Și am fost foarte dezamăgită când am văzut că e doar o fâșie prăfoasă de pământ unde nu e nimic, nicio casă. Și acum, de când nu mai există granițe, asta mi se pare fantastic: să poți să treci dintr-o țară în alta.
Emoţia asta legată de graniţe mi se trage din comunism. Am o emoție și când merg până în Bulgaria și trec de Vama Veche și ajung la Krapeț. Mă simt foarte liberă că am ajuns într-o altă țară. Am păstrat visul generic al călătoriilor, visul de a vedea lumea. Visul călătoriilor și al libertății. De fapt, libertatea pe care ți-o dă călătoria. Cred că ce mă sperie cel mai mult din ce am trăit și din regimul în care m-am născut este lipsa libertății, faptul că omul poate să ajungă, la un moment dat, să nu mai aibă libertăți de-astea primordiale, firești.
(Sursă foto: foto deschidere – Ema Cojocaru)
