Raul Cârstocea este profesor de istorie la Maynooth University, în Irlanda. Cercetează fascismul, antisemitismul și Holocaustul, precum și felul în care construcția statelor și a națiunilor a afectat minoritățile din Europa modernă. Coordonează INTEMPO, un proiect finanțat de Consiliul European pentru Cercetare care urmărește fascismul la scară globală, prin studii de caz din Europa și din afara ei.
Istoricul Raul Cârstocea face legătura între memoria incompletă despre legionarism, promisiunea „renașterii naționale” și votul de protest. AUR, expresia clară a populismului de extrema dreapta din România, este însă o „farsă”, spune Cârstocea.
Ruxandra Hurezean: În analiza din 2021 despre AUR, ați surprins cu claritate profilul acestui partid. Cum analizați evoluția ulterioară a acestuia? Cum clasificați AUR ca organizație, discursul lui George Simion și discursul lui Călin Georgescu?
Raul Cârstocea: Pe de o parte, nu cred că AUR și-a schimbat profilul ideologic: rămâne un partid populist de extremă dreaptă.
Pe de altă parte, „farsa” pe care o anticipam în acel articol a devenit mult mai vizibilă pe măsură ce partidul a crescut în popularitate și a fost nevoit să facă compromisuri pentru a se implica în politica „mainstream”. Minciunile sau promisiunile deșarte (de exemplu, cea a caselor de 35.000 de euro – o „strategie de marketing”, cum a numit-o George Simion când a fost demascată) au scos la iveală faptul că partidul este mult mai inconsistent decât pretinde a fi și nu atât de diferit de „sistemul”, „establishment-ul” pe care ține atât de mult să-l critice.
Dacă ar fi să fac o comparație cu mișcarea legionară – pe care ei o iau drept sursă de inspirație, deci comparația este legitimă –, trebuie spus că o parte din atractivitatea Legiunii rezida în intransigența sa și în imaginea de „incoruptibili” pe care legionarii și-au asumat-o – și pe care dușmanii lor nu au prea reușit să o dărâme. Legiune pretindea că este „altceva” în peisajul politic românesc interbelic, o alternativă reală și cu totul diferită de celelalte partide politice, iar într-o oarecare măsură acest discurs era justificat, chiar dacă trăsăturile lor specifice includeau violența de stradă sau asasinatul ca armă politică. Însă cel puțin cât a trăit Codreanu, Legiunea condusă de el avea o identitate politică clară (una fascistă) și nu prea accepta compromisuri (lucru care s-a schimbat însă când a ajuns la putere, dar aceea deja era o altă mișcare legionară, una care nu și-a revenit niciodată după pierderea liderului incontestabil).
Acest lucru nu este valabil pentru AUR, care s-a dovedit a fi destul de flexibil din punct de vedere ideologic și adaptabil la imperativele politice ale momentului; și chiar deloc „incoruptibil”.
Din punct de vedere ideologic, cred că AUR poate fi descris acum drept triumful cumulativ al naționalismului românesc – o combinație a tuturor ideilor care au existat vreodată în discursul naționalist în mai mult de un secol (inclusiv cele ale național-comunismului lui Ceaușescu), reciclate dincolo de anumite diferențieri care până acum erau considerate relevante. Cu alte cuvinte, o „șaorma cu de toate”, o farsă a tragediei care a fost fascismul.
Această ambiguitate și confuzie ideologică, precum și disponibilitatea de a face compromisuri (atât în ceea ce-i privește pe membri, cât și în materie de idei vehiculate) pentru a ajunge la putere nu fac AUR mai puțin periculos – și nici nu i-au afectat (cel puțin până acum) popularitatea. Așa că asta nu are de ce să ne liniștească.
Ruxandra Hurezean: Ce oferă Georgescu adepților săi și nu poate oferi un partid: explicație pentru criză, speranță, certitudine, apartenență?
Raul Cârstocea: Aș putea să vă răspund la această întrebare cu o întrebare: dat fiind „fenomenul Georgescu”, cât de puțin știm de fapt despre cultura politică din România dacă toți analiștii politici, și noi, publicul larg în general, nu doar că nu am putut prevedea asta, ci nici măcar nu înțelegem ce înțeleg alți români ca „elocvență” și „carismă”.
O să îmi permit o altă comparație istorică: dacă ne gândim la Codreanu în perioada interbelică, cam toată lumea, nu doar susținătorii Legiunii dar chiar și dușmanii mișcării îl recunoșteau drept carismatic.
La Călin Georgescu pare să fie o prăpastie completă: în mod evident susținătorii lui îl văd în termeni similari celor în care era văzut Codreanu – salvatorul carismatic pe un cal alb (la propriu, în ambele cazuri).
În schimb, de către oponenți, Georgescu este perceput ca ridicol și atât: incoerent, cu un discurs care mă duce cu gândul la psihopatologie mai degrabă decât la politică, cu aberații mistico-religioase care nu au nicio urmă de logică, sau cu halucinații din zona conspirațiilor (de la cipurile din sucuri la piramidele încă nefolosite la persoana din „o altă specie, în niciun caz o specie umană” pe care a întâlnit-o la ONU) spuse pe un ton savant care este complet disonant cu mesajul transmis.
Personal îmi amintește de Sergiu Nicolaescu ca statură și intonație, iar Nicolaescu a fost carismatic, însă această explicație s-ar aplica doar oamenilor din generația mea sau mai bătrâni, nu și tinerilor care, totuși, rezonează cu personajul Georgescu.
Celălalt personaj de care îmi amintește, la nivel de discurs, este Lorin Fortuna, acel „maestru” al teoriilor conspirației.
Dincolo de elementul de extremă dreapta din „politica” lui Georgescu, dacă putem să îi spunem așa, de aprecierile la adresa lui Codreanu sau Ion Antonescu, mi se pare ca este multă „gândire magică” – în sensul cel mai strict al cuvântului – în ceea ce oferă adepților săi. Ori asta cu siguranță nu poate fi oferit de un partid, cel puțin nu într-o manieră atât de transparentă.
Ruxandra Hurezean: Cum ar trebui să îi răspundem unui alegător care spune: „Nu mă interesează ideologia lor, vreau să-i pedepsesc pe cei care au guvernat”? Când devine votul de protest susținere pentru schimbarea regulilor democratice?
Raul Cârstocea: Pentru mine, aceasta nu este o întrebare ipotetică, ci una cu care m-am confruntat în perioada premergătoare alegerilor prezidențiale din 2024 – și mai ales în intervalul dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin, cel care a fost în cele din urmă anulat.
În Irlanda, mulți dintre șoferii de taxi sunt români, iar în acele zile acesta era singurul subiect de conversație care îi interesa; uneori, chiar înainte să mă urc în mașină – întrucât aplicațiile le afișau numele meu, se așteptau deja să întâlnească un român. Revenind la răspunsul anterior, referitor la Călin Georgescu, precum și la o discuție anterioară despre mobilizarea electorală a românilor din diaspora, situația a fost absolut fascinantă: nu mai existau discuții banale, de complezență, despre fotbal, vacanțe sau bani; totul gravita în jurul alegerilor. Iar componenta de protest – pe care ați menționat-o și dumneavoastră într-o întrebare anterioară – era cât se poate de vizibilă în sprijinul pe care acești șoferi de taxi îl acordau partidului AUR sau lui Georgescu. De altfel, cu o singură excepție, toți intenționau să-l voteze pe Georgescu în acel al doilea tur de scrutin care până la urmă nu a mai avut loc.
Am ales întotdeauna să intru în discuție cu ei, în loc să îmi spun că oricum nu contează, nu o să le schimb eu părerea, deci de ce să îmi pierd vremea. Poate în 20% din cazuri – dacă sunt foarte optimist – am reușit măcar să strecor o urmă de îndoială în convingerile lor că ideologia propusă de aceste partide ar fi o idee bună, sau că ideologia în sine nu contează, atâta timp cât pot „pedepsi” actuala guvernare.
Pentru mine, importanța democrației și a votului își are rădăcinile în experiența trăită în timpul regimului Ceaușescu, când votul exista formal, dar nu avea nicio valoare. Acest argument rezonează cu românii – chiar și cu cei care nu au trăit acele vremuri – așa că îi îndemnam să-și imagineze o situație în care, deși ar fi la fel de dezamăgiți sau deziluzionați de cei de la guvernare, nu ar avea niciun cuvânt de spus și nicio posibilitate de a schimba ceva. Acesta este, de obicei, răspunsul meu pentru cei care susțin că democrația nu este importantă atâta timp cât „lucrurile merg prost”, iar „politicienii sunt oricum cu toții corupți”.
Atunci când erau dispuși să mă asculte în loc să mă contrazică imediat, discutam și despre legăturile unor politicieni și partide din România cu Federația Rusă – lucru care, în opinia mea, nu prea se potrivește cu naționalismul românesc –, iar uneori le vorbeam și despre istoria relațiilor româno-ruse în epoca modernă.
În puținele dăți în care am reușit să-i fac să reflecteze la aceste aspecte, bănuiesc că o parte din „legitimitatea” pe care o poate invoca profesia mea a jucat un rol („dom’le, poate așa o fi, mata știi mai bine, doar ai studiat chestiile astea”).
Dar știm cu toții că de cele mai multe ori orice român (și, în special, orice taximetrist român) cunoaște istoria mult mai bine decât toți istoricii laolaltă.
Cum putem apăra democrația
Ruxandra Hurezean: Ce poate face săptămâna viitoare un cetățean care vrea să apere democrația, dar nu are influență politică și nu dorește să intre într-un partid?
Raul Cârstocea: Această întrebare îmi aduce aminte de bancul cu credinciosul care se roagă la Dumnezeu în fiecare zi să câștige la loterie. După ani și ani, exasperat că nu a câștigat niciodată, Îl întreabă pe Dumnezeu de ce nu i-a ascultat niciodată singura dorință. Iar o voce de sus îi răspunde: „dar te-ai gândit vreodată să-ți cumperi un bilet la loterie?”.
Cred că un cetățean care dorește să apere democrația dar nu este dispus să se implice în politică se află într-o situație oarecum similară: democrația este un fenomen politic, iar dacă vrem să o apărăm, trebuie să fim și noi implicați politic.
Dacă cineva nu dorește să se înscrie într-un partid politic, evenimentele recente din Serbia au arătat cum o mișcare studențească de protest se poate transforma într-o forță politică (nu i-aș spune chiar partid „listei studenților”) capabilă să înlăture un regim populist de dreapta bine înrădăcinat.
A fi implicat politic și a apăra democrația nu înseamnă doar a face politică de partid, ci presupune exercitarea libertăților fundamentale – de exprimare, de asociere – pe care democrația ni le garantează și pe care, de prea multe ori, le considerăm de la sine înțelese.
În ceea ce mă privește, îmi exercit apărarea democrației nu prin implicarea în vreun partid, ci prin profesia mea, precum și prin alte cursuri și seminare care depășesc cadrul sălii de clasă, adresându-se și altor persoane, nu doar studenților mei. Având în vedere domeniile în care m-am specializat (naționalism, fascism, Holocaust), îmi place să cred că întreaga mea activitate are o dimensiune legată de drepturile omului și vizează promovarea cetățeniei democratice.
Poate cea mai simplă formă de apărare a democrației – la care oricine poate recurge (deși adesea nu o facem) – este să luăm atitudine: de exemplu să spunem ceva, să contestăm, să ne opunem de fiecare dată când acel prieten mai în vârstă sau acea rudă enervantă folosește în mod nonșalant acei termeni rasiști bine-cunoscuți la adresa romilor sau a evreilor (pentru a da doar două exemple frecvente în România) și să insistăm pe folosirea termenilor corecți; sau să vorbim cu cei care își exprimă zgomotos contestarea sau opoziția față de democrație – chiar dacă ei sunt gălăgioși iar discuția care rezultă riscă adesea să fie neplăcută. Pare puțin, dar nu e.
A păstra tăcerea este adesea mai ușor și mai comod. Parafrazându-l pe Elie Wiesel: „tăcerea ajută întotdeauna asupritorul, niciodată pe cel asuprit”.
Democrația este un sistem fragil și, mult prea des, este „luată de bună”, considerată ca ceva de la sine înțeles; dacă suntem conștienți de acest lucru – precum și de care sunt alternativele – am putea fi mai predispuși să acționăm pentru a o apăra.
Citește și: Atitudinea față de migranți: fenomen nou și îngrijorător în România!
