Raul Cârstocea este profesor de istorie la Maynooth University, în Irlanda. Cercetează fascismul, antisemitismul și Holocaustul, precum și felul în care construcția statelor și a națiunilor a afectat minoritățile din Europa modernă. Coordonează INTEMPO, un proiect finanțat de Consiliul European pentru Cercetare care urmărește fascismul la scară globală, prin studii de caz din Europa și din afara ei.
„Revenirea extremismului politic este un fenomen global” iar în România „continuarea unei tradiții”, constată Cârstocea, dar acum se caută și „țapul ispășitor”: migrantul.
Ruxandra Hurezean: Care este schimbarea din viața publică românească ce vă îngrijorează cel mai mult: popularitatea unor lideri, acceptarea anumitor idei sau slăbirea instituțiilor?
Raul Cârstocea: Categoric slăbirea instituțiilor, cu excepția celor de putere, care cu siguranță nu au slăbit deloc, ba dimpotrivă – un aspect la fel de îngrijorător de altfel.
Popularitatea anumitor lideri și acceptarea anumitor idei mă îngrijorează, desigur, dar văd și o mică parte bună în asta: oamenii merg la vot. Prezența la urne a crescut la ultimele alegeri, iar acesta este un lucru pozitiv. Chiar dacă nu sunt de acord cu opțiunile politice ale unor oameni și nu simpatizez cu liderii sau orientările ideologice pe care aceștia le susțin, cred că simplul fapt că se prezintă la vot indică faptul că nu și-au pierdut complet speranța în democrație – chiar dacă liderii sau partidele pe care le sprijină nu sunt tocmai modele democratice.
În opinia mea, o populație apatică din punct de vedere politic și demobilizată ar fi mult mai îngrijorătoare, fiindcă astfel de populații sunt mai predispuse să accepte un regim dictatorial.
O schimbare care mi se pare extrem de alarmantă– este cât de repede au devenit lucrătorii imigranți din România țapi ispășitori.
Aceasta este o noutate în peisajul politic românesc, la fel cum și imigrația în România este un fenomen relativ recent; suntem obișnuiți ca România să fie o țară caracterizată de emigrație, nu imigrație. Și, deși antisemitismul sau rasismul îndreptat împotriva romilor au o istorie îndelungată în România – așa cum am discutat anterior –, atitudinile ostile față de migranți (precum și discursul despre așa-zișii „asistați social” cu care uneori se și suprapune) reprezintă un fenomen nou și îngrijorător.
Această formă de rasism nu făcea parte din agenda extremei drepte din România, care, în trecut, viza fie minorități etnice cu o prezență istorică îndelungată, fie țările vecine (uneori, aceste două categorii se suprapuneau, cum a fost cazul xenofobiei anti-maghiare – un fenomen pronunțat în anii ’90 și la începutul anilor 2000, dar care, din fericire, s-a mai temperat între timp).
Este destul de șocant să observăm cât de repede s-au schimbat lucrurile și cât de ușor a reușit extrema dreaptă să genereze panică socială pe tema migrației, chiar și dincolo de propriul bazin electoral.
Desigur, contextul european și cel global sunt, din nou, foarte importante în acest caz: sentimentele anti-migranți alimentează de ceva vreme politicile de extremă dreaptă în multe țări europene și nu numai, ci și dincolo de granițele Europei, iar această tendință s-a accentuat după așa-numita „criză a refugiaților” din 2015. Întrucât fenomenul este destul de recent, îmi este greu să mă raportez la precedente istorice pentru a anticipa direcția în care va evolua. Totuși, având în vedere contextul mai larg și alinierea, în această privință, a extremei drepte autohtone cu cea europeană – sau chiar globală –, mă tem că acest fenomen va persista și s-ar putea exacerba.
Ruxandra Hurezean: Cum se multiplică, se influențează sau colaborează mișcările radicale din diferite țări, ce le unește și unde se poate rupe solidaritatea lor?
Raul Cârstocea: Primul lucru pe care l-aș menționa în această privință este că, pentru a înțelege punctele de contact, influențele reciproce și colaborările dintre mișcările radicale din diferite țări în prezent, trebuie mai întâi să înțelegem că același lucru era valabil și în cazul fascismului interbelic.
Când oamenii care nu sunt specialiști în acest subiect se gândesc la fascismul istoric, punctele de referință sunt, invariabil, Italia și Germania, Mussolini și Hitler; și, poate – deși deja mai rar – mișcarea fascistă din propria țară, cum ar fi mișcarea legionară din România. Cu toate acestea, fascismul a fost atunci – așa cum este și extrema dreaptă astăzi – un fenomen european, într-adevăr, unul global.
Proiectul de cercetare pe care îl coordonez în prezent – un proiect pe cinci ani, finanțat cu 2 milioane de euro de către Consiliul European pentru Cercetare (ERC) în cadrul programului „Horizon Europe” – abordează direct această istorie: fascismul la scară globală în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Dacă ne lărgim astfel perspectiva, descoperim că fascismul a existat în locuri neașteptate: nu doar în întreaga Europă (o culegere recentă de surse primare utile pentru studiul mișcărilor fasciste europene, editată de Roland Clark și Tim Grady, include exemple din 19 țări europene), ci și în Africa de Sud, Brazilia, Chile, Mexic, Liban sau India.
În Birmaniacolonială, o mișcare fascistă autohtonă a pus bazele islamofobiei care alimentează persecuția populației Rohingya (unii îi spun chiar genocid) în Myanmarul de astăzi.
Proiectul meu arată că aceste mișcări au fost interconectate, s-au influențat reciproc la nivel ideologicși au avut un impact care a depășit anul 1945.
Chiar dacă nu au ajuns la putere, aceste mișcări nu pot fi considerate „minore” sau „lipsite de importanță” – cu siguranță nu au fost astfel pentru victimele lor.
Unele dintre aceste mișcări, precum Legiunea în România sau Ustașa în Croația, au ajuns chiar la putere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, după cum au demonstrat mai mulți cercetători (precum Armin Heinen sau, mai recent, Roland Clark sau subsemnatul), dacă analizăm numărul de membri ai mișcării legionare în perioada 1937–1938, constatăm că, raportat la populația țării, acesta a fost mai mare decât cel al Partidului Național Fascist din Italia sau al Partidului National-Socialist din Germania înainte ca acestea să ajungă la putere.
Mai mult, așa cum subliniază proiectul meu, dacă privim fascismul ca pe un fenomen global, observăm că mișcările fasciste au prezentat particularități distincte în fiecare context. În schimb, atât literatura de specialitate, cât și analizele politice aplică adesea modelul italian sau german, iar cazurile care nu se încadrează în aceste tipare sunt considerate „nu tocmai fasciste”. Aceasta nu este doar o evaluare academică neutră: revenind la un răspuns anterior, trebuie menționat că, după 1945, nimeni nu a dorit să fie asociat cu fascismul.
A existat o încercare constantă și sistematică de a „băga sub preș” – ca să folosim o expresie sugestivă – alte istorii naționale ale fascismului sau ale colaborării cu puterile Axei în timpul războiului.
Italia și Germania nu au putut face acest lucru (deși în Italia a apărut după război – și persistă până astăzi – mitul „italiani brava gente”, care susține că fascismul italian nu a fost la fel de rău ca cel german, sau poate chiar că nu a fost deloc rău), însă toate celelalte țări au putut – și au făcut-o.
După 1945, istoriografia românească nu a abordat, în esență, chestiunea Mișcării Legionare (decât sub forma unei „coloane a cincea” a Germaniei naziste, ceea ce era complet neadevărat) și nici faptul că România a făcut parte din Axă pe parcursul celei mai mari părți a războiului: accentul a fost pus pe 23 august 1944 și pe cele nouă luni în care țara a luptat de partea Aliaților, ignorându-se cei peste trei ani în care România a luptat alături de puterile Axei.
Ruxandra Hurezean: E un paradox aici: de ce unele organizații politice ultranaționaliste, care susțin că le pasă doar de propriile țări, caută inspirație la alți ultranaționaliști din alte state sau colaborează cu aceștia?
Raul Cârstocea: O parte a răspunsului rezidă în afinitatea ideologică – importantă atunci, la fel cum este și astăzi –, iar o altă parte ține de identificarea unor dușmani comuni (fie că este vorba despre liberalism, comunism sau „evreii” – pentru a face trimitere la un răspuns anterior și teorii ale conspirației de circulație internațională care vorbesc despre un presupus „plan” de dominare a lumii), percepuți ca fiind internaționali și internaționaliști.
După cum fascismul nu urmărea doar să facă Italia „great again”, tot astfel planurile mișcării MAGA de astăzi nu se opresc la granițele Statelor Unite ale Americii.
„Noua Ordine” pe care fasciștii și-au imaginat-o și pentru care au luptat a fost, în esență, o „ordine mondială” – la fel ca cea căreia i se opuneau.
Mai mult, pentru mișcări fasciste mai mici, care uneori nu aveau nicio șansă realistă să ajungă la putere, apartenența la o mișcare sau la un curent global a servit drept sursă de legitimitate: dacă fasciștii au putut prelua puterea în alte țări – deși au fost mai întâi mișcări de opoziție –, atunci poate că acest lucru se poate întâmpla (sau se va întâmpla) și în țara noastră.
Dacă încă de pe atunci – în pofida mijloacelor tehnologice limitate de la acea vreme –brazilienii puteau auzi despre Codreanu, iar oamenii din Birmania despre Adolf Hitler, astăzi acest lucru este cu atât mai facil, grație tehnologiei și mediului online global. Prin urmare, în prezent, radicalismul de extremă dreapta este mult mai ușor de recunoscut ca un fenomen global.
Fiind istoric, nu sunt neapărat predispus să ofer „soluții”.
Pot, totuși, să punctez două aspecte legate de această „solidaritate” despre care ați întrebat: în primul rând, nu sunt convins cât de autentică a fost ea și dacă ar fi continuat în cazul în care fasciștii ar fi ieșit victorioși. Una este să-ți unești forțele pentru a lupta împotriva celor pe care fasciștii îi considerau dușmani comuni, și cu totul altceva să continui cooperarea după ce acești inamici au fost învinși.
Totuși, idei despre o „Europă a națiunilor” – fiecare cu propriul caracter național și propria cale de dezvoltare – care erau populare atunci, rămân populare și astăzi.
În al doilea rând, consider că un prim pas spre subminarea acestei „solidarități” a mișcărilor de extremă dreapta este recunoașterea existenței sale, în ciuda caracterului său paradoxal.
Vom încheia lunga discuție cu istoricul Raul Cârstocea cu o analiză despre AUR, acest „șaorma cu de toate” dar periculos.
