În mai, Administrația Prezidențială a semnat un contract de consultanță strategică cu Eversheds Sutherland (US) LLP pentru reprezentarea intereselor României pe lângă Guvernul și Congresul SUA, în valoare maximă de 565.000 de dolari pe lună, pe șase luni, peste 3 milioane de dolari în total. În aprilie, România a anunțat participarea la Coridorul Vertical, un gazoduct care ar urma să lege Grecia de Ungaria și Ucraina prin teritoriul românesc, prin care ar urma să tranziteze gaz natural lichefiat (GNL) american cumpărat inclusiv prin Romgaz și Transgaz.
Prealabil, am asistat la o schimbare graduală de retorică, presărată cu gesturi simbolice și inițiative precum participarea la Consiliul pentru Pace inițiat de președintele american Donald Trump.
Citește și: Arhitectura unui viraj: ce construiește de fapt președintele Nicușor Dan
Certitudinea că Nicușor Dan vrea o axă București-Washington vine târziu, în absența unei articulări explicite și a deontologiei care ne-a obligat să acumulăm un bagaj suficient de „probe” care să ne permită o analiză deductivă capabilă să confirme acest fait accompli.
România și-a schimbat haina din pro-europenism în pro-occidentalism și pariază pe America. America în general și în special America lui Trump.
Nu ne rămâne decât să deslușim elementele constitutive ale strategiei președintelui Dan, toate cu corespondente în trecut. Noutatea rezidă în suma lor.
Infrastructură ca angajament
România nu e la prima experiență cu proiecte de infrastructură împletite cu agenda de politică externă, și nu e nici prima, nici ultima țară care face asta.
Căile ferate construite de germani în anii 1870 cu scandal, autostrăzile Bechtel ale anilor 2000, au fost în egală măsură proiecte de infrastructură și ancore geopolitice: în secolul XIX pentru recunoaștere statală, în secolul XXI pentru integrarea în structurile euro-atlantice.
Infrastructurii civile i se adaugă cea militară. Scutul de la Deveselu, extinderea bazei Mihail Kogălniceanu și punerea ei la dispoziția armatei americane pentru operațiunile militare din Iran fac parte din aceeași logică.
Tabloul e complet doar dacă adăugăm și dimensiunea nucleară și cea digitală.
Contractul pentru dezvoltarea reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă a pornit cu un memorandum cu chinezii și a ajuns, după presiune americană consistentă, la un consorțiu americano-italiano-canadian. Reactoarele modulare mici (SMR) de la Doicești se dezvoltă cu NuScale, primul partener american care a primit acordul de a dezvolta această tehnologie pe teritoriul românesc.
La fel cu 5G-ul: inițial Huawei, până la presiunea americană care a reconfigurat întreaga arhitectură a rețelelor de telecomunicații.
Taxa de protecție
Există un mod onest de a descrie ce face România în relația asimetrică cu SUA, furnizorul ei de securitate: plătește o taxă de protecție. Nu în sens peiorativ, ci structural.
Prezența militară americană, scutul antirachetă, angajamentele NATO au un cost, și România și-l asumă prin achiziții, concesiuni și acces. E un calcul rațional: nu ne putem apăra independent, iar costul umbrelei americane e mai mic decât cel al autonomiei militare reale.
Problema nu e taxa. Problema e că, înainte de Trump, taxa venea cu o garanție implicită de reciprocitate: articolul 5, angajamentul colectiv, promovarea parcursului democratic al României.
O nouă dependență
Decizia de a ancora România în infrastructura energetică americană nu vine din neant. Ea decurge dintr-o alegere anterioară: racordarea economiei la gaz ca sursă primară, o alegere care a crescut cererea dincolo de ce va putea acoperi Neptune Deep pe măsură ce exploatările mai vechi se închid. Coridorul Vertical e, în această logică, un răspuns la o problemă reală.
Problema e că răspunsul creează o nouă dependență.
Europa de Vest și Nord a tras o concluzie diferită din același diagnostic energetic: tranziția accelerată spre surse regenerabile, care reduce structural vulnerabilitatea față de rutele de transport.
Gazul natural lichefiat (GNL) e, prin definiție, vulnerabil: e transportat pe mare, pe rute care pot fi blocate oricând. Cum au și fost, de rebelii Houthi în Marea Roșie și acum de Iran în strâmtoarea Ormuz.
Mai e un element pe care îl ignorăm cu eleganță: gazul american adus prin Coridorul Vertical va fi, în anumite momente de piață, în competiție directă cu propriul nostru gaz din Marea Neagră, pe care plănuim să-l exportăm spre vest.
Portofele, mâini și minți
Dincolo de infrastructură și energie, contractul de consultanță cu Eversheds Sutherland adaugă o dimensiune nouă: administrația Dan încearcă să ajungă și la mințile Washingtonului, nu doar la buzunarele lui. E un efort de a construi relație politică, nu doar economică, lobby în sensul cel mai propriu al cuvântului.
Axa Londra-Washington a lui Băsescu a supărat un pic Europa, dar a fost enunțată ca doctrină și integrată coerent în NATO și UE.
Nicușor Dan face un pariu similar prin infrastructură, colaborare militară, energie și lobby, dar fără o doctrină explicită, fără un cadru public și fără să explice ce cedăm în schimb. Băsescu știa că face o alegere și a vândut-o atât partenerilor cât și publicului intern cu succes.
Cu actualul președinte, alegerea se vede în fapte, nu în cuvinte, ceea ce o face implicit mai greu de dezbătut și înțeles. În mod neașteptat, Nicușor Dan a ajuns un președinte al acțiunii, privată de explicații.
O axă are, prin definiție, două capete. Deocamdată, București-ul construiește sârguincios capătul lui prin infrastructură, baze militare, reactoare, gaze, lobby. Capătul celălalt rămâne tăcut, ceea ce, pentru un om al acțiunii care el însuși alege să nu se explice, nu e neapărat o problemă. Absența acțiunii reciproce, în schimb, e o cu totul altă poveste.
(FOTO: Inquam Photos / George Călin)
