Răspunsul scurt ar fi Parisul, dar e mai mult de atât.
La Paris, primele două luni de toamnă, septembrie-octombrie, reprezintă întotdeauna o perioadă efervescentă, pentru că are loc Săptămâna modei și evenimentele conexe. E o vânătoare permanentă de vedete, la care se adaugă restul agendei pariziene în paginile căreia, anul acesta, s-a alăturat și rezidența Celine Dion de la Plenitude Arena (La Défense Arena), lângă Paris. Și, în ceea ce mă interesa pe mine, deschiderea sezonului de operă și balet, concerte etc. Despre o primă experiență pariziană am povestit deja aici.
Norocul îi favorizează doar pe cei cu adevărat iubitori de operă (sic!) și sigur că am avut parte de o operă foarte rar cântată, chiar dacă aparține unui compozitor celebru, Jules Massenet.
Théâtre des Champs-Élysées a fost locul faptei.
Aici se întâmplă lucruri foarte interesante. Unul ar fi exact acesta, prezentarea unor astfel de opere care nu și-au găsit încă drumul spre montări, nu au intrat în repertorii, dar sunt extraordinar de frumoase. Evident, se cântă rar și pe măsură ce le asculți, te tot întrebi de ce nu primesc ceea ce merită?
La vremea inaugurării, teatrul era un fel de Km 0 de unde se dicta cultura. Cu o arhitectură pentru care fanii art deco ar omorî, inaugurarea sălii, 29 mai 1913, a debutat direct cu un scandal. Prezentarea baletului Ritualul primăverii, muzica Igor Stravinski, coregrafia Vaslav Nijinski pentru celebra trupă a lui Serghei Diaghilev, Ballets Russes.
Volumetric, formatul sălii este un fel de Ateneul Român, dar mai înalt. Are și două balcoane. 1900 de locuri. Tavanul este din sticlă cu sistem de iluminare și cupola, la fel ca la noi, pictată. Spre deosebire de cea de la noi, fresca de gardă, mai bine zis, frescele sunt chiar realizări artistice. Picturile, înfățișând alegorii ale muzicii, poeziei și dansului, au fost realizate de Maurice Denis, iar reliefurile sculpturale și frizele de Antoine Bourdelles.
Și aici este locul unde am prins, în concert, opera Roma de Jules Massenet.
Pentru operatici e o mare realizare, pentru că nici nu știi dacă o mai prinzi vreodată în viață, live.
Despre Roma
Spectacolul este o coproducției a Fundației Palazzetti Bru Zane, a Orchestrei Filarmonice din Monte Carlo și Corul Radio-France, prezentat într-un fel de turneu.
Opera a fost compusă de Jules Massenet în 1912 pentru Opera din Monte Carlo.
5 acte, o uvertură uluitoare, mă și miră că nu e cântată în concertele simfonice, dramatică, angoasantă, cu focus pe laitmotivul pierderii bătăliei în fața lui Hannibal și a legiunilor romane.
Acțiunea se petrece în anul 216, î.Hr, când Roma se afla în război cu cartaginezii conduși de Hannibal. Tragedia începe când „Oracolul a vorbit”, spune preotul Lucius, arătând că înfrângerile Romei își au cauza în faptul că o vestală și-a încălcat jurământul și a lăsat focul sacru să se stingă. Vinovata este Fausta, nepoata și fiica adoptivă a nobilului senator Fabius Maximus. Iubitul ei, tribun în legiuni, Lentulus, încearcă să o convingă să fugă, însă ea este o femeie romană și decide să-și înfrunte soarta. În ciuda rugăminților bunicii oarbe a Faustei, Posthumia, Senatul o condamnă la moarte: urmează să fie îngropată de vie. Posthumia și Fabius hotărăsc că Fausta nu trebuie să îndure o asemenea moarte lentă și cumplită. Posthumia își străpunge nepoata în inimă.
„Trăim o singură dată și viața se pierde fără mângâierea iubirii”, Junia (act II)
Massenet a fost un mesager al eternului feminin. Paisprezece dintre operele sale poartă nume de femei. Tragediile sale sunt ofrande pe altarul iubirii. Țesătura melodică, aici are mai multă intimitate comparativ cu abundența din orchestrația Manon, de exemplu. Solouri de vioară, trio eteric harpă-flaut-vioară (act III), instrumentele de lemn sună poetic, lăsând alămurile și modulațiile inteligente ale coardelor să creeze momentele de tensiune ce anunță tragedia, cu climax în Finale. Corul, la fel ca în alte opere, devine esențial de la început. Cu „Ô tristes jours”, act I, corul ridică dramatismul la cele mai înalte cote.
Un punct esențial pentru a face ca astfel de opere ”să treacă” este distribuția. Și am avut una de excepție.
Soprana Rachel Willis-Sørensen, cunoștința noastră mai veche de la Festival Enescu, interpretează rolul vestalei Fausta. Cu o dicție impecabilă, frazare frumoasă, amplitudine în registrul înalt, strălucitoare, ea a nuanțat fiecare stare de spirit, a dus zbuciumul sufletesc la un alt nivel. Lentulus, iubitul Faustei, e tenorul Jean-François Borras. Cu o interpretare evocatoare, în special în aria din actul al treilea, „Je te salue soir admirable”. Mezzosoprana Julie Robard-Gendre este Posthumia, bunica, cu principala parte solistică în ultimul act, pe care îl și domină. Un joc actoricesc excepțional, convingător, încearcă să scoată tot tragismul momentului din registru vocal, pentru a justifica violența ultimului act, înjunghierea Faustei. Baritonul Tassis Christoyannis întruchipează personajul Fabius, solid în ambele ipostaze, demnitar – tată. Basul Patrick Bolleire este Pontif cu rigoare morală și intransigență ecleziastică. Baritonul Jérôme Boutillier este personajul Vestapor, bad guy. Hélène Carpentier, în Junia, interpretează superb aria „Le soleil se couchait”, unul din momentele de visare. Mezzosoprana Aliénor Feix, în rolul Marii Vestale, și soprana Clémence Tilquin, în rolul lui Galla, completează fericit distribuția. Și corul, senzaționalul cor, și orchestra dirijată de tânărul (30 de ani), dar supertalentatul Diego Ceretta, sunt parte a acestui spectacol incredibil de emoționant. Pe dirijor e prima dată când l-am văzut, dar am fost uimită de ce control și ce atenția la detalii are, a captat publicul imediat.
De altfel, am înțeles că cei pe care i-am ascultat vor fi și protagoniștii unei înregistrări. De asemenea, 17 octombrie, la ora 20.00, ora Franței, opera va difuzată pe France music.
