După cel de-al doilea trofeu Palme d’Or câștigat anul acesta, consacrarea lui Cristian Mungiu ca regizor de talie europeană este indiscutabilă. De altfel, biografia regizorului de 58 de ani este plină de premii.
Toate filmele sale analizează fragilitatea indivizilor captivi în comunități incerte moral. Compasiunea față de suferință este mereu imperfectă în arta sa cinematografică, fiindcă regizorul cheamă la luciditate, nu la emoții. Îndeamnă la analiza dilemelor și a alegerilor pe care personajele le fac, nu la efuziuni sentimentale.
În 2023, Mungiu a publicat o carte născută dintr-o adâncă dragoste și compasiune față de bunicii săi materni. Spre deosebire de perspectiva sa cinematografică, memorialistica lui Mungiu este caldă și întrucâtva sentimentală. Cartea publicată în 2023 la Humanitas se numește „Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”.
Cristian Mungiu și sora sa, Alina, au copilărit în casa bunicilor din Iași, de pe strada Sărărie.
„Casa avea și o mică istorie. Fusese construită cândva înainte de 1900 și vândută de mai multe ori, până când a fost cumpărată de Constantin Stere, pentru o vreme prefect al Iașiului. Stere o refăcuse integral, transformând-o într-o casă de tip vagon. Pe o parte se înșiruiau încăperile, iar pe cealaltă, un hol nesfârșit din care se intra în ele. La capătul casei își construise un observator astronomic, pentru că era un pasionat astronom amator. Din casă, se urca pe o scară metalică, în spirală, într-un turn cu pereți ranforsați, într-o încăpere mică, pătrată, de unde puteai urca și mai sus, în cupola propriu-zisă, unde era o lunetă așezată pe un picior de fontă, greu”, scrie Mungiu.
Casa bunicilor, unde a locuit întreaga familie până la plecarea copiilor pe la facultăți, există și astăzi. Mungiu afirma într-un interviu pentru Pressone că se gândește să îi dea în viitor o destinație deschisă, pentru tineri.
Cândva în jurul casei exista o adevărată pădure, dar când bunicul, Petru Ionașcu, a cumpărat casa din solda de ofițer, rămăseseră doar câțiva copaci bătrâni. Restul fusese distrus de repetatele sistematizări ale orașului. Totuși, curtea era mare și dădea într-o râpă.
Cartea despre bunica originară din Cahul vorbește cu talent de povestitor despre istoria dramatică a basarabenilor siliți să se refugieze, să-și lase viața în urmă și s-o ia mereu de la capăt. „Buca și Bucu”, cum le spunea nepotul în copilărie, au înfruntat tăvălugul istoriei, și-au crescut copiii și nepoții, au făcut ei înșiși școli pentru a se așeza în rândul lumii. Bunicul Ionașcu „răzeș din jurul Bîrladului”, a făcut mai întâi Școala Militară din Sibiu, iar mai târziu a devenit profesor de istorie.
Cristian Mungiu își amintește cu delicatețe și umor de episoade din copilăria mică, când se dădeau ca sania „pe panta abruptă care cobora dinspre stradelă spre Țicău, în prima zi când ningea”. În ziua următoare nu se mai putea, fiindcă locuitorii din vale puneau cenușă. Iarna copiii umblau „înfofoliți”, având pe sub uniforme un „pieptăraș alb, o vestă care se încheia la spate cu nasturi”.
Toate amintirile copilului de atunci sunt exacte și detaliate: cele două beciuri misterioase, din care bunicul scotea vin, iar bunica proviziile de legume, găinile din curte, radioul portativ al bunicului, masa de Crăciun și de Paște, podul unde se întindeau rufele, parfumul plantelor pentru ceai, limba secretă a bunicii care vorbea grecește cu sora și verișoara ei. „Era foarte multă tihnă în casa lor, atunci, și toate păreau că sunt cum trebuie să fie”, își amintește Mungiu.
Copiilor li se dădea mereu câte ceva de făcut, vedeau de mici că există o rânduială, fiecare are treaba lui: bărbatul aducea banii în casă, făcea muncile grele, iar femeia ținea gospodăria, îngrijea copiii și animalele din curte. „Umblam după ei și îi ajutam pe bunici la tot ce era de făcut. Nu mă obliga nimeni, îmi plăcea și cred că și lor le plăcea foarte tare să-mi arate cum să fac”, explică regizorul.
Dragostea pentru nepoți era reținută în gesturi. Bunica își arăta atașamentul gătind bunătăți, iar bunicul cu câte o rară îmbrățișare. „Nu ne spuneau niciodată că ne iubesc pe noi, nepoții, dar nici nu era nevoie – simțeai din tot ce făceau. Nu prea vorbeau ei de sentimentele lor cu cuvinte”.
Înduioșător este cum s-a născut cartea despre bunica Tatiana, căreia toți îi spuneau Tania. Devenit student, Cristian Mungiu a început să noteze pe un caiet, cât mai fidel posibil, poveștile bunicii despre război, foamete, refugiu, destine frânte, fiindcă simțea că ei îi face bine să-și amintească. „O vreme mi-am închipuit că am consemnat amintirile Bunicii ca să-i dau ei sentimentul că nu și-a trăit viața degeaba, că interesează pe cineva, că ar putea interesa chiar și pe unii care nu sunt din familie, că viețile trăite nefericit, odată povestite, capătă, magic, un fel de sens… Și mă gândeam că asta o va face mai împăcată cu viața ei când va muri”.
O incursiune târzie în locurile unde a trăit, în Cahul, a fost o mare deziluzie pentru bunica, fiindcă nimic nu mai era „mare, bun și mult”, cum își amintea ea. Hanul dispăruse, casa părea mică și afundată în pământ, rudele dispăruseră, nici mormintele celor dragi nu mai erau.
Cartea a început să primească alte sensuri pentru autor odată cu trecerea timpului: „Încep să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viața, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu știu dacă Bunica era așa de obsedată de zădărnicie -, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieții ei – și a vieții în general”. Este concluzia dulce-amară a unui povestitor talentat, care a dat voce poveștilor bunicii iubite, ca să nu piară niciodată.
(Foto deschidere: Cristian Mungiu. Lansare carte la Librăria La Două Bufnițe din Timișoara în 17.10.2023. FOTO: Brîndușa Armanca)
Citește și: Filmul „Fjord”, regizat de Cristian Mungiu, a câștigat trofeul Palme d’Or
Citește și: Fjord, filmul lui Cristian Mungiu, ovaționat timp de 12 minute la Cannes
