Programul de vară al Festivalului Tirolean din Erl are un grad de inedit ridicat. E un festival robust, fără poverile specifice unei case mari de operă și, din acest punct de vedere, își poate colora programul foarte mult, atât ca forme, cât și prin conținut. Își permite să satisfacă multe gusturi și curiozități.
Un exemplu a fost anul acesta prezentarea a două programe de operă:
O seară vintage: Giacomo Puccini și Héctor Berlioz
O seară contemporană: Philip Venables.
Diptic feminin, Suor Angelica și Cléopâtre
În ambele lucrări, tragedia este comună, amândouă femeile își pun capăt zilelor.
Cleopatra, pe motiv de înfrângere în fața Romei și pierderea lui Marc Antoniu.
Sora Angelica află de moartea fiului său.
Cléopâtre de Hector Berlioz.
Cantata a luat naștere când, pe atunci, tânărul Berlioz a vrut să participe la Prix de Rome de la Académie des Beaux-Arts din Paris, respins deja de două ori, unde trebuia să pună pe muzică libretul despre moartea reginei egiptene (printre membrii juriului Cherubini, Paër, Lesueur, Berton, Boïeldieu). Opera sa a fost considerată „înaintea timpului său”, elegant spus, și a fost respins a treia oară.
Sunt puțin peste 20 de minute intense, maiestuoase, afective.
Opera are un singur personaj și pentru a nu se pierde nimic, scenograful a făcut o reducție inteligentă. O temniță fără ferestre și o ușă masivă, pare o cameră mortuară din piramidele egiptene, rece și greoaie.
În acest spațiu claustrofobic își face apariția regina, pentru care regizoarea, Deborah Warner, și designerul de costume, Antony McDonald, au preferat doar simbolistica regală în locul unei costumații de epocă. Astfel, Cleopatra își face apariția într-un elegant costum Chanel style de culoare blue purple royal, cu setul de bijuterii și ornamentațiile luxoase, nelipsite ținutelor princiare. Aceasta e singura pată de culoare, care dispare pe măsură ce ne apropiem de deznodământ, și totul rămâne în nuanțe de gri, trist și rece.
Două personaje mute o vor însoți pe parcursul ritualului, cu o Pietà, emoționantă poză de final.
Cleopatra a fost soprana Véronique Gens. O interpretare memorabilăvocal și în expresia sa dramatică. O călătorie emoțională, culminând cu Méditation. O voce lirică de intensitate și amplitudine. După intrarea imperială, regina mândră și sigură de sine, Gens gradează toate stările, de la îndoială la furie, disperare. O dicție impecabilă, nici n-ar fi putut fi altfel, și o tehnică vocală de invidiat.
Dar nimic nu ar fi posibil fără suportul unei orchestre pe măsură. Și pe parcursul relatărilor voi tot repeta că Orchestra festivalului este cu adevărat extraordinară. Acum l-a avut la pupitru pe experimentatul Edward Gardner.
Suor Angelica de Giacomo Puccini
Acțiunea se petrece în secolul al XVII-lea. Angelica a fost exilată la o mănăstire de către familia ei după ce a născut un copil dintr-o relație extraconjugală. Nu știe că acesta a murit între timp. Află vestea când mătușa ei, o femeie lipsită de compasiune, o vizitează pentru a-i cere să renunțe la moștenire în favoarea surorii sale mai mici. Aflarea veștii o distruge complet și o împinge la sinucidere, în speranța că își va vedea copilul pe lumea cealaltă.
Aceeași echipă de creație a surprins cu „încărcata” viziune minimalistă, atât de eficientă vizual și dramatic. A fost reconstituită ordinea monahală austeră din mănăstirile de maici prin alinierea meselor și dulapurilor personale ca elemente unice de mobilier din astfel de lăcașuri. Maicile îmbrăcate toate în alb.
Chiar înainte de începerea spectacolului, vezi un grup de maici, pete albe pe imensitatea neagră a podelei, întinse într-un gest de căință. Odată cu începerea muzicii, acestea revin la activitățile zilnice. Sunt scene în care sunt prezentate caracterele pe care le întâlnești în mod obișnuit într-o mânăstire, care funcționează ca o mică societate în miniatură. Stareța, sora zelotă, novice, maici cărora nu le-a mai rămas nimic, sau cele care încearcă să se mai bucure chiar și numai de o rază de soare. Și Angelica care se pricepe să lecuiască cu plantele sale pe toți cei care au nevoie. Momentul cheie e marcat de venirea mătușii, apariția demonică, de undeva din spatele întunecat al scenei. Urmează veștile și, apoi, disperarea și sinuciderea prin otrăvire. Acesta este momentul când scena este inundată de lumânări, pe fundal, apare, încadrată dreptunghiular, o lumină difuză, semn că Angelica va merge într-o altă lume, iar pe scenă apare un copil.
La fel ca în piesa anterioară, vorbim de acel minimalism care, în fapt, spune și simte foarte multe. Multum in parvo.
Corinne Winters interpretează rolul principal. O agapă vocală. Un rol în care excelează pentru că beneficiază de o sensibilitate și o capacitate de nuanțare extraordinare. Aria „Senza mamma” a încărcat emoțional sala. Alice Coote o interpretează pe mătușa de fier, cu o voce fermă și convingătoare, aproape că îți vine să te duci să îi ceri socoteală.
Toate rolurile au fost superb interpretate, dar aș remarca pe cele trei surori și sora medicală: Genovieffa: Christina Gansch, Osmina: Maria Knihnytska, Dolcina: Anna Cavaliero și Sayumi Kaneko. M-au impresionat prin expresivitate.
Corul de femei al Festivalului, dirijor Olga Yanoum, oferă, de asemenea, o interpretare magnifică, emoționantă.
Și, revenind la orchestră și dirijorul său, Edward Gardner, au fost impresionanți, din nou. Am spus de anul trecut, e și acustica sălii impecabilă, dar și sunetul cristalin plin de nuanțe și intensități e special.
Bijuteria contemporană a fost
We Are The Lucky Ones de Philip Venables
Opera a fost prezentată în premieră mondială anul trecut la Amsterdam. Subiectul a fost inspirat inițial de cartea Anii de Annie Ernaux. Dar compozitorul, împreună cu libretiștii, Nina Segal, Laura Roling, și Ted Huffman, regizorul, au extins aria de prospecție pentru a construi imaginea unei întregi generații postbelice, generația Boomer. Opera baleiază decenii bune de istorie, marcate, pe de-o parte, de evenimente cruciale, pe de altă parte, în plan muzical, orchestrația încorporează influențe ale diverselor genuri muzicale care au traversat vremurile, ca big band-swing, la modă după război, jazz, step dance și alte sonorități apărute, până în zilele noastre. De altfel, melodia de final, la aplauze, a fost un tribut Bonnie Tyler. Aceeași generație, în plus, compozitorul e britanic.
Libretul a avut la bază interviuri realizate cu peste 70 de subiecți ai acestei generații. În final, s-a realizat o panoramare a experiențelor formative, momentele biografice esențiale și predicțiile lor pentru viitor.
Generație norocoasă, în primul rând că a supraviețuit războiului și pentru că și-a putut construi viitorul din același block start, ca toți ceilalți. Și, ca în viață, libretul surprinde momente de umor, disperare, tandrețe, bucurii. Iar muzica urmează această dramaturgie, fie prin punctări forte sau, din contră, lirice, armonice melodioase sau fragmente atonale, fie folosind, inclusiv, instrumente nespecifice orchestrei simfonice ca acordeon sau saxofon.
Muzicalitatea dramatică, de la Wagner încoace, nu mai e o noutate, totul e să sensibilizeze, iar Venables reușește foarte bine.
Punerea în scenă este concepută ca spațiu al memoriei. Un singur bec, un paravan, care micșorează spațiul scenic la aproape un studio și care va fi compartimentat cu coli albe de hârtie, pe care se vor proiecta imagini de album de familie, imagini istorice, iar coregrafia se întâmplă pe platforma din jurul fosei. Personajele sunt numerotate de la 1 la 8 și sunt perechi. Cântăreții apar în ținute elegante de seară din spatele imensului paravan.
Încă de la început, atenția îți este captată sonor cu un acord forte. O partitură frumoasă și complicată în același timp, dar octetul de interpreți a fost colosal. Fiecare cu un timbru unic și minunat, și splendid blenduite vocile în octocor. Dacă mai adaug și calitățile actoricești nu pot să spun decât că a fost incredibil. Claron McFadden , Jacquelyn Stucker , Nina van Essen , Helena Rasker, James Kryshak, Frederick Ballentine, Germán Olvera și Alex Rosen au meritat toate aplauzele.
Bassem Akiki a fost dirijorul lucrării și la premiera mondială de anul trecut. Era imposibil cu o orchestră de clasă ca cea a festivalului să nu scoată ceva de vis. Și asta a făcut.
[Credite foto deschidere: TFE/Xiomara Bender (Veronica Gens în Cleopatra, Corinne Winters în Suor Angelica) | Scheffold Media (We Are The Lucky Ones)]
