M-am întors în Copenhaga după mai bine de 30 de ani. Același oraș curat, frumos în integritatea sa arhitecturală, smart-metrou fără conductor, și cu mulți turiști. Prima dată când am venit, cred că eram în avion vreo 50, poate 60, de pasageri, iar acum era avionul plin.
Și ceea ce e mai important, între timp, în zona vechiului port din Copenhaga (Københavns Havn), la Ekvipagemestervej 10, chiar pe malul apei, s-a înălțat (2005) una dintre cele mai frumoase și moderne opere din lume, noua casă a Operei Regale Daneze. La polul opus, orchestra operei este atestată ca cea mai veche din lume.
Regal artistic la Copenhaga
Revenirea s-a datorat unui eveniment mult așteptat de operatici, debutul în rolul Lady Macbeth a sopranei Lise Davidsen în Gala Concert Macbeth de G. Verdi.
Aș spune că noi chiar am fost norocoși să o avem pe scenele noastre, nu odată, ci de trei ori. Începând cu 2015, când alături de maestrul Christian Badea și Filarmonica „George Enescu”, Davidsen a interpretat Vier letzte Lieder de Richard Strauss. Au urmat, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, rolul Ellen Orford în opera Peter Grimes de Benjamin Britten și, în 2022, în concertul umanitar susținut pe scena ONB, alături de tenorul Freddie De Tommaso.
Începutul său de an a fost marcat de un alt răsunător debut, Isolda în Tristan și Isolda de Richard Wagner, pe scena Gran Teatre del Liceu, în Barcelona, și la Metropolitan Opera, New York, iarăși spectacole epuizate, ba, chiar și adăugate la cererea publicului. Spectacolul de la Met a putut fi vizionat în transmisie directă și la București.
Invitarea sa la Copenhaga nu are nimic întâmplător și nu ține de tendințe. Lise Davidsen și-a făcut studiile muzicale în Copenhaga, citiți mai multe în interviul pe care mi l-a acordat în 2019.
Macbeth este a doua mea operă favorită în topul verdian, după Don Carlo. O tragedie despre tiranie, ambiție, nebunia puterii și libertate. Rar cântată pentru că rolurile sunt foarte solicitante vocal. Gravitatea și perversitatea personajelor shakespeariene au fost puse de Verdi în partitură. Varietatea registrelor este fabuloasă și tocmai de aceea este o operă sublimă, pentru ascultător, nu știu dacă și pentru cei care cântă.
Danezii au beneficiat nu de o distribuție de top, ci de o întreagă constelație care ar face invidioși orice directori de distribuție din cele mai mari teatre ale lumii.
Dirijor – Sir Antonio Pappano, Macbeth – baritonul Quinn Kelsey, Lady Macbeth – Lise Davidsen, Banco – Alexander Köpeczi, Macduff – Freddie de Tomaso. Distribuție și informații.
Soprana Lise Davidsen a fost seducătoare. Dar când nu e? Emoționantă și în același timp paralizantă. Îți taie respirația de la prima notă atacată, un efect imediat, știut de operatici, de altfel, cel pe care îl căutăm în orice interpretare, plăcerea aceea ecstatică care te readuce în săli de fiecare dată. Vocea sa are o frumusețe aparte, stranie. Pentru că e puterea care te îngheață, dar sunt cromatica, coloratura și controlul vocal fără nicio stridență care, indiferent de înălțimea din portativ, îți dau aripi, iar Lady Macbeth e un roller-coaster în registre care îți face pielea de găină. Excepțional a compensat live-ul de concert cu o interpretare actoricească foarte convingătoare. Fără exteriorizări inutile dar cu un dramatism înfiorător. Celebra arie ”Vieni t’affretta” aproape te gândești că a fost compusă pentru ea.
Cel puțin știm sigur că în octombrie o vom putea vedea în transmisiune live de la Met, producție nouă Macbeth.
În rolul lui Macbeth, baritonul Quinn Kelsey a avut un demaraj mai lent. El e mai mult, așa cum îl ascult eu, un baritenor, care nu e chiar ce solicită postura de intrigant și macabru ucigaș. În partea a doua interpretarea sa a fost aproape de adevăr, mai intensă.
Surpriza serii, indiferent că ești subiectiv ca mine sau doar spectator neutru, a fost, în rolul lui Banco, debut și pentru el, basul nostru Alexander Köpeczi. Asta s-a simțit și la aplauze. Am mai vorbit de timbrul său unic, de căldura și profunzimea vocii sale pe care nu le vei mai uita. Momentele sale ”Studia il passo” și ”Come dal ciel precipita” au amuțit sala. Li s-au adăugat, făcând și mai veridică scena, prezența și interacțiunea cu fiul său, Fleanzio. Știu că mă repet, dar nu e vina mea, e a sa, Köpeczi e în vârful piramidei bașilor zilelor noastre. Electrocutează de la prima audiție și, credeți-mă, l-am ascultat în locuri diferite. Instantaneu lumea se uita în program după numele său, fără să aștepte pauza. Exact așa s-a întâmplat și aici. E un moment unic de satisfacție.
Macduff interpretat de tenorul Freddie De Tommaso era exact ceea ce-ți doreai. Acea strălucire și control vocal cu care domină de fiecare dată scena și cu care te conduce prin labirintul liric al unei partituri ca aceasta. O frazare superbă și câteva nuanțe ușor baritonale au făcut interpretarea sa memorabilă.
Orchestra (avem și aici o oboistă) și corul dirijate de Sir Antonio Pappano (mix al versiunilor din 1847 și 1865) au stat la fundația acestei seri de gală de neuitat. Se știe că uvertura și corul vrăjitoarelor din deschidere dau tensiunea și plonjarea în atmosfera și tragedia operei. Pappano, probabil, cel mai mare maestru verdian în momentul de față, știe lucrul acesta și exact asta a oferit. A stabilit o intensitate de margine de scaun. Cam așa am văzut toată opera. Nu știu cât de familiarizat era cu această orchestră regală, sigur, nu la fel de bine ca și cu cea de-acasă, și dacă dramatismul era acolo, parcă au fost ceva mai puține nuanțe decât eram obișnuită să aud în insulă. Au fost alămurile și lemnele care au excelat într-o interpretare coloristică fenomenală. Din categoria referințelor.
O seara unică și am fost inspirată și a doua zi, mi-am continuat-o într-un loc unde, la fel, poți evada în lumi diferite, SMK- Muzeul Național de Artă care adăpostește pe lângă colecțiile europene, cu o galerie specială franceză, o vastă colecție de clasici și moderni danezi. Am prins și o fabuloasă expoziție temporară de covoare țesute manual, cu fire realizate personal și colorate cu vopseluri obținute din plante de artista Anna Thommesen.
Acum, funcție de timp, s-ar putea să fie nevoie de o alegere. Aș recomanda, normal, pictorii autohtoni. Pe de-o parte că nu ai cum să vezi atâtea lucrări în altă parte, pe de altă parte, pentru că îți poți adăuga la lista de preferați nume noi. Eu, de exemplu, mi-am pus pe listă pe Vilhelm Hammershøi, Christen Købke, C. W. Eckersberg și ceva moderniști și suprarealiști (sic!) Jens Adolf Jerichau, Oluf Hartmann, Jais Nielsen, Wilhelm Freddie, Erik Olson. Nu aveau audio-guide, mi s-a spus că se lucrează la o actualizare, dar există în săli albume în engleză din care te poți documenta și, în același timp, te și odihnești. Mi-a plăcut și că în pavilionul francez au făcut puțină dreptate între overrated-ul Matisse și underrated-ul Derain, să mă ierte fanii La Blouse Roumaine.
Pentru astfel de muzee, îmi mențin recomandarea că sunt necesare două zile cel puțin ca ”alimentarea” să fie completă.
În rest, puțin noroc de vreme bună pentru o plimbare pe canale. Sau, o ședere lungă în care nu vă veți plictisi.
(Credit foto: Miklos Szabo)
