Anul acesta, se aniversează tetralogia Inelul Nibelungilor, 150 de ani de la premiera absolută care a avut loc la Bayreuth. Cum anunțam la începutul anului, marile opere din Europa au programat serii ale ciclurilor. Unele au realizat și noi producții, altele au mers pe cele existente. Așa cum s-a întâmplat la Berlin.
Seria ciclurilor de la Berlin a avut și o emoție în plus. A marcat încheierea mandatului de director muzical a unicului Sir Donald Runnicles. Momentul a fost foarte intens și a arătat cât de mult au ținut muzicienii la această colaborare, altfel nici n-ar fi durat peste 15 ani. Moment în care unii ar spune că acesta ar fi motivul excepționalei interpretări, dar nu, răspunsul stă într-o orchestră profesionistă și dedicată, pe care de fiecare dată când am ascultat-o a făcut magie.
Context
La cei 150 de ani trebuie să mai adăugăm perioada de concepție, aproape alt sfert de veac. Istoria e lungă, frumoasă și nu poate fi expediată într-o cronică. Dar trebuie precizat contextul. Wagner a început proiectul când era foarte tânăr (și neliniștit), într-o Europă în plină efervescență revoluționară,1848. Se știe că anii tinereții ne situează mai mult spre stânga ideologiilor politice. Așa era și Wagner la 35 de ani, era plin de idealuri. „De la o Germanie unită, deja visa o Europă unită, o omenire unită” (Eduard Devrient nota în jurnalul său din 21 octombrie 1848). Ca temă centrală în Inelul Nibelungilor, Wagner punea ființa umană eliberată de structurile naționale și societate. Evadarea, exilul și călătoria sunt ideile pe care construiește drama muzicală. Mesajul este despre puterea covârșitoare a iubirii ca motor principal al vieții, al schimbării, al puterii de a face față realității cu varietatea și diversitatea sa, de a lupta cu puterea coruptă, lăcomia și trădarea.
Epopeea medievală tratează o societate creștină pe care Wagner a completat-o cu o mitologie care combină motive din Edda scandinavă (literatură despre mitologia și zeii scandinavi) și Saga Völsunga (epopeea familiei lui Siegfried). Un univers populat de personaje mitice, fantastice, de la zei, la semizei, la pitici sau oameni eroi.
Povestea
Aurul Rinului. În dorința de a deține puterea absolută chiar cu prețul renunțării la iubire, un pitit Nibelung, Alberich, fură aurul fecioarelor Rinului pentru a-și face un inel. Mai marele zeilor, Wotan, îl jefuiește pentru a-și achita cu inelul plata celor doi uriași, Fasolt și Fafner, care i-au construit fortăreața din Valhalla. Dar inelul este blestemat și Fasolt sfârșește prin a fi omorât de Fafner.
Valkiria. Wotan vrea să recupereze inelul, garanția menținerii puterii absolute. Și dintre copiii săi din afara căsătoriei, îi alege pe frații Siegmund și Sieglinde, pentru ca unul dintre ei să-i îndeplinească dorința. Cei doi se îndrăgostesc, inițial fără să știe că erau frați, și fug de soțul abuzator Hunding. Una dintre valkirii, Brünnhilde, fiicele războinice ale lui Wotan, încearcă să-i apere de furia acestuia. Nu reușește mare lucru pentru că propriul tată o izolează într-o stâncă înconjurată de un cerc de foc, în timp ce frații pier, nu înainte ca Sieglinde să dea naștere unui fiu, Siegfried.
Siegfried. Crescut de piticul Mime, Siegfried devine un amestec sălbatic de fără frică și putere nemăsurată. Reușește să refacă sabia magică Nothung, îl ucide pe uriașul Fafner și recuperează inelul blestemat. O readuce la viață pe Brünnhilde de care se îndrăgostește, fiind prima frumusețe pe care o întâlnește.
Amurgul zeilor. Hagen, fiul lui Alberich, vrea să recupereze inelul tatălui și alege să-l drogheze pe Sigfried cu o poțiune care îl face să uite de Brünnhilde în favoarea căsătoriei cu Gutrune. Îl ucide, nu înainte de a-i restaura memoria să conștientizeze ce a făcut. Este momentul în care Brünnhilde, devastată, ia inelul și aruncându-se în flăcările rugului funerar, permite Rinului să recupereze Inelul, iar Valhalla să ardă din temelii, lăsând deschisă calea muritorilor.
Hail, Wagner!
Muzica wagneriană, în general, se spune că trebuie abordată după vârsta de 50 de ani. Văzând deja două cicluri, Milano și Berlin, primele trei opere din ciclu la Londra, nu știu dacă nu cumva inițierea în operă n-ar trebui să înceapă cu Wagner! Am văzut copii capturați de muzică și de vizual. Muzica doar pare îndepărtată, necunoscută, dar mulți au auzit-o deja în filme. Imagini, scene întregi sunt în mintea cinefililor tocmai datorită muzicii.
Raidul Valkiriilor, de ex., e imediat asociat cu celebra secvență de luptă din Apocalipsul acum a lui F.F. Coppola; Alien: Pactul lui Ridley Scott cu Intrarea Zeilor în Valhalla (Aurul Rinului) ș.m.a. Paradoxal, cu muzica lui Wagner suntem destul de familiarizați cu mult înainte de a intra într-o sală să o ascultăm.
Geniul său a dus muzica la nivelul următor, trecând de la emoțional la intensitatea relațională. Transformarea muzicii în personaj și personajele în muzică. Muzical, dirijorii detaliază inovațiile maestrului: laitmotive (ca în coloanele sonore de film), cotinuumul muzical care îți dă senzația că citești cel mai captivant roman cu instrumentație și voci care îți sapă adânc în stările emoționale, orchestrații luxuriante date de ansambluri monumentale. La Berlin, spre deosebire de locurile anterioare, deși orchestra nu era oversized, a reușit un sunet de excepție, nu știu cum. Cu alte cuvinte, de la primul Mi bemol major plonjarea în reverie a fost garantată.
Povestirea de pe scenă
Montarea Inelului îi aparține regizorului norvegian Stefan Herheim.
Toată punerea în scenă se bazează, ca și muzica, pe laitmotive: un pian, valize, pânze mătăsoase și ușoare ca cele de parașută (pentru calitățile cinetice și suport proiective) și, bineînțeles, inelul, coiful, lancea, cornul.
Totul mi s-a părut genial, atât ca reușită simbolistică, interpretarea incorporată în miezul lucrării, cât și acuratețea narativă. Herheim a urmat preceptele trinității lui Wagner. Dramă, muzică și gest. Asta înseamnă că din magie realitatea nu dispare niciodată.
Aurul Rinului. De la primul pas pus în sală, te întâmpină o scenă imensă doar cu un pian, deasupra grila cu reflectoare, ca într-o sală de repetiții. De aici începe construcția.
Preludiul se derulează cu lumina aprinsă în sală. Pianul acoperit de o pânză roșie va rămâne pe scenă tot timpul. El reprezintă realitatea compozitorului. La pian a compus, a făcut repetiții și, pe parcurs, va juca și rolul unui portal. De-a lungul tetralogiei personajele își validează existența și acțiunile la acest pian, partiturile operei sunt studiate de personaje. Operă în operă. În acest cadru nud începe să pulseze viața. Cu lumina încă aprinsă în sală, un șir de „călători” (figurația) cu valize își fac apariția și încep procesiunea pe scenă cu o stranie senzație că și noi suntem acolo, și noi ne cărăm valizele. Simbolistica valizei ca reprezentare a sinelui și a călătoriei spre libertate, cunoaștere, dar și cu trimitere la Auschwitz, nu e nouă. Am văzut-o și la Pina Bausch sau la Maguy Marin. Metaforic cară caracterele noastre, istoriile noastre, arborele nostru genealogic, măștile noastre, religiile noastre, opțiuni ale vieții care construiesc sau dărâmă umanitatea. Pe tot parcursul ciclului aceste valize sunt omniprezente, fie în construcțiile scenografice, fie ca spațiu pentru recuzită. Zidurile construite din valize sunt zidurile între care ne închidem singuri. Ele reprezintă alegerile și responsabilitățile noastre. Narațiunea e dezvoltată și de proiecțiile video, lumini, costumație, coregrafii în care subtilitatea simbolisticii e impresionantă. După introducerea fiicelor Rinului, Alberich apare reprezentat ca un clovn, aluzie la hedonismul estetic al vremurilor, dar, mai mult, el își trădează propria goliciune, pe care încearcă să o compenseze furând aurul pentru inel. Portalul îi aduce, pe rând, la rampă, pe Freia și Fricka, surorile, și giganții Fasolt, cu adevărat îndrăgostit de Freia, și Fafner, lacomul. Donner și Froh sunt prezentați ca niște vedete rock și, respectiv, disco. Iar Loge, cum era de așteptat este acest Mefisto pentru doi Faust, Wotan și Alberich. Mime îl impersonează chiar pe Wagner cu celebra beretă. O subtilă referință la faptul că inventatorul Coifului din Tarn nu este artist absolut. Wagner întotdeauna a făcut distincția între artist și meșteșugar, Siegfried și Mime. Armata Nibelungilor (erau un fel de popor de fierari) – coiful înaripat (mi-a adus și aminte de parodia spumoasă imaginată de Tom Holt, Așteptau pe cineva mai înalt). Asistăm la transformarea camerei de lucru, cu toate magiile și fantasmagoriile teatrale, în Valhalla. Finalul este marcat de înfigerea sabiei Nothung în capacul pianului.
Valkiria. Cea de-a doua operă din ciclu este dominată de relația incestuoasă Siegmund și Sieglinde, încadrată de discursurile moralizatoare ale Frickăi, soția lui Wotan, și Brünnhilde. Herheim introduce un personaj mut, copilul lui Sieglinde cu soțul său, bruta Hunding, pe care, ca o Medeea, îl omoară. Frasinul, ca dimensiune cosmică, din locuința lui Hunding nu apare fizic, cum se obișnuiește, este gigantizat și superb sugerat prin proiecție pe o pânză imensă prinsă sub forma unui trunchi cu coroană. Monumentală imagine cu priză mult mai mare.
În Siegfried, a treia parte, regizorul se descătușează, pedalând pe acel spirit mai jucăuș, asociat imaturității masculine (sic!). A fost singura dată când am avut senzația că puțin montarea a avut un ușor slow, e vorba de actul 3. Sau poate obosisem eu. Ingeniozitatea transformării scenografiei este halucinantă. Acesteia i se adaugă felul în care Mime și Siegfried sunt conduși regizoral într-un joc al băieților cu tulburări de creștere în adolescență (ca în 400 de lovituri a lui F. Truffaut). Siegfried reface sabia lui Wotan cu acea obsedantă cadenza de nicovală și îl omoară pe uriașul Fafner, devenit dragon.
Amurgul zeilor a repus pe tapet imaginile mixate realitate-imaginar. În deschidere, scenografia imita holul principal al operei, iar figurația era îmbrăcată, mai mult sau mai puțin, ca cea din sală. Cele două lumi se suprapun, una colapsează, cealaltă rămâne să o ia de la capăt. Această a patra operă are o densitate foarte mare în termeni de ritm, personaje, mișcare scenică. Oaspeți de nuntă rămași în tablou sau mulțimea de zei și eroi din Valhalla, dar sunt foarte bine gestionați. Ceea ce la o primă vedere ar putea însemna haos, a fost, din contră, o mișcare scenică desenată inteligent. Inelul se închide rotund, cum altfel? Cu sala de repetiții cu lumini, ieșirea de urgență și pianul, doar o femeie de serviciu care vine să verifice că totul este în ordine. Strălucitor.
Și aici cred că trebuie menționată întreaga echipă. Scenografie Silke Bauer, Costume Uta Heiseke, Video Torge Møller, William Duke Dan Trenchard, Light design Ulrich Niepel.
Thank you for the music!
Montarea și performanța interpretativă au securizat unul dintre cele mai greu de uitat cicluri. Dar voi ști mai bine după ce îmi termin periplul seriilor.
Față de alte mari teatre, OGB n-a mizat pe numele consacrate pe care le vezi de obicei pe afișe atunci când vine vorba de ciclu sau de Wagner, în general. Și nici pe desfășurarea de forțe din fosă, acea matrice wagneriană căreia i s-a dus vestea cu suta de muzicieni, 5, 6 harpe etc. Venind după două asemenea abordări, eram chiar curioasă.
Distribuțiile au fost uniforme, interpretările au suprapus foarte bine caracterul fiecărui personaj. Reușitele vocale și actoricești în foarte complicatele fațete și subtilități au contribuit la conectarea și (re)descoperirea lui Wagner.
Am trăit toate aceste zile într-o euforie continuă. La pupitrul orchestrei, Sir Donald Runnicle a făcut un Vrăjitorul. De la prima notă totul a decurs la superlativ.
Aurului Rinului, aproape trei ore fără pauză, și am fi vrut chiar și mai mult. Nu s-a prins nimeni când a trecut timpul. Am încercat să prind o fisură pe parcursul celor patru seri acolo în fosă. Dar n-am găsit decât sunetul wagnerian cu toate luminile și umbrele, toată dinamica dramei. Comuniunea orchestră-voci, care e esențială pentru că e operă altfel, a funcționat premium lux. Magnetic.
Recunosc că în privința interpreților i-am auzit prima dată. Dar este și motivul pentru care am ales Berlin. Și ce bine mi-am făcut! A făcut experiența și mai neprețuită. Fiecare seară a venit cu propria doză de suspans și strălucire.
În prima seară, tenorul Thomas Blondelle, în rolul Loge, a cam furat scena, ce-i drept, acesta este și personajul. Păpușarul șef, viclean, iar inflexiunile vocii și felul inteligent în care frazează construiesc un personaj neplăcut, dar veridic. Albert Pesendorfer și Tobias Kehrer au fost extraordinari în rolul uriașilor. Ya-Chung Huang, în rolul lui Mime, anunța deja festinul din Siegfried și nu ne-a înșelat așteptarea niciun moment. Michael Sumuel, în rolul lui Alberich- clovn, a pus toate tușele necesare, construind personajul în profunzime. Fecioarele Rinului și ale lor strigăte, Lea-ann Dunbar, Arianna Manganello, Karis Tucker au colorat vocal întregul ansamblu cu o interpretare excelentă. Mezzo soprana Annika Schlicht, în rolul soției lui Wotan, Fricka, a demonstrat un bun control al vocii, siguranță, iar teatral a susținut perfect aplombul soției care trebuie să își ducă rangul. Martina Welschenbach a interpretat-o pe Freia, sora Frickăi, cea care se îndrăgostește de uriașul Fasolt și e devastată de omorârea acestuia, a impresionat prin ușurința interpretativă și expresivitatea actoricească. Și, nu în ultimul rând, apariția Erdei, Lauren Decker, a fost un fel de apogeu al panelului demonstrativ vocal. Wotan a fost interpretat de Iain Paterson, poate singurul care mi s-a părut a avea o interpretare mai didactică, corectă, frazată, dar era ceva care nu străbătea sala. Mai ales în comparație cu seara a doua, Valkiria, când Wotan a fost interpretat mai nuanțat de Jordan Shanahan. În această parte, însă, personajele principale sunt Siegmund, Sieglinde și Brünnhilde. Soprana norvegiană Elisabeth Teige, Sieglinde, a fost vocea serii. Puternică, deschisă, cu o cromatică infinită. A fost secondată superb de daneza Trine Møller, în rolul Brünnhilde, vibrantă și neînfricată. Tenorul, Matthew Newlin în rolul lui Siegmund, a oferit satisfacție supremă în registrul de medii cu înalte puțin umbrite la început, explodând însă pe parcurs. Lor li s-a alăturat Tobias Kehrer, rolul lui Hunding, o voce bas care impresionează. Lista a fost întregită de distribuția valkiriilor care au reușit aproape să ridice sala în picioare. O armonie și o vibrație de nedescris.
Siegfried. Heldentenorul Clay Hilley, Siegfried, a pus stăpânire pe personaj și pe sală cu nuanțările sale de finețe, un timbru special și jocul de scenă extraordinar. Elisabeta Teige, de această dată Brünnhilde, a încântat, din nou. Expansivitatea vocii și trecerile sigure în registre mustind de frumusețe. Spuneam că Ya-Chung Huang se va întoarce, s-a întors și a cucerit, impresionând și ca pereche alături de Hilley. Din nou, Iain Paterson și-a limitat vocal, cumva, personajul Wanderer. Michael Sumuel revine puternic în rolul lui Alberich cu aceeași interpretare versatilă. A revenit Lauren Decker în rolul Erdei, și ea una dintre vocile pe care le aștepți nerăbdător și imediat îți pare rău că i s-a încheiat prezența pe scenă. Ciclul lui Wagner are această stranie proprietate.
Amurgul zeilor are ceva special, divin. Corul. Iar interpretarea lui a fost celestă, aproape de șoc cardio, de palpitații. Hilley nu încetează să uimească vocal, dar și cu talentul actoricesc. Brünnhilde, de această dată cu interpretarea lui Catherine Foster. Foster a avut impetuozitate de panzer în confruntarea cu Gutrune – Felicia Moore – și cu jalnicul Gunther – Thomas Lehman -, cu un volum ieșit din comun și persuasivă în strigătele ei pline de ură și, mai ales, disperare. O prezență pe care am remarcat-o a fost cea a Annika Schlicht în Waltraute. O interpretare foarte nuanțată în comparație cu a sorei Brünnhilde. Din nou, Albert Pesendorfer, interpretându-l pe Hagen, și-a luat partea leului.
Seara s-a încheiat apoteotic prin celebrarea lui Sir Donald Runnicles cu întreaga orchestră pe scenă. O seară istorică pentru un dirijor legendar.
În loc de orice altă concluzie, și-așa m-am întins ca plăcinta, aș spune că pentru cei care vor să intre în tainele wagneriene sau ale acestei tetralogii, montarea operei din Berlin este un bun start. Nu e programată în sezonul ce urmează, dar, pentru încălzire, există alte surprize wagneriene: Olandezul zburător premieră, regia Milo Rau, dirijor Giedrė Šlekytė și Anna Handler; Lohengrin reluare, regia Kasper Holten, dirijor Susanna Mälkki. Cum s-ar spune Girls Power! Deci va trebui să fiu acolo să celebrez cu fetele!
(Credite foto: Bettina Stoß și Bernd Uhlig)
