Dresda este un oraș pe care trebuie să-l vizitezi pentru ceea ce înseamnă el, per total. Probabil, și asta deja știe toată lumea, să vezi cu ochii proprii cum a fost reconstruit din propria cenușă. Dar până ajungeți acolo, se poate începe cu lectura unei scrieri esențiale, Abatorul cinci sau Cruciada copiilor. Un dans obligatoriu cu moartea de Kurt Vonnegut, și în calitatea sa de martor al bombardamentului din 13 februarie 1945.
Apoi, pentru tot ce înseamnă el în cultura universală.
Are și o particularitate vizuală, cel puțin mie mi-a sărit în ochi. Negrul de fum predominant pe fațadele sau rămășițele clădirilor arse de bombardament contrastează puternic cu auriul statuilor electorilor, atât de puternic, încât unii au crezut că statuile sunt din aur masiv și au încercat să taie din celebra statuie ecvestră a lui Augustus cel Puternic, din Neustädter Markt, copitele calului.
Sunt multe de spus, mai ales când ajungi acolo pentru prima dată. Orașul mustește de istorie și e păzit de umbrele personalităților care au creat și promovat cultura. E greu să faci și recomandări pentru că fiecare are diverse afinități, dar dacă timpul e scurt, ca unicat, aș recomanda Colecția de Porțelanuri, iar pentru copii Cabinetul Regal de Instrumente Matematice și Fizice, ambele aflate în Palatul Zwinger. Și, evident, lângă palat, un tur în Semperoper. E răsplătit fiecare minut. Opera a fost și ea distrusă în 1945, refăcută după original și redeschisă în 1985.
Diamonds Are a Girl’s Best Friend
La Traviata de Giuseppe Verdi; libret Francesco Maria Piave; Dirijor- Nicholas Carter Orchestra- Staatskapelle Dresden; Regia: Barbora Horáková; Scenografia-Eva-Maria van Acker; Costume-Annemarie Bulla
Violetta Valéry: Adela Zaharia; Alfredo Germont: Amitai Pati; Giorgio Germont: George Gagnidze; Flora Bervoix: Štěpánka Pučálková; Gastone: Timothy Oliver; Barone Douphol: Danylo Matviienko; Marchese d'Obigny: Vladyslav Buialskyi; Dottore Grenvil: Martin-Jan Nijhof; Annina: Dalia Medovnikov. Informații și bilete
Sub cupola acestui fascinant și tulburător edificiu se scrie în continuare istorie. Șansa m-a adus aici, pentru prima dată, venind să o (re)ascult, în La Traviata, pe soprana Adela Zaharia, indiscutabil o unică Violetta a zilelor noastre.
Povestea despre iubire, sacrificiu, ipocrizie și moarte care ne fascinează de 173 de ani.
Nici nu se ridică cortina și, în cele 5, 10 minute, cât aștepți începerea spectacolului, ești avertizat de ceea ce vei vedea în seara respectivă. Imaginea craniului care domină proiecția pe cortină te pregătește pentru un deznodământ sumbru, pe care îl știi, dar astfel semnalat te încarcă suplimentar. Barbora Horáková Joly, regizoarea, se bazează chiar de la început pe reacții opuse. Pentru că, odată cu ridicarea cortinei, starea și setul se schimbă radical. Ești azvârlit în mijlocul unei petreceri strălucitoare, flamboaiante, într-un spațiu fără limite pentru că pereții circulari de pe turnante sunt goi, practic niște schele prin care nu se întrezărește niciun final, sugerând că această viață de huzur și satisfacere a poftelor nu se sfârșește niciodată. Violetta absolut răvășitoare, îți taie un pic respirația, își face apariția in style, pe un balansoar, amintind de filmul Moulin Rouge și Nicole Kidman cântând Diamonds Are a Girl’s Best Friend. O pastișă extraordinar de reușită. O Violetta glamuroasă, sexy și lumea în care trăiesc cei ca ea într-un circuit închis. Poate a fost puțină derută când Violetta începând să cânte la un microfon părea că ar fi fost definită ca și cântăreață. Dar, stai, nu sunt cantautorii cei care își spun poveștile pe note? În plus, așa apare mult mai convingătoarea trimiterea la shakespearianul citat „All the world’s a stage” din As You Like It. Inclusiv ideea decorului funcționează astfel. Și asta mi-a adus aminte de filmul Anna Karenina unde Joe Wright a teatralizat filmul, pentru că, nu-i așa, un alt film de epocă ce sens mai avea? Dar și pentru că burghezia (acolo rusească care ținea să o copieze pe cea pariziană) exact asta făcea, își trăia viața ca pe o scenă. Exact ca în zilele noastre miliardarii. Așa că, acum, am putea spune că dacă filmul a fost teatralizat, opera a fost cinematografizată (sic!).
Schelele etajate semicirculare se rotesc ca un carusel și, pe rând, țin loc de birou, budoar etc. O lume închisă, plină de secrete, de infidelități, de plăceri vinovate. Aș mai remarca costumele. Cel puțin pentru Violetta și Flora Bervoix, absolut superbe și fenomenale. Fără a fi vreo premieră, Horáková Joly alege, la rândul său, introducerea fiicei lui Germont ca personaj mut, dar activ în scena invocării sale. Ca premieră este introducerea unui personaj pitic, un fel de povestitor care interferează cu povestea. Un fel de Toulouse Lautrec suprarealist. Deștept demersul și cu simbolistică puternică.
Mi-a plăcut foarte tare. Stilizată, modernizată fără să piardă nimic, și câștigând mult în plasticitate și sugestivitate.
Montarea a fost doar o parte din frumusețea spectacolului. Pentru că la capitolul interpretare, așteptările au fost depășite încă de la primul acord, în fosă, aflându-se, nimeni alta decât, Staatskapelle Dresden, da, exact acea orchestră de top 10, cu sunetul acela celest rafinat. Intuiesc că o asemenea orchestră face oricui viața ușoară iar publicului viața frumoasă. Pentru că asta s-a întâmplat. Carter a fost ca un țesător de elită împletind explozia cu disperarea, adăugând și mai multă strălucire cu fiecare intervenție a corului.
Mai departe, simpla citire a distribuției certifică și standardul ridicat al interpretării vocale.
Și aici aș începe cu noutățile pentru mine. Baritonul George Gagnidze a fost foarte devotat rolului Giorgio Germont. Fără asprimi timbrale, cu control natural în registre a reușit să impersoneze foarte bine tatăl ferm pe poziții, dar și empatic. A doua necunoscută „plăcută” a fost mezzo Štěpánka Pučálková în rolul Florei. Perfectă ca party girl, cu o voce frumoasă și interpretare articulată, a reușit să treacă de bariera standardului Flora, când mulți care fac cronică nici nu mai amintesc de solistă decât ca personaj colectiv. Cum spuneam e și o producție care oferă mai mult decât ceea ce știam despre La Traviata. Însă configurația a fost aleasă sau s-a nimerit, nu știu, cu multă personalitate și chimie, inclusiv scurtele intrări ale Anninei, Dalia Medovnikov, au fost remarcate, să nu mai vorbesc de Martin-Jan Nijhof în rolul doctorului Grenvil.
Tenorul Amitai Pati, deja cunoștință veche, cu timbrul său catifelat, a întruchipat perfect pe tânărul Alfredo, acel suflet chinuit, plin de tandrețe, pentru ca mai apoi să treacă la atitudinea de năpârcă strânsă la piept, iar în final remușcarea și durerea să-și pună amprenta asupra îndrăgostitului nenorocos și asupra noastră.
Soprana Adela Zaharia a pus iarăși sala pe marginea scaunelor. Și așa cum spun demult, indubitabil este Violetta timpului prezent. O naturalețe mai mare în interpretarea acestui rol, atât vocal, cât și actoricesc nu am regăsit. Iar în această montare a adăugat noi valențe actoricești. Mult mai multă dinamică și noi fațete. O senzualitate aparte și un dramatism sfredelitor. De la ființa ușuratică, „ Semper libera ”, din actul I, la tragismul devastator al morții, „Addio del passato”, din actul al III-lea, totul a fost magie. Nici nu știi cu ce să începi. Cu pianissimi în notele înalte sau strălucirea acestora, doar așa a câștigat concursul Operalia? Cu controlul și claritatea registrelor dând interpretării profunzime și o cromatică unică, este deja o calitate pentru care e solicitată constant pe marile scene? Cu dicția absolut perfectă, de nativ, dar să nu uităm, are aceeași lejeritate și în partiturile în germană? Da, ”urmărind-o” nu știu ce aș mai putea adăuga decât că rămân uimită de fiecare dată. Chiar mă întreba cineva, de ce încă o La Traviata? Pentru că niciodată nu e încă o, e întotdeauna alta nouă.
Eugène Ionesco pe scena Dresden Zwei
Cântăreața cheală de Luciano Chailly, după piesa lui Eugène Ionesco. Orchestra de cameră. Dirijor: Henry Websdale; Regia: Barbora Horáková Joly; scenografie: Annett Hunger; costume: Benjamin Burgunder; Video: Sergio Verde; Domnul Smith: Ștefan Chaundy; Doamna Smith: Dominika Škrabalová; Domnul Martin: David Roy; Doamna Martin: Lena Haselmann; Mary: Jennifer Riedel; pompierul: Martin-Jan Nijhof; cântăreața cheală: Dalia Medovnikov
Urmăream de mult șansa de a vedea opera. Nu trebuie să fi geniu să-ți dai seama că se cântă foarte rar, spre niciodată (nici măcar la noi nu există). Dar cu puțin noroc, ca al meu, o poți vedea chiar în montare și nu în concert.
Cântăreața cheală este prima piesă a lui Ionesco, poate și cea mai de succes (nu chiar de la început). Absurd, anti-teatru (definit chiar de autor), scurtă (un singur act), comedie. Sună bine, nu-i așa? Merită o lectură pentru că vă va face ziua (e scurtă).
Luciano Chailly, tatăl dirijorului Riccardo, a compus opera chiar în colaborare cu Ionesco. Dacă voi spune că opera se încadrează în stilul muzicii atonale, poate că mulți vor fugi deja. Dar e o mare greșeală. Un stereotip exact ca în piesă. În realitate, poate și datorită unei interpretări impecabile, opera sună atât de clasic și frumos e ca o operă buffă contemporană, sigur, fără textura simfonică cunoscută pentru că totul a fost distilat și sublimat, schimbând funcționalitatea instrumentală și trecând instrumentele în categoria „voci” ale personajelor. Nu mai vorbesc de contribuțiile colective. O parodie muzicală de excepție. O experiență extraordinară, sigur, interpretările și montarea își spun cuvântul.
La Semperoper, opera este produsă pentru studioul 2, o sală mică, externă clădirii principale, perfectă pentru astfel de proiecte. Montarea datează din 2022 și este semnată de aceeași Barbora Horáková Joly. În ordine, pe aceasta am văzut-o prima, fiind ultima reprezentație din serie. Am știut de atunci că îmi va plăcea și montarea La Traviata.
Punerea în scenă este incredibil de deșteaptă, genială aș spune, parodiind la rândul său idealismul romantic. La fel ca piesa, în sine, opera provoacă același hohote de râs. Atonalul se pare că poate face lucrul acesta sau, oricum, nu-l împiedică. Așa că, firul roșu stilistic al montării este împănat de elemente ale comediei (dell’arte, sort of speak, na, să fim în temă), un burlesc șarjat cu travestiuri, implicarea orchestrei, toată lumea participă, inclusiv publicul.
În toată această nebunie, paradoxal, vocile devin foarte pregnante și foarte apreciate. Iar distribuția văzută de mine a fost superbă. O parte din artiști, spre încântarea mea, i-am reîntâlnit a doua zi.
Probabil că ați văzut diverse montări la teatru, dar experiența operistică nu se compară. Așa că, las aici un link pentru informații și bilete în viitor.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Credit foto: ©Semperoper Dresden)
