În mediul online, în ultima vreme, „transparența” a devenit un paravan al bunelor intenții de care partidele cu agendă extremistă profită din plin. Cel mai recent exemplu este un proiect de lege care ascunde o strategie de hărțuire și decredibilizare a societății civile.
Analiza publicată recent de PressHub aducea în discuție o anomalie sistemică și anume, proiectul de lege restrictiv care obligă ONG-urile să raporteze integral sursele de finanțare la ANAF și să publice identitatea donatorilor privați care depășesc 5.000 de lei anual, sub sancțiunea dizolvării. Acest prag a fost introdus pe ultima sută de metri de Comisia juridică a Senatului, cu câteva zile înainte de votul în plen.
În acest context, președintele Nicușor Dan a lansat un apel la prudență și echilibru, avertizând că măsurile sunt disproporționate și riscă să blocheze sprijinul cetățenilor pentru sectorul civic prin eliminarea dreptului la confidențialitate al donatorilor.
În timp ce cetățenii și organizațiile sunt puse astfel sub lupă, averile demnitarilor rămân la secret de un an de zile. Această situație a fost generată de o decizie a Curții Constituționale din mai 2025, care a eliminat obligația ANI de a mai publica online declarațiile de avere și interese, invocând protecția vieții private. Experții anticorupție și asociațiile civice avertizează că această dublă măsură blochează capacitatea publicului de a monitoriza averile politicienilor, încalcă angajamentele internaționale ale țării și folosește conceptul de „transparență” nu ca principiu democratic, ci ca un instrument politic de presiune și control selectiv.
Cu alte cuvinte, transparența convine doar atunci când este despre acțiuni civice și nu despre averi sau afaceri ale demnitarilor sau ale celor apropiați lor.
Ideea de transparentizare cu sens unic și anume spre ONG-uri este, în mare măsură, o temă falsă, un paravan utilizat pentru a masca o nouă campanie de denigrare și decredibilizare a societății civile și a reprezentanților acesteia, campanie care se simte foarte puternic online și ne amintește de alte tentative similare.
Adevărata problemă pentru inițiatorii unor astfel de legi nu este opacitatea financiară, în condițiile în care ONG-urile sunt deja supuse unui cadru strict de raportare fiscală și auditare. Problema de fond este însuși faptul că aceste organizații există, că sunt active, independente și că dețin o autoritate morală capabilă să concureze cu discursul oficial. Rețeta pe care o întâlnim tot mai des prin care un astfel de tip de campanie apare în online este susținută de acum, de mecanismul legislativ care nu caută să informeze publicul, ci să schimbe optica acestuia.
Prin mutarea obsesivă a reflectorului de pe ceea ce face un ONG (proiecte, investigații, ajutor umanitar, watchdog civic) pe cine finanțează acel ONG, se creează un context manipulativ din care rezultă un atac de imagine.
Scurt istoric al modului în care politicul a mai folosit legislația tehnică împotriva ONG-urilor
Ceea ce vedem astăzi nu este altceva decât o nouă tentativă dintr-un șir mai lung de atacuri legislative la care politicienii au recurs ca să atace reprezentanții societății civile. Problemele tehnice (bănuieli de spălare de bani, blocaje în urbanism, argumente economice umflate) au fost mereu o modalitate de a ascunde alte mize, în principiu denigrarea sau reducerea la tăcere a unor demersuri în care societatea civilă a fost implicată.
Legea 129/2019, de exemplu, a avut ca paravan tehnic alinierea României la directivele europene împotriva spălării banilor și finanțării terorismului. Astfel, s-a încercat obligarea tuturor ONG-urilor, indiferent de mărime (inclusiv asociații mici de părinți sau de protecție a animalelor), să declare anual la notar o listă cu toți „beneficiarii reali”. Sancțiunea pentru o simplă întârziere sau omisiune birocratică? Dizolvarea automată a organizației prin tribunal.
Deși per ansamblu legea nu pare nocivă pentru ONG-uri, băncile comerciale, de teamă să nu primească amenzi uriașe în baza Legii 129/2019, au aplicat măsuri excesive de verificare (KYC). Multe ONG-uri s-au trezit cu conturile blocate arbitrar sau cu cereri absurde de a justifica donații mărunte sau identitatea tuturor membrilor cotizanți.
În timp ce în Parlament se discuta tehnic despre „fluxuri financiare”, la televiziunile de partid se rula o narațiune toxică prin care, ONG-urile erau acuzate că ascund banii unor miliardari străini și finanțează interese obscure, narațiune care a prins din nou contur în ultima vreme, mai ales online. Deși directivele UE cereau măsuri proporționale, statul român s-a folosit de ocazie pentru a injecta în spațiul public ideea că sectorul civic este o zonă gri, plină de infractori care trebuie scoși la lumină.
Modificarea legii 50/1991; sub paravanul tehnic al fluidizării investițiilor și stopării „abuzurilor” din instanțe care ar bloca proiectele imobiliare și de infrastructură, puterea a propus modificarea legii construcțiilor și a Codului de Procedură Civilă prin modificarea legii 50/1991 și a Codului de Procedură Civilă.
Prin această lege asociațiile de mediu sau de urbanism nu mai puteau ataca autorizații ilegale decât dacă aveau o vechime simbolică de minimum un an în acel domeniu și dacă depuneau o garanție financiară uriașă (o cauțiune de până la 50.000 de lei pentru fiecare litigiu), o barieră financiară de netrecut pentru societatea civilă.
În timp ce modificările serveau direct interesele rechinilor imobiliari, în spațiul public s-au declanșat din nou campanii de denigrare, ONG-urile fiind etichetate politic drept „extremiști de mediu”, „șantajiști” sau „frâne în calea dezvoltării țării” care distrug economia României și blochează autostrăzi sau spitale. Prin această campanie, o problemă strictă de legalitate a actelor administrative a fost transformată cu bună știință într-un atentat la moralitatea și imaginea organizațiilor, mutând atenția de la mafia din urbanism la demonizarea celor care o denunțau.
Și nu în ultimul rând –noua inițiativă de modificare a Legii asociațiilor și fundațiilor din 2026este sub paravanul unei false transparențe, care obligă organizațiile non-guvernamentale să raporteze la ANAF și să publice identitatea tuturor donatorilor privați ale căror contribuții depășesc 5.000 de lei anual, nerespectarea acestei măsuri atrăgând direct suspendarea sau dizolvarea. Această inițiativă nu urmărește o clarificare a fluxurilor financiare, domeniu în care societatea civilă este deja strict monitorizată, ci funcționează ca o armă psihologică și politică de control. Prin eliminarea deliberată a dreptului la confidențialitate, legea activează un mecanism de intimidare a cetățenilor și companiilor care susțin cauze civice, oferind în același timp mașinăriei de propagandă politică listele de nume necesare pentru a fabrica teorii ale conspirației și asocieri toxice, cu scopul final de a decredibiliza autoritatea morală a vocilor independente din România.
De fapt, statul român nu a fost niciodată îngrijorat de modul în care ONG-urile își gestionează hârtiile sau banii. Adevărata problemă a fost întotdeauna independența lor.
Războaiele de imagine purtate împotriva organizațiilor non-guvernamentale au trecut, mai ales în ultimul an, într-o cu totul altă ligă, capacitatea și eficiența denigrării în mediul online crescând exponențial față de acum trei sau patru ani. Dacă în perioada pandemiei sau a primelor atacuri legislative propaganda se baza pe mesaje politice rigide și pe monologuri clasice la televiziunile de partid, astăzi mașinăria de discreditare a fost complet digitalizată și profesionalizată.
Hărțuirea prin procese de tip SLAPP (litigii abuzive menite să reducă la tăcere opoziția publică) este tot o modalitate de a cenzura, intimida și epuiza financiar pe oricine îndrăznește să aducă în atenția publicului larg subiecte sensibile sau să conteste abuzurile de putere. Un caz clasic împotriva acțiunilor civice este reprezentat de situația de la România Curată, ONG târât în instanță într-un proces de tip SLAPP de către politicieni influenți care dețineau, în paralel, contracte de reprezentare juridică pentru mari corporații din industria lemnului. Însă cazul nu este nicidecum o excepție. Acest tip deintimidare este folosit frecvent împotriva ONG-urilor sau a jurnaliștilor din presa independentă.
Această strategie de hărțuire individuală se conectează perfect cu modificările legislative agresive aduse legislației sau recentele inițiativer anti-ONGdin Parlament, ambele tabere folosind aceeași rețetă de decredibilizare. În timp ce în tribunale activiștii sunt sufocați cu procese inventate pentru a-i bloca fizic și financiar, pe rețelele sociale și în comisiile parlamentare se construiește o narațiune toxică care se diseminează foarte ușor online.
Vânătoarea de donatori sau cum răspunde comunitatea Declic în fața proiectului legislativ anti-ONG
Campania lansată de Declic împotriva acestui proiect de lege a mobilizat în scurt timp zeci de mii de cetățeni. Comunitatea a reacționat după ce Senatul a adoptat inițiativa care obligă organizațiile să declare identitatea tuturor celor care fac donații mai mari de 5.000 de lei, avertizând că măsura nu urmărește o monitorizare fiscală reală,care oricum se face deja prin raportări stricte către ANAF. De fapt, se urmărește crearea unei liste negre a susținătorilor. Prin această petiție semnată de peste 30.000 de oameni, în numai o săptămână de la lansare, Declic pune presiune directă pe Camera Deputaților, cerând respingerea de urgență a legii pentru a bloca dizolvarea abuzivă a organizațiilor și pentru a proteja dreptul fundamental la confidențialitate al celor care sprijină cauze civice în România.
Dincolo de hărțuirea administrativă, mecanismul din spatele acestei inițiative parlamentare ascunde strategia pe care am analizat-o prin care intimidarea este doar jumătate din miză, cealaltă jumătate fiind decredibilizarea programată.
Avem în față un atac pe două fronturi interconectate, unde prima victimă este donatorul, căruia i se ia dreptul la confidențialitate pentru a fi transformat dintr-un susținător anonim în unul public.
Cel de-al doilea front țintește direct ONG-urile, transformate din actori civici în victimele unui linșaj de imagine, prin mutarea obsesivă a atenției publice de la ceea ce face organizația la cine o plătește.
Deși societatea civilă este dejatransparentă fiscal prin raportări stricte către ANAF și audituri, noua lege ignoră destinația banilor și vânează exclusiv identitatea donatorilor pentru a crea pretexte de discreditare publică. Astfel, se construiește o capcană fără ieșire: dacă un ONG refuză să își expună susținătorii pentru a-i proteja de hărțuire, este dizolvat, iar propaganda îl va eticheta drept rău intenționat.
Dacă, în schimb, publică listele pentru a supraviețui, se va putea diseca din nou în online și se vor contextualiza malițios nume sau instituții/firme donatoare, fabricând teorii ale conspirației și asocieri care vor fi menite să demonstreze că organizația nu luptă pentru o cauză curată, ci servesc interese obscure.
Dacă, în schimb, publică listele pentru a evita dizolvarea, numele donatorilor, persoane fizice și juridice deopotrivă, vor deveni ținta unor teorii ale conspirației și asocieri cu personaje controversate menite să confirme supoziția că organizațiile nu luptă pentru interese legitime, ci servesc interese obscure.
În esență, prin acest proiect legislativ, puterea politică nu urmărește o reformă administrativă sau o transparență reală, ci o tentativă de a lăsa societatea civilă fără resurse financiare și, mai ales, fără autoritate morală. Departe de a fi un efort de transparență, proiectul actual validează un întreg istoric de ostilitate legislativă la adresa societății civile a cărui scop nu este informarea cetățenilor, ci asigurarea unui control al discursului public în ceea ce privește acțiuni directe ale societății civile și a reprezentanților acesteia.
(FOTO: Inquam Photos / George Călin)
