Găgăuzia nu este o periferie îndepărtată a fostului spațiu sovietic. Începe la numai câteva zeci de kilometri de România.
Vulcănești, unul dintre principalele trei orășele ale autonomiei, se află la circa 35 de kilometri de frontiera românească și la aproximativ 52 de kilometri de Galați. Iar de la Galați până la Comrat, capitala politică a autonomiei, sunt doar aproximativ 132 de kilometri pe șosea, mai puțin decât distanța dintre București și Brașov.
Cu alte cuvinte, una dintre regiunile Republicii Moldova în care influența politică, mediatică și identitară a Rusiei rămâne cea mai puternică se află practic în imediata vecinătate a României și a frontierei Uniunii Europene
Populația este majoritar turcică, religia este creștin-ortodoxă, limba maternă este găgăuza, dar limba dominantă în școli, administrație, presă și politică rămâne rusa.
În capitala Comrat, statuia lui Lenin continuă să stea în fața parlamentului regional, iar Rusia este pentru o mare parte a populației principalul reper geopolitic.
Găgăuzia, oficial Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia, sau Gagauz-Yeri, „Țara găgăuzilor”, se află în sudul Republicii Moldova. Are aproximativ 1.830 de kilometri pătrați, adică puțin peste 5% din teritoriul țării, și nu este compactă teritorial, fiind formată din mai multe enclave. Capitala este Comrat, iar celelalte două orașe sunt Ceadîr-Lunga și Vulcănești. Recensământul din 2024 indică 103.700 de locuitori, cu aproape 15% mai puțini decât în urmă cu zece ani.
Autonomia are propriul parlament, Adunarea Populară, un executiv și un guvernator ales, numit bașcan. Găgăuza, româna și rusa au statut oficial, dar de facto limba rusă este țarina acestor pământuri. Găgăuzii sunt un popor turcic, dar creștin ortodox, iar originea lor exactă continuă să fie dezbătută. Paradoxul lor identitar este însă esențial pentru înțelegerea regiunii.
Găgăuzii nu sunt ruși, dar două secole de dominație țaristă și sovietică au făcut ca Rusia să dobândească o influență culturală și politică disproporționată asupra acestei comunități.
De la Imperiul Otoman la cel Țarist
Găgăuzii nu sunt populația originară a teritoriului actual al autonomiei. Strămoșii comunității moderne au locuit în Balcani, mai ales în Dobrogea și în nord-estul Bulgariei, teritorii aflate atunci sub dominație otomană. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, pe fondul războaielor ruso-otomane, grupuri de găgăuzi și bulgari au început să migreze spre Basarabia în urma politcii de colonizare agresive promovate de Imperiul țarist.
Momentul decisiv a venit după 1812, când Imperiul Rus a anexat teritoriul dintre Prut și Nistru prin Tratatul de la București.
Autoritățile țariste au relansat, mult mai bine finanțat, procesul de colonizare a sudului Basarabiei, teritoriu istoric românesc. Au fost aduși sau încurajați să se stabilească aici bulgari, găgăuzi, germani, ruși, ucraineni și alte populații, cărora imperiul le oferea pământ, facilități fiscale și diferite privilegii.
Colonizarea este unul dintre instrumentele prin care administrația țaristă a modificat structura demografică a Basarabiei după anexare, metodă folosită și de alte imperii în istorie. Pentru găgăuzi, Rusia a devenit astfel puterea sub protecția căreia s-a consolidat comunitatea lor din Bugeac. Această memorie a Rusiei protectoare va supraviețui generații.
O relație complicată de la început
După 1918, sudul Basarabiei a intrat în componența României, iar găgăuzii au devenit una dintre cele mai loiale minorități ale statului român, o parte fiind atrași chiar de ideologia de dreapta și extremă dreaptă. Activitatea preotului Mihail Ciachir a avut un rol major în conservarea și cristalizarea identității găgăuze și în transformarea conștiinței etnice într-una națională.
În 1940 URSS a ocupat Basarabia în urma ultimatumului sovietic adresat Bucureștiului. Odată cu instaurarea regimului sovietic au început represiunea, deportările și, după revenirea sovieticilor în 1944, colectivizarea și sovietizarea accelerată. Găgăuzii nu au fost exceptați.
O cercetare publicată în 2026, bazată pe documente de arhivă, urmărește cazul a 62 de capi de familie arestați în localități cu populație găgăuză în deportarea din 12-13 iunie 1941. Familiile lor au fost deportate în Kazahstan, iar bărbații trimiși în lagărul Ivdel din regiunea Sverdlovsk. Majoritatea au murit în 1941-1942.
Procesul de sovietizare
Unul dintre marile paradoxuri ale Găgăuziei contemporane este că Moscova se prezintă drept protector al unei populații asupra căreia regimul sovietic a exercitat o presiune enormă de asimilare culturală. Deportările, represiunea politică, colectivizarea și foametea din 1946-1947 au distrus sau marginalizat segmente importante ale elitelor locale. A urmat transformarea lingvistică.
Găgăuza este o limbă turcică, apropiată de turcă și azeră. În URSS însă, rusa era limba ascensiunii sociale. Mai exact, a universității, administrației, armatei, științei și mobilității profesionale. Pentru o comunitate mică și predominant rurală, alegerea devenea aproape inevitabilă.
În perioada 1958-1961 a existat o scurtă încercare de introducere a găgăuzei ca limbă de predare în școala primară. Experimentul a fost abandonat, iar școala rusă a devenit dominantă. Cercetări asupra reformei educaționale sovietice arată mecanismul. Mai excat continuarea studiilor și promovarea profesională erau legate de rusă, astfel încât părinții erau împinși să aleagă școala rusă pentru copiii lor.
Efectul se vede și după trei decenii de autonomie. Un studiu din 2026 arată că, dintre școlile regiunii analizate, 41 aveau rusa drept limbă de predare, numai două româna, una era mixtă româno-rusă și două utilizau turca. Datele programului educațional regional arătau că 74% dintre elevii găgăuzi vorbeau rusa acasă și numai 20% găgăuza. La recensământul din 2024, găgăuza era limbă de comunicare pentru mai puțin de jumătate din populația regiunii.
Așadar, sovietizarea nu i-a transformat pe găgăuzi în ruși din punct de vedere etnic. A produs ceva mult mai util Moscovei, și anume o populație cu identitate etnică proprie, dar conectată cultural și informațional la lumea rusă. Un proces care a afectat și diferite comunități din alte dependințe imperiale precum regiunea Caucazului ori Asiei Centrale. Această transformare avea să devină decisivă când URSS a început să se destrame.
Proiectul Găgăuz Yeri
La sfârșitul anilor ’80, perestroika a permis renașterea mișcărilor naționale din URSS. În RSS Moldovenească, revendicările priveau revenirea limbii române, numită oficial atunci moldovenească, la alfabetul latin și recunoașterea identității culturale românești. În sud, schimbarea a fost percepută într-un mediu pregătit de serviciile de spionaj sovietice și rusești. O populație puternic rusificată, care cunoștea slab limba română, se temea că își va pierde statutul social privilegiat.
Problemele identitare erau reale. Dar ele au fost rapid instrumentalizate politic în contextul luptei Moscovei pentru menținerea controlului asupra republicilor sovietice.
În noiembrie 1989, liderii găgăuzi au proclamat unilateral o republică autonomă sovietică. În august 1990 au mers mai departe și au proclamat Republica Găgăuză, separată de RSS Moldovenească, dar care urma să rămână în interiorul URSS. Chișinăul a declarat decizia neconstituțională.
Criza a fost la un pas de confruntare armată în octombrie 1990. Mii de voluntari au pornit spre sud pentru a împiedica alegerile organizate de separatiști cu sprijinul serviciilor secrete de la Moscova. La Comrat și în satele găgăuze au fost ridicate baricade, cu sprijinul unităților militare sovietice din regiunea de sud a R. Moldovei și din sudul regiunii Odessa don Ucraina.
În acel moment apare foarte clar dimensiunea sovietică a conflictului. Separatiștii găgăuzi au cerut și au primit sprijin din partea diviziei sovietice de parașutiști staționate la Bolgrad, în actuala Ucraină. Din Transnistria au venit voluntari, inclusiv cu arme. Trupele Ministerului de Interne al URSS au intervenit, provocând și mai multă încrâncenare.
Astfel, în sudul și estul RSS Moldovenești se dezvoltau aproape simultan două centre separatiste care doreau să rămână în lumea sovietică, și anume Găgăuzia și Transnistria. Totul după scenarii pregătite la mii de kilometri depărtare.
Batalionul Bugeac
După destrămarea URSS, tensiunile nu au dispărut. Liderii autoproclamatei Republici Găgăuze au creat o structură paramilitară proprie, batalionul Bugeac, format din cadre active ale armatei sovietice, veterani din Afganistan și voluntari locali și din Transnistria.
Formațiunea avea câteva sute de membri și era prezentată drept forță de autoapărare. Cercetările, bazate inclusiv pe mărturii ale foștilor comandanți, arată că batalionul a primit arme ușoare din Transnistria, provenite din depozitele Armatei a 14-a sovietice. Comandantul formațiunii, citat de mass-media vremii, a afirmat și că aceasta a beneficiat de sprijin uman și material din partea diviziei sovietice de la Bolgrad.
Misiunea batalionului depășea simpla pază locală. El controla circulația persoanelor și mărfurilor, proteja instituțiile separatiste și împiedica autoritățile Republicii Moldova să-și exercite efectiv controlul în regiune.
Legătura dintre Comrat și Tiraspol nu era întâmplătoare. Ambele mișcări apăruseră împotriva desprinderii Moldovei de URSS, ambele foloseau frica de românizare și de unirea cu România, iar între ele exista cooperare politică și militară. Cu binecuvântarea serviciilor secrete ruse, liderii găgăuzi și cei transnistreni și-au coordonat acțiunile pentru a crește presiunea asupra Chișinăului.
Diferența fundamentală a fost că Transnistria avea pe teritoriul său o uriașă infrastructură militară sovietică și o importanță industrială și strategică mult mai mare. În 1992, conflictul transnistrean s-a transformat în război, cu implicarea Armatei a 14-a ruse.
În Găgăuzia, scenariul militar nu s-a repetat, iar în 1994, Chișinăul și Comratul au ajuns la un compromis, impus de facto de partea rusă. Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la 23 decembrie legea privind statutul juridic special al Găgăuziei. Regiunea separatistă a fost reintegrată, iar în schimb a primit autonomie politică, administrativă și culturală extinsă.
Rusia contribuise la crearea mediului de presiune din care s-a născut criza, profitând și astăzi de această situație geopolitică.
Factorul turc
Există însă un actor fără de care povestea autonomiei este incompletă, și anume Turcia. Pentru Ankara, găgăuzii reprezentau un caz aproape unic, și anume o populație vorbitoare a unei limbi turcice, dar creștin-ortodoxă. Alte exemple din spațiul CSI mai sunt ciuvași, iakuți sau hakasi. După destrămarea URSS, Turcia a început să dezvolte relații economice, culturale și educaționale cu această comunitate
Președintele Süleyman Demirel a încurajat liderii găgăuzi să renunțe la separatism și să negocieze autonomia în interiorul Republicii Moldova. În timpul vizitelor sale în regiune, Ankara a susținut explicit integritatea teritorială a Moldovei și a promis asistență economică dacă disputa era soluționată pașnic.
Diferența este importantă. În timp ce structurile sovietice și transnistrene furnizaseră sprijin unei mișcări separatiste și paramilitare, Turcia și-a folosit influența pentru a împinge Comratul spre autonomie în interiorul R.Moldova. Ulterior, Ankara a finanțat infrastructură, școli, proiecte culturale și dezvoltarea limbii găgăuze.
Influența culturală turcă nu a eliminat influența politică rusă. Aceasta a crescut spectaculos în ultimele două decenii.
În 2014, autoritățile regionale au organizat un referendum contestat de Chișinău, în care peste 98% dintre participanți s-au pronunțat pentru integrarea în Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Zece ani mai târziu, la referendumul constituțional privind integrarea europeană a Republicii Moldova, Găgăuzia a devenit cea mai anti-UE regiune a țării, și numai aproximativ 5% au susținut opțiunea europeană, în pofida investițiilor masive din partea UE.
La trei decenii după dispariția URSS, rezultatul rusificării continua să producă efecte politice.
Conflict întreținut
Rusia nu mai dispune în Găgăuzia de instrumentele militare pe care le are în Transnistria. Influența actuală funcționează prin bani, politică, mass-media, rețele sociale și intermediari locali. Cazul Evgheniei Guțul este emblematic. Ea a câștigat alegerile pentru funcția de bașcan în 2023 drept candidata Partidului Șor, formațiune declarată ulterior neconstituțională.
Guțul s-a apropiat public de Moscova și s-a întâlnit cu președintele Vladimir Putin. În 2025 a fost condamnată în dosarul privind finanțarea ilegală a fostului Partid Șor, iar în mai 2026 Curtea de Apel a menținut condamnarea la șapte ani de închisoare. În august 2026, funcția de bașcan a fost declarată vacantă.
În paralel, autonomia a intrat într-o criză instituțională legată de alegerile pentru Adunarea Populară. Mandatul acesteia expirase în noiembrie 2025, dar scrutinurile programate pentru 22 martie și 21 iunie 2026 au fost anulate după intervenția instanțelor.
Una dintre probleme este statutul organismului electoral regional și contradicția dintre legislația autonomiei și Codul electoral național. Alegerile pentru Adunarea Populară a Găgăuziei au fost stabilite pentru 15 noiembrie 2026, după luni de blocaje și dispute privind cadrul juridic al scrutinului. Data a fost fixată încă din 3 iulie, înainte ca toate regulile de organizare să fie clarificate. Tocmai această incertitudine oferă Rusiei teren pentru propagandă. Moscova și actorii săi locali pot prezenta orice dispută dintre Chișinău și Comrat drept o încercare de anulare a autonomiei sau de control al alegerilor.
În acest fel, scrutinul din 15 noiembrie riscă să devină nu doar o competiție regională, ci și un nou instrument de radicalizare anti-Chișinău.
Rusia exploatează blocajul privind organizarea alegerilor din Găgăuzia pentru a alimenta percepția că autonomia ar fi pedepsită de Chișinău și lipsită deliberat de drepturi politice. Propaganda pro-rusă transformă astfel un conflict juridic și instituțional într-o confruntare identitară între centru și regiune. Mesajul urmărește radicalizarea populației locale, delegitimarea autorităților Republicii Moldova și prezentarea Rusiei drept singurul „protector” al găgăuzilor.
Cu cât alegerile sunt amânate, contestate sau blocate, cu atât Moscova câștigă material propagandistic pentru a vorbi despre discriminare, dictatură și atac asupra autonomiei, consolidând resentimentele și separând politic Găgăuzia de restul țării.
