Nori negri de tensiune geopolitică se adună deasupra Mării Negre, împingând navele comerciale spre fundul ei. Săptămâna trecută am deschis o serie de articole care-și propune să descifreze spiralele escaladării la Marea Neagră.
570 nave lovite cu 40 de marinari morți. Prin contrast, în strâmtoarea Ormuz au murit „doar” 24 începând cu februarie anul acesta, când America și Israel au lansat ultima rundă de atacuri împotriva Republicii Islamice Iran.
Pe 28 octombrie, în timp ce miniștrii apărării și șefii armatelor din Bulgaria, Turcia și România erau reuniți la Sofia într-o trilaterală dedicată securității în Marea Neagră, nava Contship Jet — pavilion liberian, proprietate greacă, operată de compania israeliană ZIM, ruta Haifa–Constanța — era lovită de trei drone maritime la 17 mile est de Capul Kaliakra. S-a scufundat cu 421 de containere la bord.
Și totuși, nu suntem în război, deși în cazul strâmtorii Ormuz am avut un război convențional, soldat cu mai puține victime. Cum este posibil?
Lumea relațiilor internaționale este una a paradoxurilor.
Sistemul internațional e anarhic, în sensul în care nu-l conduce nimeni, el este produsul interacțiunii dintre actori statali și non-statali într-o matrice combinatorie infinită. Concomitent, nu e nici într-o stare de natură hobbesiană, adică nu e într-un conflict permanent și generalizat. Există și cooperare, există și războaie. De aici rezultă că e undeva la mijloc: nu există un împărat atotputernic planetar care să controleze totul într-o liniște desăvârșită, dar în același timp nici un bellum omnium contra omnes (nr. războiul tuturor împotriva tuturor), cum îi zice Hobbes.
Pe scurt, nu e pace ca-n Eden, dar totuși actorii statali și non-statali sunt mânați de niște reguli și norme. Unele scrise, altele nescrise.
…și totuși există reguli
Aceasta este cheia care ne permite să descifrăm valurile escaladării de la Marea Neagră. Unii ar zice: lasă domnule, teoria! Hobbes, nehobbes, se scufundă nave comerciale cu încărcături prețioase și mor marinari, ce reguli sunt astea? Se scufundă, într-adevăr, dar nu nave care navighează sub pavilioane ale unor țări NATO.
Poate ați observat șablonul. Multe din navele lovite sunt deținute de țări NATO, dar navighează sub pavilionul altor țări.
Togo, chiar și al micuței republici San Marino, care nu are ieșire la mare, fiind înconjurată de teritoriu italian. Astea-s regulile, ele doar sunt aplicate viciat la Marea Neagră.
Treaba cu pavilionul își are originea în prohibiția din anii 1920 când navele de croazieră americane au început să-și înmatriculeze vasele în Panama pentru a putea servi legal alcool la bord, ocolind astfel legile stricte din SUA.
În Al Doilea Război Mondial schema a fost folosită pentru a ocoli neutralitatea americană prealabil intrării oficiale în război, pentru a putea transporta materiale și provizii către Marea Britanie.
După război, s-au creat registre navale în țări precum Liberia, Panama sau Insulele Marshall pentru a putea angaja marinari străini cu salarii reduse, sub reglementări de siguranță mult mai lejere decât cele din Europa sau America.
O fi bine? O fi rău? Asta este cu totul altă discuție. Momentan, este. Pentru că navighează sub steaguri non-NATO, nu ne oferă cadrul juridic să declarăm război.
Războiul în sine este o stare eminamente juridică, reflectată și în legislație.
Statele au anumite puteri pe timp de pace și cu totul altele pe timp de război, cu riscurile și costurile materiale și umane aferente.
La ce bun? Pentru escaladare. Atunci de ce nu ne lovesc pe noi direct? Aici intră în ecuație o normă, necodificată ca atare: descurajarea (nr. împotriva unui conflict armat).
Descurajarea, o strategie pragmatică
Raison d’être al Alianței Nord Atlantice. NATO a fost înființat pentru a descuraja un război împotriva Europei, până acum cu succes.
Dar succesul acesta vine cu un cost, el fiind doar o rezolvare a unui efect și nu a cauzei. Absența războiului convențional nu înseamnă absența tensiunilor și trasarea acestui prag al conflictului armat doar împarte competiția care ne guvernează viața internațională în două. Lipsa unui conflict armat nu înseamnă pace, înseamnă doar lipsa unui conflict armat.
Regulile și normele sunt făcute de oameni, pentru a fi (re)interpretate și încălcate tot de ei. Baletul descurajării continuă în zona gri situată sub pragul războiului.
De asta ne bucurăm de acte de sabotaj asupra infrastructurilor noastre critice și nu lovituri directe, precum cele suportate de Ucraina.
Și tot de asta vedem aceste tactici perverse, izvorâte din constrângerile pe care regulile și normele internaționale le impun. Ele reprezintă gustul amar al propriului succes de a descuraja o agresiune deschisă. E o realitate cu care trebuie să ne obișnuim? Nimic nu e veșnic în lumea relațiilor internaționale.
Pragurile descurajării n-au nici gust, nici miros, sunt doar niște limite auto-impuse, izvorâte din calculul fiecărui actor.
Momentan, Federația Rusă se bucură de impunitate, o impunitate care aruncă Marea Neagră în haos, dar care și întărește ideea că există un prag. Altfel, de ce un adversar ar recurge la o ecuație atât de complicată pentru a-și transmite mesajul?
Articol publicat în cadrul programului „The Black Sea Desk: Writing the Region into Europe”, organizat de Freedom House/Presshub, împreuncă cu The Black Sea Trust for Regional Cooperation, din cadrul German Marshall Fund.
Programul reunește participanți din România, Georgia și Armenia într-o redacție virtuală în care se lucrează la articole dedicate unor teme precum integrarea europeană, securitatea regională, geopolitica Mării Negre, combaterea dezinformării și evoluțiile din vecinătatea estică a Uniunii Europene.
