Ignoranța cu care ne mândrim

Data:

Rețelele sociale au dat dreptul tuturor să se exprime. Și au făcut-o cu o viteză și cu o ușurință care, privind în urma noastră în istorie, ne poate da impresia că sacrificiile atâtor generații pentru a avea dreptul la cuvânt au fost inutile.

Ca și cum ar fi fost de ajuns să se nască două-trei genii ale informaticii și totul a devenit posibil pentru toți. Ca și cum vieți și destine consumate pentru a educa generații întru cunoașterea lumii par să se fi risipit degeaba, câtă vreme azi nu mai trebuie să știi nimic anume, nu mai trebuie să ai nicio „pregătire”, nicio diplomă, pentru a te exprima oricând și despre orice.

A existat o vreme când trebuia să treci prin școli multe ca să capeți la un moment dat dreptul și curajul de a te exprima public.

A existat o epocă în care ani grei de învățare erau necesari pentru a trece pragul agorei și a emite pretenția de a avea ceva de spus cu sens. Dar epocile acestea au trecut, cel puțin în partea noastră de lume. Azi nu ne uităm neapărat cu nostalgie la ele, ci le privim ca pe niște ciudățenii.

Cum adică să nu poți să spui orice vrei să spui, oriunde și oricum? Asta e cenzură!

Și totuși, niște întrebări persistă: cum se face că într-o perioadă de explozie informațională, de supraabundență a cunoașterii, de accesibilitate practic nelimitată la sursele de informare, necunoașterea și ignoranța să se răspândească în jurul nostru cu atâta entuziasm? Și nu doar să se răspândească, dar și să devină un motiv de mândrie?

De ce am făcut din rezistența față de adevăr un îndemn la război? De ce preferăm în locul adevărului propriile fantasme? De când a ajuns necunoașterea să ne elibereze?

Și, mai ales, de ce preferăm să nu mai știm cât anume nu știm și să ne ignorăm propria ignoranță?

Putem să spunem că există cel puțin două feluri de ignoranță: cea „savantă”, a omului de știință, care știe ce nu știe și își cunoaște cu destulă exactitate frontierele cunoașterii lui: și cea „populară”, a omului de rând, care mai degrabă din bun simț poate admite că sunt multe lucruri pe care nu le știe, dar nu are o idee clară despre întinderea necunoașterii lui, de aceea rămâne modest, în perimetrul lumii lui cunoscute, păstrând o admirație față de cei care vor să știe mai mult.

Citește și: PODCAST | În Marea Britanie, cei virulent împotriva vaccinării nu au primit atenție în presă. În România, da

Numai că între cele două s-a strecurat cumva, de ceva vreme, și o ignoranță să-i spunem „patologică” și contagioasă: ignoranța voluntară, în care accentul cade mai puțin pe ce nu știm, cât pe faptul că nu vrem să știm mai multe. E de ajuns atât cât știm, nu avem nevoie să știm mai multe, lasă, că știm noi cum merg lucrurile acestea, nu avem nevoie de savanți să ne spună ce și cum. Ignoranța voluntară este atitudinea celui care se știe neștiutor și care decide („cu bună știință”) să rămână astfel.

Desigur, nu decide să rămână „prost”, pentru că nimeni nu recunoaște că e prost, decât retoric și ca să se victimizeze („bine că pe noi, proștii, nu ne bagă nimeni în seamă”). Dar oamenii aleg să fie ignoranți într-un mod mai subtil și mai puțin dăunător pentru ei: ignorând ceea ce se petrece în jurul lor și inventându-și propriul adevăr.

Desigur, adevărurile acestea alternative nu se inventează peste noapte: există o întreagă industrie a fabricării lor, a difuzării lor. Din partea omului de rând, cel mai mult contează însă să creadă în adevăr și să creadă că are un acces privilegiat la el.

Atât de privilegiat, încât nici nu e nevoie să cerceteze pentru a crede. Mai mult, nici nu e nevoie de vreo verificare pentru a crede, nici nu e nevoie de vreun efort suplimentar de informare, câtă vreme „adevărul” lui și numai al lui e dat din prima, total și transparent.

Când vorbim așadar de ignoranță voluntară, contează foarte mult voința de a nu ști, de a nu ieși din confortul propriilor certitudini. E important, pentru victimele ignoranței voluntare (căci vorbim despre niște victime) să știe că există în preajma lor alții asemeni lor, cu care devin solidari, și că există deasupra lor niște autorități (televiziuni, influenceri, grupuri) care nu doar că le consolează, dar le și încurajează în izolarea împotriva ideilor noi, a evidențelor sau probelor care le-ar putea tulbura seninătatea a ceea ce (nu) știu.

Săptămână de săptămână, cu o regularitate de metronom, ore în șir televiziunile noastre adună experți în astrologie, numerologie și alte științe alternative care, cu autoritatea dată de audiență și de o tehnologie sofisticată de transmisie, întăresc credința, mai bine zis credulitatea că stelele, bioenergiile, numerele, vrăjitoarele, dinozaurii sau OZN-urile ne influențează decisiv viața.

Dar există ceva care trebuie să ne pună totuși pe gânduri în privința ignoranței voluntare: în fond, dintotdeauna cunoașterea (și mai ales cunoașterea graniței dintre ce știm și ce nu știm) a fost treaba oamenilor de știință, a căror știință tocmai în asta constă, să ne spună până unde am ajuns cu ceea ce știm, ce putem spera să știm și ce ne rămâne ascuns.

Ceea ce aduce nou însă această epocă, pe lângă viteza superioară a ignoranței față de cunoaștere, este forța de schimbare socială pe care o are ignoranța. De aceea, pentru o vreme cel puțin, trebuie să fim mai rezervați în speranța noastră că oamenii pricepuți au puterea de a schimba în bine lumea din jurul nostru.

Sunt timpuri în care incapacitatea și refuzul deliberat de a folosi informații științifice devin instrumente de guvernare, în care minciuna (numită eufemistic „adevăr alternativ” sau „adevărul meu”) își revendică drepturi egale în luarea deciziilor care privesc viața noastră. Trump și Brexit ne-au lecuit de iluziile adevărului care ne emancipează.

Citește: Dan Dungaciu încalcă legea: nu și-a depus niciodată declarația de avere

Vedem bine cum în toate instituțiile publice din România se umflă organigramele cu bărbați și femei de o ignoranță crasă nu doar în acel domeniu, ci în orice domeniu. Iar asta nu e doar un efect al corupției endemice, ci și consecința obișnuinței publice cu ignoranța și minciuna, care construiesc efectiv lumea din jurul nostru ca și cum ar fi lumea normală în care trebuie să trăim.

Iar atunci când, ici și colo, se mai ridică o voce să apere adevărul și probitatea științifică, ea devine numaidecât obiect al linșajului public, până la un punct care face poate să distrugă în oameni orice dispoziție de a se mai bate pentru adevăr.

Da, trăim din multe puncte de vedere într-o societate resemnată, pentru că am acceptat să dăm minciunii aceleași drepturi ca și adevărului, pentru că i-am socotit pe ignoranți cetățeni cu drept egal în luare deciziilor care privesc viitorul nostru comun.

Iar viitorul, desigur, nu iartă, realitatea sfârșește mereu prin a se răzbuna.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

spot_imgspot_img
Ciprian Mihali
Ciprian Mihali
Ciprian Mihali predă filosofia contemporană la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.Din anul 2000 este doctor în filosofie al Universităților din Cluj și din Strasbourg. Între 2012 și 2016 a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte state din Africa de Vest.Din 2016 până în 2020 a lucrat în domeniul cooperării internaționale la Bruxelles.Ciprian Mihali este simpatizant al partidului Reper.
2 COMENTARII
  1. Filmul Don’t Look up! a făcut furori mai acum un an pe tema ignoranței astea voluntare.
    Mulțumesc, Ciprian Mihali pentru că ai dat acum un nume și o identitate distinctă conceptului.!!! Continuați să urmăriți politică din Marea Britanie și SUA pentru a urmări istoric unde va duce ignoranța voluntară în conducerea unui stat….. Sper să trăim îndeajuns pentru observațiile astea. Don’t look up!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related

Ciocolata PNL. Ziua de 1 Martie, folosită electoral de politicieni liberali

Ciocolata PNL. Ciocolate Milka, introduse într-o cutie de carton...