Maricarmen Abascal avea 87 de ani și locuise aproape șaptezeci de ani în aceeași casă din Madrid. Pe 23 septembrie a fost evacuată, într-un scaun cu rotile. Pe 2 octombrie, Parlamentul spaniol a respins decretele prin care guvernul încerca să limiteze creșterea chiriilor și să protejeze chiriașii. Trei zile mai târziu, premierul socialist Pedro Sánchez a convocat alegeri anticipate pentru 29 noiembrie. Pe 7 octombrie, Maricarmen a murit. Nu știm dacă evacuarea i-a grăbit sfârșitul. Știm doar că, după șaptezeci de ani petrecuți într-o casă, n-a mai apucat să se întoarcă în ea.
Ironia nu trebuie ratată. Sánchez guvernează Spania din 2018, iar criza locuirii s-a agravat inclusiv sub mandatele lui. Asta nu-l împiedică să facă din accesul la locuință marea temă a anticipatelor și să prezinte dreapta drept principalul obstacol în calea reformelor. Conservatorii îi amintesc că opt ani de guvernare vin și cu responsabilitatea pentru ce n-a funcționat. Mai important decât cine are dreptate este însă altceva: în Spania, prețul locuințelor a devenit o problemă politică suficient de puternică încât să contribuie la sfârșitul unei legislaturi.
La București și în orașele mari avem aceeași criză, în altă formă, dar partidele politice fug de această temă.
Locuința, noua frontieră dintre cei care au și cei care nu vor avea
În septembrie, potrivit imobiliare.ro, metrul pătrat cerut pentru apartamentele noi din București ajunsese la 2.312 euro, cu 8,8% peste anul trecut. La Cluj-Napoca era de 3.316 euro. Un apartament obișnuit, de 55 de metri pătrați, ajunge astfel la aproximativ 127.000 de euro în Capitală și la peste 182.000 la Cluj, înainte de notar și amenajare.
Pentru tineri, cumpărarea unei locuințe nu mai e o problemă de economisire. Este o cursă în care prețurile, dobânzile și cursul valutar se mișcă mai repede decât salariul.
Nici închirierea nu mai e o alternativă ieftină. În anunțurile din septembrie, chiria mediană cerută pentru două camere era de aproximativ 650 de euro în București, 600 la Cluj și 500 la Brașov.
Salarii în lei, apartamente și chirii în euro
Pe 12 octombrie, cursul BNR era de 5,3373 lei pentru un euro. O chirie de 500 de euro înseamnă acum aproape 2.669 de lei, față de 2.500 la un curs de 5 lei. Sunt 169 de lei în plus pe lună, fără ca proprietarul să fi scumpit chiria cu un singur euro. Sunt bani în plus pentru exact aceeași locuință, în care nu s-a schimbat nimic în afară de valoarea monedei naționale.
Iar deprecierea nu se oprește la chirie. Ajunge, în proporții diferite, în prețul importurilor, al energiei și, în cele din urmă, în coșul de consum. În august, România avea cea mai mare inflație anuală din Uniunea Europeană, de 6,3%, după metodologia Eurostat.
Așa ajunge aceeași familie să plătească simultan o chirie mai mare în lei, mâncare mai scumpă și facturi mai mari, cu un salariu care nu ține pasul. Proprietarul își conservă venitul în euro. Chiriașul suportă riscul valutar. Pentru cine nu deține o locuință, leul slab e o a doua inflație.
România proprietarilor și România celor care nu vor moșteni nimic
În Spania, asociațiile de chiriași au transformat nemulțumirea într-o mișcare socială și apoi într-o temă electorală. În România, programele politice vorbesc despre proprietate, nu despre acces la locuire.
Într-o țară de proprietari, chiriașul e aproape invizibil politic. Doar că, pentru tot mai mulți tineri din marile orașe, chiria nu mai e o etapă înainte de cumpărare. Riscă să devină o condiție permanentă.
Soluțiile există și niciuna nu e gratuită: locuințe publice, autorizare mai rapidă, reguli clare pentru chiriași, taxe care descurajează speculația. Plafonarea chiriilor poate proteja pe termen scurt și poate sufoca oferta pe termen lung, dacă e prost făcută. Toate pot fi discutate. Pentru asta însă, problema trebuie mai întâi să ajungă pe agendă.
Spania strigă – „Toți suntem Maricarmen”. În România încă nu știm asta
Alegerile anticipate nu opresc inflația, nu întăresc leul și nu construiesc apartamente. Au însă o calitate: scot dezbaterea, măcar pentru câteva săptămâni, din birourile partidelor și o mută în societate.
România are crize multiple, dar vorbim doar despre criza politică. În Spania, un guvern pleacă și pentru că oamenii nu-și mai permit chiria. La noi, tema există doar în presa de specialitate și în statistici, chiar dacă problema este stringentă în marile orașe.
Tăcerea nu e întâmplătoare. În România, proprietatea e tratată ca o virtute, iar lipsa ei ca un eșec personal. Cine are o casă a reușit în viață. Cine nu are trebuie să muncească mai mult, să economisească sau să aștepte o moștenire. Pentru politicieni, explicația e comodă: transformă o problemă socială într-o vină individuală.
Datele sunt pe masă: prețuri în creștere, chirii în euro, un leu depreciat, cea mai mare inflație din UE și o generație pentru care o casă proprie devine un lux. Maricarmen a trăit aproape șaptezeci de ani în aceeași casă, înainte de a fi evacuată. Pentru o parte dintre tinerii care plătesc astăzi chirie în București, perspectiva de a locui șaptezeci de ani în aceeași casă devine aproape de neimaginat.
Între timp, România a ajuns la a patra desemnare de premier, dar pentru cei care încearcă să-și plătească locuința, criza politică este doar una dintre probleme. Sfârșitul lunii se apropie, iar chiria sau rata nu așteaptă instalarea unui guvern.
