Articol scris de Ana Pisarenco
La marginea Europei, controlul nu se exercită doar prin instituții și reguli, ci și prin limbaj, repetiție și adaptare. Este prezent în viața de zi cu zi, modelând felul în care oamenii vorbesc, gândesc și se raportează la lumea din jur.
Am învățat să citesc în limba română de la bunicul meu, Pavel. Era ucrainean, dar citea și scria românește cu o răbdare pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni altcineva. Când aveam cinci ani, mama găsise un abecedar vechi, iar serile mi le petreceam lângă el, repetând litere și cuvinte, în timp ce mă corecta calm, fără grabă, lăsând fiecare cuvânt să își urmeze cursul până la capăt.
„Am făcut școala cu români. Te puneau să înveți”, îmi spunea uneori, fără să adauge alte explicații.
Pentru mine era doar o limbă. Pentru el, era continuitate.
Crescând în Transnistria – regiunea separatistă a Republicii Moldova – faptul că vorbeai românește nu era întotdeauna de la sine înțeles. Pentru mine însă, limba română a fost mereu prezentă: în vocea mamei mele, în lecțiile lui Pavel, în școală și, fără să îmi dau seama atunci, în versurile lui Mihai Eminescu.
Acasă vorbeam și citeam românește. Dincolo de poartă însă, limba se schimba aproape automat. Rusa devenea cadrul firesc în care se construiau relațiile dintre copii.
Mama îmi spunea adesea, aproape în șoaptă, că Transnistria este Moldova. Apoi își cobora și mai mult vocea și mă avertiza că asemenea lucruri nu trebuie spuse în afara casei.
Diferența dintre ceea ce putea fi rostit cu voce tare și ceea ce trebuia păstrat pentru sine nu era explicată direct. O învățai din ton, din pauze și din felul în care unele fraze se opreau înainte de a ajunge la concluzie.
Ce protejează tăcerea
În copilăria mea exista o mașină neagră despre care oamenii vorbeau în șoaptă. Modul în care apărea în conversații era suficient pentru a înțelege că nu era nevoie de explicații.
O modalitate de a evita problemele era să îți păstrezi gândurile pentru tine.
Un vecin de-al meu a fost ridicat după ce a vorbit deschis împotriva sistemului. Cele două săptămâni în care a lipsit au devenit mai apăsătoare decât orice cuvânt. Fiecare gest, fiecare privire și fiecare conversație păreau marcate de dispariția lui.
Când s-a întors, viața și-a reluat cursul, dar într-o formă schimbată. Întrebările nu își mai aveau locul, iar răspunsurile rămâneau dincolo de limbaj, ca și cum ar fi existat un punct dincolo de care sensul nu mai putea fi exprimat fără să tulbure echilibrul fragil în care oamenii continuau să trăiască.
La vremea aceea, numele nu conta. Rămăsese doar expresia: „mașina neagră”.
Ani mai târziu, când am auzit pentru prima dată numele Volga, acesta s-a așezat peste o realitate pe care o înțelesesem deja, cu mult înainte ca limbajul să o poată explica pe deplin.
În conversațiile pe care le-am avut cu Svetlana, Marian, Nicolae, Cristian și Maria pentru acest eseu, am recunoscut aceeași realitate descrisă în moduri diferite.
„Uneori, limba pe care alegi să o vorbești decide dacă o conversație continuă sau nu”, spune Nicolae, topograf din Dubăsari, care a crescut într-un sat din apropierea orașului transnistrean cu același nume.
A studiat timp de șase ani în România. Crescut între școala cu predare în limba română și un mediu predominant rusofon, descrie adaptarea ca pe un reflex care, în timp, devine automat.
„Dacă intru într-un magazin și casiera vorbește rusește, știu foarte bine că aș putea continua în română”, spune el. „Dar aproape fără să-mi dau seama, încep și eu să vorbesc rusește.”
Prezența militară rusă menține această formă de control într-un mod constant și discret. Trupele care rămân în regiune, împreună cu depozitul de muniții de la Cobasna, există în afara vieții cotidiene, însă fixează limitele în interiorul cărora funcționează întregul sistem.
Simplul fapt că sunt acolo este suficient.
Această realitate marchează o frontieră unde regulile europene se opresc, iar funcționarea sistemului depinde de gradul în care acesta este acceptat. Spațiul rezultat funcționează ca un mecanism de influență susținut prin repetiție. Verificările sunt permanente, regulile sunt aplicate în tăcere, iar instituțiile rămân constant vizibile. Viața de zi cu zi se organizează în jurul acestor rutine. O dimineață obișnuită în Transnistria începe la fel ca oriunde altundeva. Oamenii merg la serviciu, copiii pleacă la școală, iar autobuzele sosesc la aceleași ore în fiecare zi. Diferența apare în lucrurile mici, repetate suficient de des încât să devină parte a decorului.
În autobuz, conversațiile rămân scurte. Subiectele se adaptează în funcție de cine urcă și cine ar putea asculta. Schimbarea nu este niciodată marcată explicit, dar este simțită. La un punct de control, gesturile sunt deja cunoscute. Documentele sunt pregătite înainte de a fi cerute. O privire se oprește pentru o fracțiune de secundă exact acolo unde trebuie.
Sala de clasă după război
Educația urmează aceeași logică. Școlile funcționează în limite bine înțelese, chiar și atunci când acestea rămân nerostite, iar limba și programa se adaptează prin practică. Astăzi, în Transnistria mai funcționează opt școli în care predarea continuă în limba română. Existența lor depinde de un echilibru fragil, menținut prin adaptare permanentă, în care fiecare lecție nu doar transmite programa mai departe, ci păstrează deschis și spațiul în care aceasta poate continua să fie predată.
„Problema nu a fost niciodată clădirea. Problema a fost dreptul de a învăța în limba română”, spune Svetlana, fostă profesoară la Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Grigoriopol.
A petrecut 47 de ani în sistemul educațional, dintre care 42 în aceeași școală, și își amintește anii de după războiul din 1992 ca momentul în care frica a intrat în sala de clasă.
Părinții au înțeles devreme că limba avea consecințe care depășeau sala de clasă. Unii vorbeau românește fără rețineri acasă, iar în spațiul public schimbau aproape instinctiv limba. Copiii învățau această diferență cu mult înainte ca cineva să le-o explice direct.
În spațiul public, limba rusă oferă acces la instituții și administrație, în timp ce limba română rămâne prezentă în spațiile mai discrete și mai intime. În sala de clasă, diferențele apar în felul în care profesorii formulează anumite lucruri și în ceea ce aleg să lase în afara lecției. Manualul rămâne același, însă lecția se schimbă.
Pentru profesorii care continuă să predea în limba română, fiecare oră presupune o ajustare permanentă, atât a conținutului, cât și a modului în care acesta este transmis. Adaptarea devine continuă și discretă. Elevii înțeleg aceste lucruri de timpuriu și le absorb fără să fie nevoie să le exprime în cuvinte.
În timpul unei lecții de istorie, un elev ridică mâna și întreabă:
— Limba pe care o vorbim este română sau moldovenească?
Profesoara își coboară privirea pentru o clipă, zâmbește scurt și răspunde:
— Depinde pe cine întrebi.
În clasă se lasă liniștea. Lecția continuă.
Maria avea zece ani când a înțeles că limba vorbită acasă era diferită de cea din exterior. Pentru ea, era suficient că în familie se vorbea românește. Astăzi are 80 de ani și și-a petrecut viața predând copiilor din ciclul primar. „Limba se învață de la oameni, nu doar din manuale”, spune ea, netezindu-și mâinile pe masă într-un gest lent și repetitiv.
Bunicul ei provenea din Maramureș, regiune aflată astăzi în nordul României, unde comunitățile românești au existat timp de secole, inclusiv în perioada în care zona făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, înainte de a intra în componența statului român după Primul Război Mondial. Pentru Maria, această continuitate s-a păstrat în modul în care limba era transmisă dincolo de manuale, prin oameni. Mai presus de toate, limba trăia acasă, în poveștile spuse seara și în felul în care fiecare generație își transmitea lumea mai departe.
„Aici vorbim limba noastră”, își amintește Maria.
Marian, un bărbat de 35 de ani din Rîbnița, care nu a părăsit niciodată Republica Moldova, descrie identitatea ca pe ceva al cărui ton se schimbă în funcție de locul în care este exprimată. „Sunt român”, spune el încet. „Diferența apare în momentul în care acest lucru este spus în public. În familie, identitatea rămâne aceeași. În afara ei, este obligată să se adapteze.”
Ca mulți oameni din Transnistria, Marian a învățat să citească reacțiile înaintea cuvintelor. Într-un magazin, într-un autobuz sau într-o conversație scurtă, limba devine primul filtru — un reflex format în timp.
Reflexul apare înaintea intenției, iar din acel moment alegerea devine secundară. Sistemul produce reflexe stabile și forme previzibile de adaptare, în care identitatea interioară rămâne constantă, iar exprimarea ei se ajustează contextului. Școala face aceste limite vizibile, iar limba devine un indicator al poziționării fiecăruia.
Identitatea rostită în șoaptă
Alegerea limbii într-o conversație transmite întotdeauna un context. Ea spune unde te afli, cui te adresezi și cât de mult din tine ești dispus să lași la vedere. În anumite situații, această alegere se produce instantaneu. Adaptarea la mediu are loc aproape reflex. Cu timpul, ea devine automată.
Identitatea rămâne stabilă în interior, însă felul în care este exprimată continuă să se adapteze. Separarea devine funcțională: interiorul păstrează continuitatea, în timp ce exteriorul se ajustează contextului. În timp, această diferență începe să pară normală. Din această separare se naște o formă aparte de prudență.
Svetlana Jitariuc a petrecut aproape jumătate de secol predând la Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Grigoriopol, într-un loc unde limba română făcea cândva parte din normalitatea de zi cu zi.
După 1992, această normalitate a fost împinsă treptat dincolo de sala de clasă, sub presiunea constantă a autorităților.
Lecțiile au continuat în afara clădirii școlii. Manualele dispăreau în timpul controalelor și reapăreau după plecarea inspectorilor. Uneori nu erau suficiente pentru toți elevii. Un raport oficial consemnează cazul unei profesoare chemate în instanță pentru că preda în limba română. În anumite situații, presiunea a depășit cadrul administrativ și s-a transformat în detenții. Presa locală îi transforma pe profesori într-o problemă.
În 2002, când școala a fost închisă, Svetlana a ajuns la poartă împreună cu soțul ei și cu câteva bagaje. Le-a spus autorităților că intră doar pentru a-și recupera lucrurile. Decizia de a închide școala fusese deja luată.
A intrat, și-a adunat lucrurile și a plecat.
În zilele care au urmat, cărțile au început să fie scoase ori de câte ori apărea ocazia. Pachete cu manuale erau trecute peste gard, din curtea școlii către copiii care le duceau mai departe prin case și garaje.
Unele au ajuns la destinație.
Altele s-au pierdut pe drum.
Fiecare mișcare trebuia făcută rapid. Fiecare întârziere însemna o pierdere.
Gesturile s-au repetat până când tot ceea ce putea fi salvat a trecut dincolo de gard. În acel moment, școala nu s-a închis.
A fost mutată.
Bucată cu bucată, peste un gard.
Când școala cu predare în limba română din Grigoriopol a fost obligată să își înceteze activitatea, elevii, părinții și profesorii s-au mutat la Doroțcaia, localitate aflată în Zona de Securitate și sub controlul autorităților constituționale de la Chișinău. Acolo, lecțiile au continuat cu sprijinul Ministerului Educației al Republicii Moldova. Dincolo de acel gard a trecut mai mult decât o școală. A trecut și refuzul de a renunța la o limbă.
Cristian, în vârstă de 42 de ani, din Dubăsari, își amintește zgomotul unei explozii și beciul în care familia sa a petrecut mai multe nopți. Frica s-a instalat treptat, devenind un zgomot de fond al vieții de zi cu zi.
La școală, conflictul lua alte forme.
„Se băteau clase întregi. Copii vorbitori de rusă împotriva copiilor vorbitori de română”, își amintește Cristian. „Ni se spunea fasciști.”
Acasă, regulile nu erau explicate. Erau învățate prin experiență. Treptat, identitatea a devenit un mecanism de adaptare. O conversație într-un autobuz putea începe în română și continua în rusă, urmând logica situației. Pentru Nicolae, trecerea de la o limbă la alta a devenit un reflex. „De cele mai multe ori, trebuia să taci”, spune el. Drumul spre Chișinău înseamnă trecerea prin puncte de control unde documentele sunt verificate constant. Pentru un observator din exterior, astfel de detalii pot părea nesemnificative. Pentru cei care trăiesc aici, ele definesc realitatea. Aceeași logică se regăsește și în alte aspecte ale vieții, unde influența se așază treptat în rutina zilnică până când nu mai este observată, ci doar trăită.
Această realitate există la doar câteva ore de granițele Uniunii Europene și ale NATO. Distanța nu este una geografică. Ea se măsoară prin capacitatea de a interveni și de a modela realitatea dincolo de aceste frontiere — o distanță operațională, definită de geopolitică și influență.
Aici devin vizibile limitele Europei. Aici normele se opresc, iar controlul continuă să funcționeze prin alte mecanisme. Un asemenea sistem nu are nevoie să fie permanent vizibil pentru a se menține. El se stabilizează în timp, atât timp cât limitele sale nu sunt contestate. În acest spațiu, integrarea se lovește de o frontieră definită nu de geografie, ci de capacitatea de a interveni.
Viața într-un asemenea sistem modelează profund identitatea. Oamenii învață să se adapteze contextului, iar comunicarea trece printr-un filtru interiorizat. Pentru mulți, această dublă existență devine normalitate. Diferența se observă abia în momentul plecării.
Trecerea Prutului schimbă acest echilibru. Râul desparte Republica Moldova de România și, odată cu ea, de spațiul Uniunii Europene.
Dincolo de el, frazele pot fi rostite până la capăt.
Limba devine politică prin felul în care este folosită. Prin locurile în care este acceptată și prin cele în care devine incomodă. Libertatea limbajului se simte în acele momente în care nu mai cauți reacția celuilalt înainte de a continua, când o frază își poate urma cursul firesc până la capăt.
Unde Europa începe să vorbească altfel
Pentru cineva care nu a trăit această experiență, diferența este greu de definit. Pentru cei care au trăit-o, ea devine evidentă prin contrast.
Libertatea limbajului înseamnă continuitate. O frază dusă până la capăt.
Sistemul funcționează prin repetiție. Devine vizibil în gesturi mici: alegerea limbii, pauzele, frazele oprite la momentul potrivit. În timp, această disciplină se acumulează și devine parte din normalitate.
Maria o poartă mai departe fără să o numească. Marian o gestionează conștient. Nicolae o observă. Cristian a înțeles-o pe deplin abia de la distanță.
Viața continuă într-un echilibru susținut de o prezență care stabilește limite fără să intervină direct. Europa rămâne aproape din punct de vedere geografic și îndepărtată din punct de vedere operațional. Valorile ei sunt cunoscute. Garanțiile ei rămân selective.
Când i-am întrebat cum se simt trăind în Transnistria, răspunsurile au rămas neclare. Unii se opreau înainte de a termina propoziția. Alții răspundeau indirect. Câțiva schimbau complet subiectul.
Nu era vorba despre lipsa cuvintelor, ci despre o formă de adaptare.
Răspunsul există, însă se modifică în funcție de context, urmând logica mediului în care este rostit. Se schimbă în funcție de moment, de loc și de persoana căreia îi este adresat. Același om poate descrie aceeași experiență în moduri diferite, fără să se contrazică, pentru că toate aceste variante exprimă aceeași realitate de fond. Am recunoscut acest tip de răspuns pentru că îl cunoșteam deja.
Nici pentru mine sentimentul nu a avut vreodată o formulare exactă. Frica și siguranța se suprapun într-un mod greu de separat — o stare de atenție permanentă, în care înțelegi mai mult decât spui.
Sistemul funcționează prin limite învățate, nu prin interdicții vizibile. Odată interiorizate, aceste limite devin parte din felul în care oamenii vorbesc, aleg și se opresc. Rezultatul este o formă de control interiorizat, în care reflexul ajunge să înlocuiască alegerea. Diferența devine vizibilă abia după ce pleci.
Într-o conversație obișnuită, o frază continuă mai departe decât te-ai aștepta și nimic nu o întrerupe. Atunci realizezi cât de obișnuit ai devenit să o oprești înainte de capăt.
Abia atunci înțelegi.
În Transnistria, multe fraze se termină mai devreme.
Notă: Mai multe persoane intervievate sunt identificate prin pseudonime, având în vedere caracterul sensibil al subiectului.
(Foto deschidere: Panou publicitar fotografiat la Rîbnița în 2021, care promovează un viitor «alături de Marea Rusie» și reflectă orientarea pro-rusă a autorităților de facto din Transnistria)
Ana Pisarenco este jurnalistă din Republica Moldova, care relatează despre Europa de Est, afacerile europene și securitatea regională. În activitatea sa, explorează modul în care geopolitica, identitatea și schimbările democratice influențează viața de zi cu zi, cu un accent deosebit pe Republica Moldova, România, Ucraina și Transnistria. Este în mod special interesată de poveștile în care marile evoluții politice sunt resimțite și trăite prin experiențele individuale ale oamenilor.
Acest material a fost realizat în cadrul Programului de Mentorat în Jurnalism al Rațiu Forum 2026, o inițiativă a Fundației Rațiu pentru Democrație și al Think Tank-ului LSE IDEAS. În fiecare an, programul selectează 20 de jurnaliști tineri din România și din regiune și îi conectează cu mentori experimentați din presa europeană, oferindu-le cadrul și sprijinul necesare pentru a dezvolta materiale jurnalistice ambițioase. Cel mai bun material este recompensat cu o bursă integrală la o școală de vară pentru jurnaliști, în Marea Britanie.
Citește un alt articol scris în cadrul Programului de Mentorat în Jurnalism al Rațiu Forum 2026: Ulița Mare
Rațiu Forum a deschis înscrierile pentru ediția 2027 a Programului de mentorat pentru jurnaliști. Detalii AICI.
Rațiu Forum Journalism Mentorship Program este un program de mentorat destinat jurnaliștilor din România și din regiune aflați la început de carieră. Programul sprijină dezvoltarea abilităților de jurnalism de investigație și storytelling prin mentorat individual, sesiuni de formare, schimb de experiență între participanți și lucru practic pe un material jurnalistic original. Rațiu Forum le oferă susținere, timp, îndrumare de la profesioniști cu decenii de experiență și un cadru în care pot aborda subiecte grele. Anul acesta, articolele noastre au scos la lumină neglijența din maternitățile private românești, exploatarea muncitorilor migranți și presiunile identitare din Transnistria.
Programul începe cu o întâlnire la Turda, unde participanții își prezintă ideile de subiect în fața întregii echipe de mentori și primesc feedback. Ulterior, fiecare participant este asociat cu unul dintre cei opt mentori și lucrează împreună pe parcursul a patru luni, de la cercetarea subiectului și dezvoltarea ideii până la realizarea materialului final.
Participanții beneficiază de mentorat personalizat, oportunități de networking cu jurnaliști și experți media europeni, posibilități de publicare și vizibilitate, precum și șansa de a concura pentru un loc finanțat integral la o școală internațională de vară din Marea Britanie.
Mentorii ediției 2026-2027 sunt:
Owen Bennett-Jones
Jurnalist și broadcaster cu peste 30 de ani de experiență la BBC. A fost corespondent BBC în Pakistan și a relatat din Asia de Sud, Orientul Mijlociu și Africa. A prezentat timp emisiunea Newshour a BBC World Service și este autorul unor cărți despre politica și istoria Pakistanului.
Elena Vijulie Tănase
Jurnalistă cu experiență în radio și televiziune și fostă directoare a Radio Europa Liberă România. A condus echipa RFE/RL România între 2020 și 2026, iar anterior a lucrat la BBC și Digi24. Are studii în istorie și științe politice și este cunoscută pentru documentarele sale despre istoria recentă a României.
Romana Puiuleț
Jurnalistă de investigație și cofondatoare RISE Project, cu peste 20 de ani de experiență în jurnalism. A lucrat în presa scrisă și televiziune, concentrându-se în special pe investigații și anchete video. A abordat subiecte precum corupția, justiția, migrația, criminalitatea organizată, mediul și utilizarea fondurilor publice, inclusiv în proiecte jurnalistice transfrontaliere.
Alison Mutler
Jurnalistă cu o carieră de peste trei decenii, care a relatat despre România încă din perioada Revoluției din 1989. A scris pentru ITN, Daily Telegraph, CNN și BBC, iar timp de 25 de ani a fost corespondent-șef al Associated Press pentru România și Moldova. Din 2019 lucrează la Universul.net, unde este directoare din 2021.
Dan Perry
Jurnalist internațional cu o vastă experiență în presa globală. A fost redactor-șef al Associated Press pentru Europa și Africa și pentru Orientul Mijlociu și a ocupat poziții de conducere în mai multe birouri internaționale ale agenției. În prezent este editorialist pe teme internaționale pentru Newsweek și The Forward și autorul newsletterului Ask Questions Later. A coordonat proiecte jurnalistice premiate, inclusiv o serie de investigații care a primit Premiul Pulitzer în 2019.
Christoph Plate
Expert german în media și analist politic, în prezent director al Media Programme South East Europe al Konrad-Adenauer-Stiftung. Are o experiență internațională extinsă în jurnalism și analiză politică. A relatat din Africa în timpul războaielor civile din Somalia, Sierra Leone, Liberia, și din Rwanda în timpul genocidului din 1994. A lucrat pentru Der Spiegel și Neue Zürcher Zeitung și a ocupat poziția de redactor-șef adjunct al Schwäbische Zeitung.
Adam Reichardt
Redactor-șef al revistei New Eastern Europe, una dintre cele mai importante publicații dedicate Europei Centrale și de Est. Este, de asemenea, co-gazda podcastului Talk Eastern Europe. A coordonat anterior Warsaw Euro-Atlantic Summer Academy și a fost implicat în proiecte internaționale dedicate Ucrainei și regiunii. A fost nominalizat la European Press Prize și inclus în lista „New Europe 100” a inovatorilor din regiune.
Mariana Rață
Este co-fondatoare Asociației Media Alternativa care deține licența televiziunii independente TV8 din Republica Moldova. Editor senior la TV8, ea conduce departamentul de Investigații și este gazda emisiunii Cutia Neagră. De-a lungul carierei a primit mai multe premii naționale și internaționale pentru investigațiile despre corupție.
Mai multe informații pe site-ul ratiuforum.com
