Articol scris de Ana Pisarenco
La marginea Europei, controlul nu se exercită doar prin instituții și reguli, ci și prin limbaj, repetiție și adaptare. Este prezent în viața de zi cu zi, modelând felul în care oamenii vorbesc, gândesc și se raportează la lumea din jur.
Am învățat să citesc în limba română de la bunicul meu, Pavel. Era ucrainean, dar citea și scria românește cu o răbdare pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni altcineva. Când aveam cinci ani, mama găsise un abecedar vechi, iar serile mi le petreceam lângă el, repetând litere și cuvinte, în timp ce mă corecta calm, fără grabă, lăsând fiecare cuvânt să își urmeze cursul până la capăt.
„Am făcut școala cu români. Te puneau să înveți”, îmi spunea uneori, fără să adauge alte explicații.
Pentru mine era doar o limbă. Pentru el, era continuitate.
Crescând în Transnistria – regiunea separatistă a Republicii Moldova – faptul că vorbeai românește nu era întotdeauna de la sine înțeles. Pentru mine însă, limba română a fost mereu prezentă: în vocea mamei mele, în lecțiile lui Pavel, în școală și, fără să îmi dau seama atunci, în versurile lui Mihai Eminescu.
Acasă vorbeam și citeam românește. Dincolo de poartă însă, limba se schimba aproape automat. Rusa devenea cadrul firesc în care se construiau relațiile dintre copii.
Mama îmi spunea adesea, aproape în șoaptă, că Transnistria este Moldova. Apoi își cobora și mai mult vocea și mă avertiza că asemenea lucruri nu trebuie spuse în afara casei.
Diferența dintre ceea ce putea fi rostit cu voce tare și ceea ce trebuia păstrat pentru sine nu era explicată direct. O învățai din ton, din pauze și din felul în care unele fraze se opreau înainte de a ajunge la concluzie.
Ce protejează tăcerea
În copilăria mea exista o mașină neagră despre care oamenii vorbeau în șoaptă. Modul în care apărea în conversații era suficient pentru a înțelege că nu era nevoie de explicații.
O modalitate de a evita problemele era să îți păstrezi gândurile pentru tine.
Un vecin de-al meu a fost ridicat după ce a vorbit deschis împotriva sistemului. Cele două săptămâni în care a lipsit au devenit mai apăsătoare decât orice cuvânt. Fiecare gest, fiecare privire și fiecare conversație păreau marcate de dispariția lui.
Când s-a întors, viața și-a reluat cursul, dar într-o formă schimbată. Întrebările nu își mai aveau locul, iar răspunsurile rămâneau dincolo de limbaj, ca și cum ar fi existat un punct dincolo de care sensul nu mai putea fi exprimat fără să tulbure echilibrul fragil în care oamenii continuau să trăiască.
La vremea aceea, numele nu conta. Rămăsese doar expresia: „mașina neagră”.
Ani mai târziu, când am auzit pentru prima dată numele Volga, acesta s-a așezat peste o realitate pe care o înțelesesem deja, cu mult înainte ca limbajul să o poată explica pe deplin.
În conversațiile pe care le-am avut cu Svetlana, Marian, Nicolae, Cristian și Maria pentru acest eseu, am recunoscut aceeași realitate descrisă în moduri diferite.
„Uneori, limba pe care alegi să o vorbești decide dacă o conversație continuă sau nu”, spune Nicolae, topograf din Dubăsari, care a crescut într-un sat din apropierea orașului transnistrean cu același nume.
A studiat timp de șase ani în România. Crescut între școala cu predare în limba română și un mediu predominant rusofon, descrie adaptarea ca pe un reflex care, în timp, devine automat.
„Dacă intru într-un magazin și casiera vorbește rusește, știu foarte bine că aș putea continua în română”, spune el. „Dar aproape fără să-mi dau seama, încep și eu să vorbesc rusește.”
Prezența militară rusă menține această formă de control într-un mod constant și discret. Trupele care rămân în regiune, împreună cu depozitul de muniții de la Cobasna, există în afara vieții cotidiene, însă fixează limitele în interiorul cărora funcționează întregul sistem.
Simplul fapt că sunt acolo este suficient.
Această realitate marchează o frontieră unde regulile europene se opresc, iar funcționarea sistemului depinde de gradul în care acesta este acceptat. Spațiul rezultat funcționează ca un mecanism de influență susținut prin repetiție. Verificările sunt permanente, regulile sunt aplicate în tăcere, iar instituțiile rămân constant vizibile. Viața de zi cu zi se organizează în jurul acestor rutine. O dimineață obișnuită în Transnistria începe la fel ca oriunde altundeva. Oamenii merg la serviciu, copiii pleacă la școală, iar autobuzele sosesc la aceleași ore în fiecare zi. Diferența apare în lucrurile mici, repetate suficient de des încât să devină parte a decorului.
În autobuz, conversațiile rămân scurte. Subiectele se adaptează în funcție de cine urcă și cine ar putea asculta. Schimbarea nu este niciodată marcată explicit, dar este simțită. La un punct de control, gesturile sunt deja cunoscute. Documentele sunt pregătite înainte de a fi cerute. O privire se oprește pentru o fracțiune de secundă exact acolo unde trebuie.
Sala de clasă după război
Educația urmează aceeași logică. Școlile funcționează în limite bine înțelese, chiar și atunci când acestea rămân nerostite, iar limba și programa se adaptează prin practică. Astăzi, în Transnistria mai funcționează opt școli în care predarea continuă în limba română. Existența lor depinde de un echilibru fragil, menținut prin adaptare permanentă, în care fiecare lecție nu doar transmite programa mai departe, ci păstrează deschis și spațiul în care aceasta poate continua să fie predată.
„Problema nu a fost niciodată clădirea. Problema a fost dreptul de a învăța în limba română”, spune Svetlana, fostă profesoară la Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Grigoriopol.
A petrecut 47 de ani în sistemul educațional, dintre care 42 în aceeași școală, și își amintește anii de după războiul din 1992 ca momentul în care frica a intrat în sala de clasă.
Părinții au înțeles devreme că limba avea consecințe care depășeau sala de clasă. Unii vorbeau românește fără rețineri acasă, iar în spațiul public schimbau aproape instinctiv limba. Copiii învățau această diferență cu mult înainte ca cineva să le-o explice direct.
În spațiul public, limba rusă oferă acces la instituții și administrație, în timp ce limba română rămâne prezentă în spațiile mai discrete și mai intime. În sala de clasă, diferențele apar în felul în care profesorii formulează anumite lucruri și în ceea ce aleg să lase în afara lecției. Manualul rămâne același, însă lecția se schimbă.
Pentru profesorii care continuă să predea în limba română, fiecare oră presupune o ajustare permanentă, atât a conținutului, cât și a modului în care acesta este transmis. Adaptarea devine continuă și discretă. Elevii înțeleg aceste lucruri de timpuriu și le absorb fără să fie nevoie să le exprime în cuvinte.
În timpul unei lecții de istorie, un elev ridică mâna și întreabă:
— Limba pe care o vorbim este română sau moldovenească?
Profesoara își coboară privirea pentru o clipă, zâmbește scurt și răspunde:
— Depinde pe cine întrebi.
În clasă se lasă liniștea. Lecția continuă.
Maria avea zece ani când a înțeles că limba vorbită acasă era diferită de cea din exterior. Pentru ea, era suficient că în familie se vorbea românește. Astăzi are 80 de ani și și-a petrecut viața predând copiilor din ciclul primar. „Limba se învață de la oameni, nu doar din manuale”, spune ea, netezindu-și mâinile pe masă într-un gest lent și repetitiv.
Bunicul ei provenea din Maramureș, regiune aflată astăzi în nordul României, unde comunitățile românești au existat timp de secole, inclusiv în perioada în care zona făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, înainte de a intra în componența statului român după Primul Război Mondial. Pentru Maria, această continuitate s-a păstrat în modul în care limba era transmisă dincolo de manuale, prin oameni. Mai presus de toate, limba trăia acasă, în poveștile spuse seara și în felul în care fiecare generație își transmitea lumea mai departe.
„Aici vorbim limba noastră”, își amintește Maria.
Marian, un bărbat de 35 de ani din Rîbnița, care nu a părăsit niciodată Republica Moldova, descrie identitatea ca pe ceva al cărui ton se schimbă în funcție de locul în care este exprimată. „Sunt român”, spune el încet. „Diferența apare în momentul în care acest lucru este spus în public. În familie, identitatea rămâne aceeași. În afara ei, este obligată să se adapteze.”
Ca mulți oameni din Transnistria, Marian a învățat să citească reacțiile înaintea cuvintelor. Într-un magazin, într-un autobuz sau într-o conversație scurtă, limba devine primul filtru — un reflex format în timp.
Reflexul apare înaintea intenției, iar din acel moment alegerea devine secundară. Sistemul produce reflexe stabile și forme previzibile de adaptare, în care identitatea interioară rămâne constantă, iar exprimarea ei se ajustează contextului. Școala face aceste limite vizibile, iar limba devine un indicator al poziționării fiecăruia.
Identitatea rostită în șoaptă
Alegerea limbii într-o conversație transmite întotdeauna un context. Ea spune unde te afli, cui te adresezi și cât de mult din tine ești dispus să lași la vedere. În anumite situații, această alegere se produce instantaneu. Adaptarea la mediu are loc aproape reflex. Cu timpul, ea devine automată.
Identitatea rămâne stabilă în interior, însă felul în care este exprimată continuă să se adapteze. Separarea devine funcțională: interiorul păstrează continuitatea, în timp ce exteriorul se ajustează contextului. În timp, această diferență începe să pară normală. Din această separare se naște o formă aparte de prudență.
Svetlana Jitariuc a petrecut aproape jumătate de secol predând la Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Grigoriopol, într-un loc unde limba română făcea cândva parte din normalitatea de zi cu zi.
După 1992, această normalitate a fost împinsă treptat dincolo de sala de clasă, sub presiunea constantă a autorităților.
Lecțiile au continuat în afara clădirii școlii. Manualele dispăreau în timpul controalelor și reapăreau după plecarea inspectorilor. Uneori nu erau suficiente pentru toți elevii. Un raport oficial consemnează cazul unei profesoare chemate în instanță pentru că preda în limba română. În anumite situații, presiunea a depășit cadrul administrativ și s-a transformat în detenții. Presa locală îi transforma pe profesori într-o problemă.
În 2002, când școala a fost închisă, Svetlana a ajuns la poartă împreună cu soțul ei și cu câteva bagaje. Le-a spus autorităților că intră doar pentru a-și recupera lucrurile. Decizia de a închide școala fusese deja luată.
A intrat, și-a adunat lucrurile și a plecat.
În zilele care au urmat, cărțile au început să fie scoase ori de câte ori apărea ocazia. Pachete cu manuale erau trecute peste gard, din curtea școlii către copiii care le duceau mai departe prin case și garaje.
Unele au ajuns la destinație.
Altele s-au pierdut pe drum.
Fiecare mișcare trebuia făcută rapid. Fiecare întârziere însemna o pierdere.
Gesturile s-au repetat până când tot ceea ce putea fi salvat a trecut dincolo de gard. În acel moment, școala nu s-a închis.
A fost mutată.
Bucată cu bucată, peste un gard.
Când școala cu predare în limba română din Grigoriopol a fost obligată să își înceteze activitatea, elevii, părinții și profesorii s-au mutat la Doroțcaia, localitate aflată în Zona de Securitate și sub controlul autorităților constituționale de la Chișinău. Acolo, lecțiile au continuat cu sprijinul Ministerului Educației al Republicii Moldova. Dincolo de acel gard a trecut mai mult decât o școală. A trecut și refuzul de a renunța la o limbă.
Cristian, în vârstă de 42 de ani, din Dubăsari, își amintește zgomotul unei explozii și beciul în care familia sa a petrecut mai multe nopți. Frica s-a instalat treptat, devenind un zgomot de fond al vieții de zi cu zi.
La școală, conflictul lua alte forme.
„Se băteau clase întregi. Copii vorbitori de rusă împotriva copiilor vorbitori de română”, își amintește Cristian. „Ni se spunea fasciști.”
Acasă, regulile nu erau explicate. Erau învățate prin experiență. Treptat, identitatea a devenit un mecanism de adaptare. O conversație într-un autobuz putea începe în română și continua în rusă, urmând logica situației. Pentru Nicolae, trecerea de la o limbă la alta a devenit un reflex. „De cele mai multe ori, trebuia să taci”, spune el. Drumul spre Chișinău înseamnă trecerea prin puncte de control unde documentele sunt verificate constant. Pentru un observator din exterior, astfel de detalii pot părea nesemnificative. Pentru cei care trăiesc aici, ele definesc realitatea. Aceeași logică se regăsește și în alte aspecte ale vieții, unde influența se așază treptat în rutina zilnică până când nu mai este observată, ci doar trăită.
Această realitate există la doar câteva ore de granițele Uniunii Europene și ale NATO. Distanța nu este una geografică. Ea se măsoară prin capacitatea de a interveni și de a modela realitatea dincolo de aceste frontiere — o distanță operațională, definită de geopolitică și influență.
Aici devin vizibile limitele Europei. Aici normele se opresc, iar controlul continuă să funcționeze prin alte mecanisme. Un asemenea sistem nu are nevoie să fie permanent vizibil pentru a se menține. El se stabilizează în timp, atât timp cât limitele sale nu sunt contestate. În acest spațiu, integrarea se lovește de o frontieră definită nu de geografie, ci de capacitatea de a interveni.
Viața într-un asemenea sistem modelează profund identitatea. Oamenii învață să se adapteze contextului, iar comunicarea trece printr-un filtru interiorizat. Pentru mulți, această dublă existență devine normalitate. Diferența se observă abia în momentul plecării.
Trecerea Prutului schimbă acest echilibru. Râul desparte Republica Moldova de România și, odată cu ea, de spațiul Uniunii Europene.
Dincolo de el, frazele pot fi rostite până la capăt.
Limba devine politică prin felul în care este folosită. Prin locurile în care este acceptată și prin cele în care devine incomodă. Libertatea limbajului se simte în acele momente în care nu mai cauți reacția celuilalt înainte de a continua, când o frază își poate urma cursul firesc până la capăt.
Unde Europa începe să vorbească altfel
Pentru cineva care nu a trăit această experiență, diferența este greu de definit. Pentru cei care au trăit-o, ea devine evidentă prin contrast.
Libertatea limbajului înseamnă continuitate. O frază dusă până la capăt.
Sistemul funcționează prin repetiție. Devine vizibil în gesturi mici: alegerea limbii, pauzele, frazele oprite la momentul potrivit. În timp, această disciplină se acumulează și devine parte din normalitate.
Maria o poartă mai departe fără să o numească. Marian o gestionează conștient. Nicolae o observă. Cristian a înțeles-o pe deplin abia de la distanță.
Viața continuă într-un echilibru susținut de o prezență care stabilește limite fără să intervină direct. Europa rămâne aproape din punct de vedere geografic și îndepărtată din punct de vedere operațional. Valorile ei sunt cunoscute. Garanțiile ei rămân selective.
Când i-am întrebat cum se simt trăind în Transnistria, răspunsurile au rămas neclare. Unii se opreau înainte de a termina propoziția. Alții răspundeau indirect. Câțiva schimbau complet subiectul.
Nu era vorba despre lipsa cuvintelor, ci despre o formă de adaptare.
Răspunsul există, însă se modifică în funcție de context, urmând logica mediului în care este rostit. Se schimbă în funcție de moment, de loc și de persoana căreia îi este adresat. Același om poate descrie aceeași experiență în moduri diferite, fără să se contrazică, pentru că toate aceste variante exprimă aceeași realitate de fond. Am recunoscut acest tip de răspuns pentru că îl cunoșteam deja.
Nici pentru mine sentimentul nu a avut vreodată o formulare exactă. Frica și siguranța se suprapun într-un mod greu de separat — o stare de atenție permanentă, în care înțelegi mai mult decât spui.
Sistemul funcționează prin limite învățate, nu prin interdicții vizibile. Odată interiorizate, aceste limite devin parte din felul în care oamenii vorbesc, aleg și se opresc. Rezultatul este o formă de control interiorizat, în care reflexul ajunge să înlocuiască alegerea. Diferența devine vizibilă abia după ce pleci.
Într-o conversație obișnuită, o frază continuă mai departe decât te-ai aștepta și nimic nu o întrerupe. Atunci realizezi cât de obișnuit ai devenit să o oprești înainte de capăt.
Abia atunci înțelegi.
În Transnistria, multe fraze se termină mai devreme.
Notă: Mai multe persoane intervievate sunt identificate prin pseudonime, având în vedere caracterul sensibil al subiectului.
(Foto deschidere: Panou publicitar fotografiat la Rîbnița în 2021, care promovează un viitor «alături de Marea Rusie» și reflectă orientarea pro-rusă a autorităților de facto din Transnistria)
Articol realizat în cadrul Programului de Mentorat pentru Jurnalism Rațiu Forum 2026.
Programul sprijină jurnaliștii aflați la început de carieră, prin îndrumare individuală și sesiuni de mentorat pe parcursul documentării, redactării și publicării de materiale jurnalistice.
Rațiu Forum a deschis înscrierile pentru ediția 2027 a Programului de mentorat pentru jurnaliști. Detalii AICI.
