Ce rămâne după o piesă de teatru – o lecție pe care nimeni nu ți-o poate lua
Teatrul nu este doar o artă. Este o școală a sufletului. Unii scriu teatru pentru că simt că lumea are nevoie de o oglindă mai curată decât realitatea de zi cu zi. Ei așază pe hârtie conflicte, iubiri, lașități și curaj, nu ca să impresioneze, ci ca să lase în urmă o întrebare care să rămână agățată de conștiința cititorului. Alții citesc teatru pentru că vor să trăiască, în liniștea unei pagini, vieți pe care altfel nu le-ar putea cunoaște: să intre în pielea unui rege căzut, a unei femei care așteaptă, a unui copil care încă mai crede în zâne. Iar cei care se duc să vadă o piesă o fac pentru că știu, instinctiv, că ceva se schimbă atunci când oamenii stau împreună în întuneric și privesc spre aceeași lumină. Nu e divertisment. Este o formă de educație pe care nicio școală nu o poate înlocui pe deplin: teatrul te obligă să simți, să judeci, să te recunoști și, uneori, să te rușinezi de tine însuți.
De aceea, după ce ieși din sală, trebuie să rămâi cu ceva. Nu neapărat cu o lecție morală pompoasă, ci cu o emoție, cu o întrebare care te însoțește pe stradă, cu o imagine care nu vrea să plece. Dacă pleci gol, înseamnă că teatrul nu și-a făcut treaba. Dacă pleci puțin mai treaz, puțin mai blând sau puțin mai lucid, atunci ai primit exact ceea ce meriți să primești: o bucată de educație pe care nimeni nu ți-o poate confisca.
Teatrul rămâne, în fond, una dintre cele mai generoase invenții ale omului: ne dă voie să fim, pentru două ore, mai mulți deodată sub aceeași emoție și să ieșim din sală un pic mai întregi decât am intrat.
De la Chișinău la Moscova și apoi la București: Geneza unui regizor crescut din interiorul scenei
Dumitru Acriș s-a născut la 22 iunie 1983, în Republica Moldova, în orașul Cahul, așa cum el însuși notează în biografia publicată. A crescut în spațiul basarabean, iar drumul spre regie a început nu dintr-o teorie, ci de pe scenă. A absolvit în 2004 Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău și a devenit actor al Teatrului Republican „Luceafărul”, unde a rămas aproximativ doisprezece ani. Acolo a trecut printr-o experiență scenică densă și variată: de la spectacole pentru publicul tânăr până la Shakespeare, Lermontov și Brecht. Pentru el, întâlnirea cu teatrul nu a fost o simplă alegere profesională, ci un proces de formare început chiar de pe scenă. Într-un interviu din anii studenției vorbea despre acea perioadă ca despre o vreme „vie” și „adevărată”, în care învățarea se făcea mai ales intuitiv, prin contact direct cu rolul și cu publicul. Experiența de actor avea să devină, mai târziu, una dintre bazele concepției sale regizorale: în spectacolele pe care le construiește, actorul și relația dintre actori ocupă întotdeauna un loc central.
După doisprezece ani de teatru trăit din interior, Acriș a făcut pasul decisiv spre regie. În 2012 a plecat la Moscova, într-un moment în care, după propriile mărturisiri, privea cu un sentiment amar experiența teatrului în care lucrase până atunci. A intrat la GITIS – Universitatea Rusă de Artă Teatrală, una dintre instituțiile fundamentale ale școlii teatrale ruse, și a studiat regia de teatru dramatic, absolvind în 2017. Au fost cinci ani care i-au schimbat radical perspectiva artistică și l-au legat de tradiția regizorală rusă, de la Stanislavski și Knebel până la marile forme de interpretare și construcție scenică ale teatrului rus contemporan. După formarea de la Moscova au urmat montări în Rusia, apoi revenirea în spațiul românesc: Târgoviște, Satu Mare, Sibiu, Arad, Petroșani, Botoșani și București.
Continuarea, în Contributors.ro
(Sursa foto: Teatrul „Maria Filotti” Brăila / Facebook)
