(matematica dezamăgirii)
Atitudinea lui Nicușor Dan față de scandalul din jurul lui Pahonțu a îngrozit oamenii de bună credință și a dat apă la moară suveraniștilor, adică inclusiv socialiștilor deghizați care arată acum către votanții lui spunându-le că s-au făcut de baftă. Orice ar fi, s-a instalat o depresie în partea rațională și democrată a societății, iar cu așa ceva nu te joci, din niciun motiv. Iată o scurtă schemă terapeutică.
1. Chiar dacă unii prezintă cazul Pahonțu la temperaturi foarte mari, mergând până într-acolo încât îl declară criminal, trebuie să separăm lucrurile. Nu știm dacă Pahonțu a ucis pe cineva. Știm însă că era comandant de pluton într-o unitate a Trupelor de Securitate, că a intrat cu oamenii lui în dispozitivul represiv din centrul Bucureștiului, într-o noapte în care se trăgea, se bătea, se aresta și se omora. Asta nu este meteorologie, un nor sub care te-ai întâmplat să stai, așteptându-ți iubita la ceasul de la Universitate. Este participare la un dispozitiv de represiune, iar problema juridică începe, nu se termină, cu întrebarea dacă ai apăsat tu însuți pe trăgaci. Ca să înțelegem diferența, merită să ne uităm la ultimele procese germane ale criminalității naziste ca speță aparte a jurisprudenței. John Demjanjuk a susținut că era doar gardian la Sobibór, Oskar Gröning că era omul care număra banii și bunurile deportaților la Auschwitz, iar Irmgard Furchner era secretară la Stutthof. În cazul acesteia din urmă, Bundesgerichtshof a confirmat în 2024 condamnarea pentru complicitate la peste zece mii de omoruri, respingând tocmai ideea că activitatea administrativă de fiecare zi ar fi fost, prin definiție, neutră. Formula juridică este mai fină decât indignarea noastră: nu simpla prezență te face criminal, dar nici o funcție aparent auxiliară nu te scoate automat din mecanism. Contează ce știai, ce funcție aveai și ce contribuție aduceai funcționării lui. Am discutat mult despre această problemă la Ludwigsburg cu procurorul care conducea pe atunci – l-am adus și în România pentru a discuta la Ministerul Public încadrările crimelor comunismului – Centrala administrațiilor judiciare ale landurilor pentru investigarea crimelor național-socialiste (Zentrale Stelle der Landesjustizverwaltungen zur Aufklärung nationalsozialistischer Verbrechen), instituția care de peste șase decenii scotocește arhivele lumii tocmai pentru a reconstitui asemenea participări. Mi s-a explicat atunci maniera de lucru: arhivă, organigramă, ordine, poziția omului într-un anumit moment, atribuțiile lui, mărturii, confruntarea tuturor acestor date cu apărarea celui cercetat. Cu ajutorul tehnicii se poate ajunge astăzi chiar la reconstituiri pe care acum câteva decenii nici nu le puteai visa. Pe scurt, asemenea lucruri sunt orice, numai neutre nu. Adică nu poți ridica din umeri spunând cu durere înscenată că răul s-ar fi produs oricum, indiferent dacă erai tu acolo sau nu. Problema este tocmai că erai. În uniformă. În dispozitiv. Cu o funcție. Cu oameni în subordine. Nu merge cu shit happens.
2. Desigur, nu toate regimurile ieșite dintr-o dictatură au aceeași abordare față de cei care au sprijinit-o, dar puține regimuri zise libere au manifestat înțelegerea noastră ca oamenii de ieri să fie fix oamenii de azi. Am tot arătat asta în postările anterioare. România este nu doar excepția sângeroasă între țările care au scăpat de comunism, ci și țara care nu a tras nicio consecință din faptul elementar că în decembrie 1989 au murit oameni. Și nu din cauze naturale. Așadar, chiar lăsând penalul acolo unde îi este locul, în seama procurorilor și judecătorilor, care oricum nu fac nimic de aproape patru decenii, moral și politic lucrurile sunt mult mai simple: unul ca Pahonțu nu mai trebuia să aibă până la moarte o poziție de comandă. Niciuna. Salariu, pensie, drepturi, proces corect dacă exista o acuzație, firește. Dar nu comandă. Așa cum Ion Iliescu, omul instalării unei noi puteri în chiar zilele în care cuplul Ceaușescu era executat după mascarada judiciară pe care o știm, nu trebuia să fie simbolul democratic suprem al României postcomuniste. Niciodată. Tocmai asemenea cezuri dau unei schimbări de regim un minimum de credibilitate morală.
3. Iată de ce, fără isterie, poziția exprimată ieri la Chișinău de Nicușor Dan reprezintă un scandal, o ofensă și, da, o rușine. Președintele spune, pe de o parte, că moralmente cineva care a participat la reprimare nu are ce căuta într-o funcție înaltă, iar pe de alta decide, liniștit, că Pahonțu nu este în această situație. Cum știe atât de categoric? Din ce investigație? Din ce documentație nouă? După propria mărturisire, evaluarea SPP a făcut-o mai curând cu propriile simțuri, considerând că instituția funcționează profesionist. Foarte bine. Numai că profesionalismul actual al unei instituții nu rescrie biografia celui care o conduce. Unii s-ar grăbi să lege această atitudine de îngăduința și înțelegerea arătate de Nicușor Dan față de rezistența din Făgăraș, denunțată de tot felul de exaltați care vor să facă din orice împotrivire la comunism un act de legionarism. O imensă și interesată prostie. Tocmai aici trebuia să se vadă coerența: dacă accepți că rezistența anticomunistă nu poate fi anulată prin etichete retrospective, trebuie să accepți și că participarea la aparatul represiv nu poate fi albită prin performanța profesională de după 1989. La mintea cocoșului.
4. Soluția rapidă pe care președintele o avea la îndemână, inclusiv pe scara avionului, era să ceară demisia lui Pahonțu. Măcar atât. Nu o condamnare penală pronunțată prezidențial, nu degradarea în piața publică, nu rechizitoriu făcut la televizor. Demisia dintr-o funcție de comandă până la clarificarea completă a situației, dacă o să mai existe așa ceva vreodată. Exact atât. Nu doar că nu a făcut-o, dar îl și apără de parcă vocea societății, amestecată cum este ea, nu ar conta nicio clipă. Iar aici problema începe să-l depășească pe Pahonțu. La sfârșitul zilei nici nu mai știi ce este mai grav: relativizarea cazului sau sictirul suveran față de taman oamenii care l-au votat pentru că nu voiau nici suveranism, nici restaurație, nici securism reciclat, nici această eternă Românie a biografiilor despre care statul află ultimul ceea ce știa primul. Suntem, una peste alta, într-o situație pe care nici Kafka nu ar fi putut-o născoci. Omul de la Cotroceni trece, după cum se vede, printr-o metamorfoză. Nu în gângania lui Gregor Samsa, sper, ci într-un personaj care pare să descopere cu o viteză neliniștitoare confortul instituției în care tocmai a intrat. Și exact aici apare insecuritatea din titlu: nu a lui Pahonțu, ci a președintelui. Nesiguranța de a înțelege cât din încrederea care l-a dus acolo poate fi pierdută printr-o singură frază spusă cu aerul că nu este mare lucru.
Este limpede că atitudinea adoptată îl costă deja pe Nicușor Dan foarte mult. Nu mă refer doar la procente, sondaje și zarva zilnică, ci la ceva mult mai greu de recuperat: creditul moral. Partea rațională și democratică a societății românești nu este un electorat captiv. Nu are partid unic, guru și nici comandant suprem. Tocmai de aceea poate fi dezamăgită. Iar dezamăgirea politică a oamenilor care încă mai cred în reguli este unul dintre cele mai periculoase combustibile pentru cei care nu cred în ele deloc. Sper că nu atât de mult încât, într-o bună zi, să i se ceară demisia și lui. Ar fi un dezastru total. Dar, așa cum îl știm deja, beratungsresistent, adică, pe românește, căpos la sfatul bun, ne putem aștepta să-și mai bată singur câteva cuie în talpă. Ce să mai zic? Nu mă așteptam ca în 2026 să văd cu ochii mei că, în matematica avansată, 4 + 1 fac 0.
DOXA!
(Text publicat pe pagina de Facebook a lui Radu Preda în 28 august 2026 și preluat cu permisiunea autorului)
