De ce regresează România cultural

Data:

De ce regresează România cultural. Profesorul Mihai Răzvan Ungureanu vorbește despre pacea imposibilă dintre Ucraina și Rusia, despre de ce ar trebui să se despartă R. Moldova de Transnistria și despre „cancerul” regresului cultural din România.

Profesorul Mihai Răzvan Ungureanu, șeful Romanian Centre for Russian Studies, fost ministru de Externe, a vorbit în interviul pentru DW despre pacea imposibilă dintre Ucraina și Rusia, despre de ce ar trebui să se despartă R. Moldova de Transnistria și despre „cancerul” regresului cultural din România. 

Profesorul Ungureanu girează împreună cu Centrul Român de Studii Rusești una dintre cele mai mari conferințe europene la nivel academic, între  9 și 11 noiembrie la Universitatea din București, sub titlul: 20 de luni după invazia rusă în Ucraina: Ce s-a făcut, Ce trebuie făcut în viitorul imediat și ce poate fi învățat din trecut.

DW: România pare să aibă o portanță mai mare de când Rusia a invadat Ucraina. Ce-ar trebui să facă Bucureștiul pentru a converti acest avantaj în favoarea țării?

Mihai Răzvan Ungureanu: Portanța despre care vorbiți este generată obiectiv de vecinătatea imediată și subiectiv, pe seama angajamentului aliat din NATO și UE, în interiorul căruia poate ajuta Ucraina folosind tocmai această vecinătate.

România folosește acest avantaj, convenit în grupuri mai mari de aliați, fiind în prima linie a statelor care facilitează tranzitul, exportând inclusiv bunuri de natură militară sau de necesitate civilă.

Astfel, Bucureștiul reușește să fie activ, recunoscut și prezent în flancul celor două organizații de care aparține.

Ce va fi mai departe este la fel de intrigant ca situația de astăzi, pentru că această stare de beligeranță nu va lăsa loc unei liniști depline în Europa Răsăriteană odată ce se va fi încheiat.

Cam toți experții din mediul academic preocupați de acest spațiu cad de acord că o pace în sensul clasic, de dicționar, e cvasi imposibilă. Se poate realiza un compromis, pot exista armistiții, dar o pace în sine este greu previzibilă.

Așadar, rolul României nu se va reduce doar la situația prezentă, ci se va recalibra în funcție de ceea ce urmează să se întâmple.

Citește și Revistă cu conţinut toxic distribuită elevilor în faţa unei şcoli: „Vei arde în iad”

S-a discutat în urmă cu câțiva ani despre posibilitatea unei flote comune a NATO la Marea Neagră la care să participe România, Turcia și Bulgaria, foarte utilă în caz de război, fiindcă trecerea prin Strâmtori a navelor militare aliate este restricționată conform Convenției de la Montreux. Credeți că ar trebui pusă din nou pe masă această idee?

Proiectul e într-adevăr mai vechi și s-a izbit de opoziția cel puțin a unui aliat, pentru că atunci era urmărită o agendă națională și nu agenda Alianței. Acum se pune cu stringență această chestiune, câtă vreme statutul Strâmtorilor rămâne neschimbat.

Este nevoie de o soluție: de existența activă a unei flote comune româno-bulgaro-turce în Marea Neagră, altminteri Marea Neagră revine la statutul de mare patrulată exclusiv de flota militară rusă. Așa ceva nu mai poate fi imaginabil.

E nevoie de negocieri, de sprijin din partea celorlalți membri ai Alianței, în așa fel încât statele NATO riverane la Marea Neagră să aibă un factor suplimentar de securitate în arealul pontic. În această zonă există alte două state care se uită cu speranță spre NATO: Ucraina și Georgia.

România ar trebui să fie cea care (re)inițiază această discuție?

N-aș spune că ar trebui să existe un fel de leadership național pe această temă. E nevoie de negocieri tripartite, mediate de partenerii importanți ai Alianței și, în funcție de mersul negocierilor, un calendar capabil să transforme visul în realitate.

În clipa de față însă, e delicat, pentru că Marea Neagră e patrulată de flota rusă. A face acum o demonstrație de forță a celor trei state NATO în Marea Neagră poate duce la incidente neplăcute sau poate fi considerată o provocare.

Acest lucru nu împiedică reluarea dialogului într-un mod prin care să dea tuturor de înțeles, Federației Ruse inclusiv, că Alianța privește zona extinsă a Mării Negre și securitatea membrilor riverani ca esențială în contextul actual.

Citește și VIDEO Carul TV care a filmat căderea lui Ceauşescu, casat și dat Protoieriei Giurgiu

Ați vorbit mai devreme despre improbabilitatea păcii pe termen scurt sau chiar mediu. Există informații că europenii și americanii au început discuții discrete cu ucrainenii despre eventualitatea păcii. Uitându-vă în istorie, s-ar putea spune care ar fi momentele de inflexiune care pot duce la începerea unor tratative de pace?

Istoria ne învață că trebuie să existe la un moment dat un compromis potențial sau posibilitatea unui potențial compromis care poate fi exploatat. Ambele părți au depășit toate liniile roșii posibile. Conflictul se rezolvă doar binar: o parte câștigă și alta pierde.

Nu văd cum se poate ajunge la un compromis câtă vreme Ucraina are într-adevăr dreptul, nu doar moral, ci și legitim, să-și apere suveranitatea și integritatea teritorială.

Nu văd cum poate fi realizat un compromis până când partea agresoare, adică Federația Rusă, nu recunoaște caracterul ofensiv complet lipsit de sens din perspectiva dreptului internațional.

Nu văd cum poate să înceteze starea de beligeranță. Sunt mult prea multe argumente, de partea Ucrainei, de a duce lupta mai departe. Pentru că Ucraina se apără, se află într-o defensivă principială, este o țară atacată.

Dacă ar fi să faceți o ierarhie a riscurilor care amenință România, care ar fi primele trei?

Nu m-aș gândi neapărat la mediul extern, România din această perspectivă are asigurată stabilitatea și securitatea. Problemele de structură ale României sunt de natură internă și nu mă refer la imperfecțiunile sistemului democratic sau ale dinamicii politice.

Există însă o doză destul de consistentă de imprevizibilitate administrativă, există o pierdere de conținut și de creativitate managerială a politicienilor.

România regresează cultural și e ceva ce se vede și se simte. Regresul cultural afectează ca un cancer sistemele sociale, economice, politice ale României.

Această criză culturală se grefează pe o criză de identitate accentuată de scăderea demografică, de plecarea multor oameni instruiți în străinătate. Este o criză care nu are un răspuns de moment.

Citește și Primarul Cherecheș, după flagrantul DNA: „Nu e exclus să fie vreo manevră din asta… chiar intenţionat făcută, chiar şi de soacră”

Criza culturală despre care vorbiți e probabil agravată și de contraselecția care se întâmplă în majoritatea domeniilor publice.

Bineînțeles, constraselecția e deja cutumiară. Puteți spune că e punctul de vedere al unui academic, dar e suficient să vezi cât de mare e impostura, cât de consistentă e și cum impostura nu mai reprezintă argumentul negării ocupării unei poziții în sistemul administrativ, cel mult e trecută la scăderi minore în biografiile unora sau altora.

Impostura e dramatic amplificată iar numărul impostorilor e mare. Nu am să arăt cu degetul spre oameni politici sau oameni cu funcții în administrație care se exprimă greoi și cu multe greșeli în limba română.

Fac trimitere la biografiile false, la bolile profunde cărora miniștrii învățământului nu le-au găsit soluția, chestiunea plagiatelor, spre exemplu.

Toate acestea, oricât par de îndepărtate de preocupările noastre zilnice, ne afectează supraviețuirea. Sunt vorbe din popor care spun „cu cine te însoțești acela ești”. Nu te poți însoți nici cu hoțul, nici cu mincinosul, nici cu trădătorul, dacă vrei să menții o igienă a prezenței sociale.

În acest regres cultural încadrați și tendințele extremist-naționaliste?

Ele sunt produse accesorii. Un specialist în științe politice v-ar răspunde că există întotdeauna o oboseală care se instalează în exercițiul democrației și coșmarul acestei oboseli este apariția mișcărilor extremiste.

Apoi, niciodată extremele nu au dispărut din peisajul multicolor al democrației moderne. Nu au dispărut, dar capătă forță, nu ca în perioada interbelică, deși există partide de extremă care și-au asumat un discurs populist cu șanse importante de persuasiune și care au în anumite situații succes, nu masiv, dar câștigă poziții de conducere în regiuni, în landuri, în județe.

Ce se întâmplă azi în lume, fie că vorbim despre Ucraina, fie că e în discuție Orientul Mijlociu, oferă argumentele clasice ale revigorării extremei drepte și extremei stângi: și unii și alții sunt antisemiți, ambele extreme judecă în termeni de darvinism social ce se întâmplă în Ucraina: Rusia e puternică, Ucraina e slabă, deci Rusia trebuie să câștige. Aceste partide se reîntâlnesc cu fantomele unui trecut sângeros în Europa. Fără discuție că e un pericol. 

Nu cred că mai există în momentul de față vreun dubiu la nivelul de decizie centrală al Alianței referitor la rolul Europei Răsăritene în desenul strategic general pe care îl acoperă NATO.

 Când spuneam că între Ucraina și Rusia posibilitatea unei păci clasice e ipotetică și că, de fapt, nu o întrevăd, aceasta însemnă că flancul estic în clipa de față domină în lista riscurilor Alianței Nord Atlantice. Văd mai curând o prezență militară mult mai accentuată în Est.

După alegerile locale de duminică din Republica Moldova s-a putut vedea că forțele proeuropene nu au câștigat în niciunul din marile orașe de dincolo de Prut. Ce-ar trebui să facă România în plus pentru a ajuta R. Moldova să intre în mod definitiv pe culoarul pro-occidental?

În cel mai fericit caz am putea spune că în unele orașe există un echilibru etnic și lingvistic, în altele, spre exemplu în Orhei, potențialul politic este construit pe seama unei inerții a continuității de formațiuni-capcană, acum scoase în afara legii, mă refer la partidul lui Șor.

Să plecăm de la premisa că în mediul urban cultura politică democratică nu este atât de fin calibrată încât să facă diferența între Europa și Est și atunci se construiesc nostalgii, iar nostalgiile generează voturi care nu sunt neapărat proeuropene.

Mediul rural este însă mult mai sensibil la discursul proeuropean și aceasta pentru că există o continuă comunicare în R. Moldova și România, față de în urmă cu câțiva ani. M-ar fi îngrijorat altceva, nu neapărat alegerile locale.

Dacă ar fi fost cazul, m-ar fi îngrijorat pasivitatea membrilor executivului și a președinției, dar R. Moldova are norocul unui președinte cu adevărat bun, care și-a depășit condiția de politician de margine, de fost ministru, care a depășit condiția la care ar fi obligat-o discriminarea de sex și arată că este un om de stat orientat în direcția bună. Reprezentarea generală a R. Moldova este cât se poate de limpede.

Citește și Evaziunea fiscală ca metodă de apărare în fața incompetenței

Ar putea face România ceva mai mult pentru R. Moldova?

Eu zic că România face ceea ce trebuie. Nu pot să vă răspund la întrebarea dacă face cât trebuie, dar ceea ce face, face bine. Se poate întotdeauna și mai mult, în termeni cantitativi, nu calitativi.

În 30 de ani s-a evoluat de la entuziasmul sprijinit pe nimic sau doar pe amintiri culturale la o pragmatică relațională între București și Chișinău – bună, activă, prezentă.

Putem să discutăm însă în alți termeni: când se va înțelege la Chișinău că Transnistria reprezintă un balast, un element toxic la adresa tinerei democrații de dincolo de Prut. Când se va înțelege la Chișinău că uneori pentru a o apuca pe drumul bun trebuie să faci sacrificii, Transnistria poate fi un sacrificiu și la un moment dat președintele R. Moldova s-a referit la așa ceva.

Sigur, care ar fi contraponderea: integrarea cât mai accentuată în contextul UE, care înseamnă orice de la linii de transport electric până la magistrale de gaz. Nu mai ține ideea că „ne înțelegem noi în legătură cu Transnistria”.

Transnistria este oricum un fals și acest fals grosolan a fost ani în șir întreținut de actorii politici de la Chișinău, care au avut interese ascunse în existența Transnistriei. (Preluare Deutche Welle Romania)

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

spot_imgspot_img
Sabina Fati
Sabina Fati
Jurnalist la Deutsche Welle, Sabina Fati este cunoscută pentru analizele şi editorialele ei pe teme politice, diplomatice şi din sfera relaţiilor internaţionale. A urmat cursuri de ştiinţe politice la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. În 2004 a obţinut titlul de doctor în istorie cu o teză despre Transilvania la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, sub îndrumarea profesorului Alexandru Zub. Din 2008 până în 2015 a fost visiting professor la Universitatea Bucureşti, Departamentul de Ştiinţe ale Comunicării.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

spot_img

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related

Muzeul Ivan Patzaichin de la Mila 23, „un memorial impresionant” în Delta Dunării VIDEO

Muzeul Ivan Patzaichin - Centru de Inovare Comunitară din...

Colegiul Medicilor îl critică pe Rafila, pentru declarațiile despre legea malpraxis

Colegiul Medicilor îl critică pe Rafila, după ce ministrul...

Peste 11.000 sancțiuni aplicate de Poliția Română într-o săptămână

Peste 11.000 sancțiuni aplicate de Poliția Română în decurs...