Doi saci plin cu hârtii, aproape aruncați la evacuarea apartamentului parizian al familiei Eliade, s-a dovedit că aveau pagini esențiale din jurnalul marelui istoric al religiilor. Cristian Bădiliță a povestit la Cluj-Napoca cum a început aventura recuperării lor și apariția unui volum lansat acum la editura Presa Universitară Clujeană.
În seara de 14 octombrie 1996, Cristian Bădiliță se afla la studii la Paris, când a primit un telefon neașteptat. La celălalt capăt era regizorul Paul Barbăneagră, prieten al familiei Eliade și una dintre figurile importante ale exilului cultural românesc. Din partea lui Christinel Eliade, văduva lui Mircea Eliade (1907-1986), Barbăneagră îi transmitea tânărului student că ar putea prelua o parte din obiectele și mobilierul apartamentului parizian al familiei.
Acel telefon avea să deschidă, după cum a relatat Bădiliță joi seara la Cluj-Napoca, la Colegiul Academic al Universității Babeș-Bolyai, povestea salvării unor pagini despre care chiar Eliade credea că se pierduseră. Ele formează astăzi volumul „Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962”, apărut la Editura Presa Universitară Clujeană.
Evenimentul de la Cluj a fost anunțat ca o lansare de carte, dar conferința teologului și eseistului Cristian Bădiliță a devenit mai mult decât atât: o reconstituire a unei scene de istorie culturală, cu apartamente pariziene, biblioteci amenințate cu risipirea, saci de hârtii, români exilați și manuscrise salvate aproape în ultima clipă. În deschiderea evenimentului, povestea volumului a fost prezentată chiar ca o „poveste fascinantă a salvării” unei memorii care altfel ar fi putut fi pierdută.
Apartamentul de la Paris
Apartamentul familiei Eliade se afla la Paris, într-o clădire veche de lângă Montmartre, în Place Charles-Dullin. Din anii ’60, Mircea și Christinel Eliade reveneau aici în vacanțele de vară, din Chicago, ca într-o formă de întoarcere simbolică din „exilul american”. Pentru Eliade, America a fost locul unei cariere universitare extraordinare, dar Parisul a rămas, în relatarea lui Bădiliță, spațiul unei patrii culturale și afective.
După moartea lui Mircea Eliade, iar apoi pe fondul agravării stării de sănătate a lui Christinel Eliade, apartamentul urma să fie vândut. Iar vânzarea avea o condiție practică, dar brutală pentru memorie: locuința trebuia golită complet. Mobilierul, obiectele, biblioteca, hârtiile, totul trebuia să dispară.
Când Cristian Bădiliță a ajuns în apartament, lucrurile erau deja în mișcare. Cărțile și obiectele erau mutate, împachetate, triate. În hol, chiar la intrare, a observat două pungi mari pline cu hârtii. Persoana însărcinată cu vânzarea apartamentului ar fi insistat, potrivit relatării lui Bădiliță, ca ele să fie aruncate, considerându-le lipsite de importanță. Trecuseră deja pe acolo și alți apropiați ai familiei, iar presupunerea sa a fost că tot ce conta fusese deja ales.
Bădiliță a refuzat. A spus că, dacă ar găsi chiar și cel mai mic obiect aparținând lui Eliade, l-ar păstra. Cu atât mai mult niște hârtii. Le-a luat și le-a pus în portbagajul mașinii.
Abia mai târziu avea să descopere ce salvase.
Citește și: Când n-ai parte de carte. Tu știi cine este „Ministrul Culturii” în satul tău?
Cele 112 pagini
În acei saci se aflau, între multe alte hârtii, 112 pagini dactilografiate din jurnalul lui Mircea Eliade. Nu erau simple copii fără valoare, ci s-au dovedit a fi pagini românești ale jurnalului, dactilografiate de Christinel Eliade, cu intervenții, corecturi și ștersături ale autorului. În conferință, Bădiliță a subliniat că Eliade însuși considera pierdute aceste fragmente.
Povestea are o miză mai mare decât recuperarea unui dosar rătăcit. Jurnalul lui Eliade este, prin natura lui, o construcție fragmentară. Autorul a ținut mii de pagini de însemnări, dar ceea ce a publicat în timpul vieții, mai ales în spațiul occidental, a fost o selecție. A ales fragmente care puteau interesa publicul francez sau american și a lăsat în afară multe note legate de exilul românesc, de România, de prieteniile și tensiunile lumii românești din afara țării.
În acest sens, paginile regăsite nu sunt doar un adaos cantitativ. Ele schimbă unghiul de privire și întregesc o perioadă și redeschid accesul la un Eliade mai puțin filtrat de propriile strategii editoriale.
O memorie care putea fi pierdută
Așadar, povestea conține un apartament care trebuia grabnic golit, presiunea unei tranzacții imobiliare, saci de hârtii puși deoparte, oboseală, grabă, improvizație.
În această zonă fragilă se joacă adesea soarta memoriei culturale. Nu tot ce ajunge să fie istorie a fost de la început protejat ca istorie. Uneori, arhiva supraviețuiește pentru că cineva refuză să arunce un teanc de hârtii.
Cristian Bădiliță a relatat și un alt episod important: încercarea de a o convinge pe Christinel Eliade ca biblioteca pariziană a lui Mircea Eliade, de aproape 3.000 de volume, să ajungă în România. Potrivit mărturiei sale, au urmat împachetări, inventarieri, transporturi și speranța că biblioteca va putea servi unei noi generații de cercetători români.
Dar nucleul cel mai prețios al serii de la Cluj a rămas povestea jurnalului. Acel material salvat din saci a devenit astăzi carte care apare la patru decenii de la moartea lui Mircea Eliade într-un act de restituire culturală.
De la noroc la ediție
Între descoperirea paginilor și publicarea lor se află munca editorului: identificare, ordonare, confruntare, note, decizii filologice. Bădiliță a vorbit despre dificultatea de a edita un text care păstrează urmele autorului: ștersături, tăieturi, reveniri, corecturi. Problema nu este doar tehnică, ci și etică: Ce faci cu ceea ce autorul a eliminat? Ce publici și ce lași la vedere? Cum marchezi intervenția fără să falsifici documentul?
Răspunsul său editorial a fost acela de a păstra vizibile aceste urme, explicând metoda în nota asupra ediției. Pentru un autor ca Eliade, chiar și o tăietură poate fi relevantă. Ea arată nu doar ce a vrut să spună, ci și ce a ezitat să lase în text.
Așa s-au transformat cele 112 pagini din sacii care putea fi abandonați la poalele Montmartre-ului în ediție critică. Iar povestea lor devine, în sine, un capitol din istoria postumă a lui Mircea Eliade.
