Solicitarea recentă a IICCMER de a retrage monumentul lui Adrian Păunescu din Parcul Grădina Icoanei nu este un atac la adresa literaturii, ci o punere în oglindă a memoriei noastre colective. Institutul argumentează, pe bună dreptate, că omagierea publică a „poetului de la curte” este incompatibilă cu respectul datorat victimelor dictaturii, tocmai pentru că Păunescu a fost arhitectul principal al cultului personalității lui Ceaușescu.
Dincolo de dezbaterea administrativă, rămâne însă o rană deschisă: cum pot tinerii de atunci, „generația în blugi”, să despartă emoția autentică a tinereții de mecanismul cinic de propagandă în care au fost angrenați? Răspunsul nu vine din comunicate oficiale, ci din curajul asumării.
Dan Adrian Cherciu, un reprezentant al acelei generații, pune punctul pe i într-o mărturie publică care explică de ce, pentru unii, poezia a fost doar „otravă inoculată complice”. Redăm integral mai jos textul său, o „cronică” a unei exorcizări necesare.
Am fost acolo.
Fac parte din generația în blugi. Nu e de fală, măcar din motivul că blugii erau cumpărați din piețele unde veneau sârbii, fie vânduți de vaporeni sau de studenții africani și arabi de prin căminele studentești. Nu am ales să îmi trăiesc tinerețea în comunism, dar destinul nu e un loz cu „Mai trage o dată”.
Cum să nu ai nostalgia celei mai frumoase perioade oferite de mama natură unui organism în drumul său inexorabil către moarte? Și asta te face indulgent cu tine însuți. Aș minți dacă aș spune că nu am mers de câte ori am avut ocazia la spectacolele Cenaclului Flacăra. Aș fi ipocrit dacă nu aș recunoaște că îmi plăceau și atmosfera și cântecele și poeziile pe care le auzeam.
Dacă la defilarea de 23 August mergeam să mă ciucesc pentru că primeam un 10 la Sport, la Cenaclu nu mă obliga nimeni. Îngânam și eu abulic ceea ce Păunescu recita cu vocea lui gravă! Acum mi-e rușine cu mine pentru că aveam sentimentul de frondă scandând împreună cu turma, „Partidul, Ceaușescu, România!” Suficient de dresat după ce, cu doar câteva clipe înainte, mă închipuisem iubindu-mă pe tunuri sau mă întrebasem unde te duci tu, mielule?
Nu am fost vreun privilegiat al comunismului, dar nici mai oprimat ca alții, am fost pionier, membru UTC, dar nu am fost membru PCR, însă fără să socotesc asta vreun act de dizidență. Râdeam la bancurile cu Ceaușescu și ascultam Europa Liberă, iar când printre paraziți și bruiaje am auzit cum berlinezii au dărâmat zidul, am plâns. Din disperarea că eu nu voi scăpa niciodată din lagăr.
A venit decembrie ’89. Am ieșit și eu în stradă alături de protestatarii de la Avioane și de pe platformele industriale ale orașului. Înainte de fuga lui Ceaușescu. A fost prima oară în viață când am scandat și eu alături de ceilalți: „Jos Ceaușescu!”
Probabil aceea a fost incantația care pe mine m-a ajutat să exorcizez „epoca” Ceaușescu și tot răul pe care un Adrian Păunescu mi-l inoculase complice, ca să-i fie lui bine în colivie. Și poate din acest motiv, cei care nu au rostit-o, încă păstrează otrava în suflet și vor muri cu ea.
România va deveni, dacă va deveni, o țară normală când Păunescu va primi ce merită: mai întâi disprețul și apoi, uitarea! Însă asta nu se va întâmpla curând pentru că încă sunt destui cei care nu au cum să-și renege tinerețea și valorile calpe. Iertați-i, că nu e vina lor!
Dan Adrian Cherciu este absolvent al Facultății de Automatizări și Calculatoare ca șef de promoție, cercetător științific în Institutul pentru Tehnică de Calcul și Informatică, director general al filialei unei companii americane listate la NYSE și antreprenor.
Dan este colaborator al PRESShub, unde scrie pe teme de economie, politică și societate.
