• „România a făcut apel la celelalte state membre, dar nu s-a considerat a fi oportun”
• Avem cel mai mare efectiv de urși bruni din Uniunea Europeană, cele mai multe conflicte și nicio strategie coerentă în vedere.
În vara anului 2026 românii intră din nou în război deschis cu urșii. Nu este zi în care să nu apară știri despre oameni atacați de urși sau urși semnalați în apropierea gospodăriilor.
Este văzut în stația de autobuz din Dezmir, pe străzi în Bușteni sau Predeal se plimbă în voie. Un urs a intrat într-un hotel din Poiana Brașov.
Un bărbat de 34 de ani este ucis de urs la ieșirea din satul Prod. În Bistrița Năsăud o femeie de 53 de ani pleacă de acasă să hrănească animalele și este ucisă de urs. „Luni, 8 iunie, trei turiști străini – un cuplu de portughezi și o tânără din Ucraina – au ajuns de urgență la spital după ce au fost atacați de urși în incidente separate. Bilanțul negru al ultimelor 14 zile pe Transfăgărășan arată o situație scăpată de sub control: nouă persoane au fost rănite de animalele sălbatice pe acest traseu, notează Brașov.net.”
Așa încep știrile despre oameni și urși în vara acesta, iar unii biologi atrag atenția că felul dramatic în care sunt prezentate știrile induc panică și nu ajută la nimic.
Este una dintre cele mai vechi și mai complicate probleme ale naturii românești: ce facem cu urșii? Atacuri soldate cu morți în județele Sibiu și Bistrița-Năsăud, incidente repetate pe Transfăgărășan, imagini virale cu urși pe marginea șoselelor.
Realitatea dură nu poate fi ocolită și ea arată astfel: în ultimii 20 de ani în România au fost raportate aproximativ 300 de atacuri de urs asupra oamenilor. Aceste atacuri s-au soldat cu 26 de decese și 274 de persoane rănite.
Situația este greu de ignorat. Și totuși, România nu pare a avea o strategie clară și deocamdată nu adoptă nicio soluție eficientă. Toată problema rămâne pe seama populației care se dovedește fie neputincioasă, fie neiertătoare.
Dezbaterea publică oscilează între două extreme: vânătoarea masivă sau protecția necondiționată. Biologii, autoritățile, activiștii și cetățenii trăiesc parcă în lumi paralele. O privire mai atentă asupra datelor disponibile sugerează că adevărul este mult mai nuanțat. Mai mult, s-ar putea spune că soluțiile există, dar ele sunt sistematic ignorate.
De ce nu ne ajută Europa?
Dacă privim o hartă a efectivelor de urși din Europa (vezi imaginea de mai jos) nu putem să nu te întrebăm de ce nu sunt relocați urșii din România, (care deține cea mai mare populație de urs brun din Europa), în Germania, Franța, Italia, Spania, Cehia și alte țări europene cu relief montan, dar unde urșii sunt văzuți sporadic sau nu există deloc.
Sursa imagine: Springer Nature
Statisticile arată că în Polonia ar fi 80, iar în Pirineii francezi mai trăiesc 10-20 de urși.
Ministerul Mediului ne-a răspuns la această întrebare solicitată de PRESShub: „Subiectul relocărilor în alte state din UE a fost abordat de-a lungul timpului, România a făcut apel la celelalte state membre, dar nu s-a considerat a fi oportun.”
Am stat de vorbă cu activistul de mediu și biologul Attila Marton pe acest subiect: „Eu văd cumva rațiunea și în narativa că UE vrea să ne trasforme în grădină zoologică, dar ăsta ar trebui să fie unul dintre levierele prin care aducem finanțare.”
Altfel spus, dacă Europa ne vrea „o grădină zoologică”, atunci să și contribuie la gestionarea problemelor: „O chestie general valabilă ar fi faptul că dacă vrem să menținem biodiversitatea din România cum cere Strategia de Biodiversitate a UE, inclusiv prin menținerea populației de urs, atunci ar fi perfect normal să cerem un fond direcționat prin care plătitorii de taxe din Danemarca, de exemplu, să plătească costurile de conservare din România”, precizează el.
Din orice unghi este privită problema, constatăm că există câteva puncte comune:
- Se recunoaște faptul că populația de urși de la noi a crescut și a devenit foarte numeroasă (chiar dacă numărul acceptat este diferit, și cei mai activiști pro-urs dintre biologi recunosc creșterea semnificativă a populației).
- Se caută soluții – deși fiecare parte interesată vede altfel rezolvarea.
- Se admite faptul că problema a escaladat pentru că nu a fost corect gestionată.
Câți urși avem, de fapt
România deține cea mai mare populație de urși bruni (Ursus arctos) din Uniunea Europeană – un fapt invocat deopotrivă cu mândrie și cu îngrijorare, în funcție de context.
PRESShub a cerut informații de la Ministerul Mediului și acesta ne-a oferit ultimele date pe care le deține.
În răspuns se precizează că aceste date provin dintr-un proiect amplu derulat de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor în parteneriat cu Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură „Marin Drăcea”, Romsilva și Regia Publică Locală a Pădurilor Kronstadt și peste 800 de specialiști din întreaga țară: analize genetice efectuate pe aproximativ 24.000 de probe colectate la nivel național indică o populație cuprinsă, într-un scenariu conservator, între 10.657 și 12.787 de indivizi.
Precizăm de la început că unii ecologiștii și biologi îi reproșează ministerului că nu a publicat și metodologia prin care s-au obținut aceste date.
Însă, potrivit Ministerului Mediului, „aceste cifre sunt rezultatul a patru ani de muncă în teren (2021–2025) și reprezintă cel mai solid fundament științific disponibil până acum”. Studiul evidențiază totodată un nivel ridicat al diversității genetice – un semn bun pentru sănătatea pe termen lung a speciei-dar și riscuri legate de fragmentarea habitatelor și de presiunea asupra coridoarelor ecologice.
Paralel cu aceste date, circulă în spațiul public o cifră „optimă” de aproximativ 4.000 de exemplare, invocată uneori de autorități drept țintă de management.
Ecologul Tibor Hartel, cercetător implicat în studierea relațiilor om–urs și a sistemelor social-ecologice din România, nu contestă studiul genetic și nici estimarea populației rezultate din acesta.
El atrage însă atenția că o estimare numerică a populației nu este același lucru cu o evaluare a capacității ecologice de suport a habitatelor. În lipsa unui studiu disponibil, transparent și explicit privind această capacitate de suport, nu este clar cum ar trebui interpretată managerial cifra respectivă.
Estimarea populației ne poate spune câți urși există probabil în prezent, dar nu stabilește automat câți urși poate susține ecosistemul și nici care ar trebui să fie un prag justificat științific pentru management.
Hartel subliniază că valoarea de 4.000 de exemplare, folosită uneori ca reper în discursul public și administrativ, are o origine neclară din punct de vedere științific.
„Nu contest studiul genetic. Problema este că, fără o analiză disponibilă a capacității ecologice de suport, nu știm cum să raportăm managerial estimarea populației la cifra de 4.000. Nu îmi este clar din ce analiză ecologică explicită derivă această valoare”, spune el.
În paralel, Hartel lucrează împreună cu o echipă de specialiști la analize privind capacitatea ecologică de suport a habitatelor pentru ursul brun în România. Aceste rezultate sunt încă preliminare și nu trebuie prezentate ca rezultate finale sau publicate.
De ce e importantă densitatea
Divergența aceasta de cifre nu este un detaliu tehnic, pentru că ea stă la baza întregii dezbateri despre câți urși trebuie „eliminați” și cum.
Într-un habitat forestier foarte bun, o femelă de urs are nevoie de o suprafață de aproximativ 50–100 km² pentru a găsi suficiente resurse, în timp ce un mascul are nevoie de o arie mult mai mare, de regulă 200–500 km² sau chiar mai mult.
În unele zone din România, situația este însă mult mai restrânsă: există cazuri în care o femelă are la dispoziție doar aproximativ 5 km², ceea ce este extrem de puțin pentru nevoile speciei.
Din punct de vedere al densității ecologice, un habitat forestier de foarte bună calitate poate susține în mod natural aproximativ 1 urs la 4–10 km², iar habitatele obișnuite susțin, în general, 1 urs la 10–20 km².
Datele de densitate reală arată valori foarte ridicate în unele zone ale Carpaților de Curbură.
Un studiu publicat în jurnalul Landscape Ecology (Springer) în 2021 (moment din care populația de urs a crescut) menționa explicit că în unele zone din Carpații de Curbură densitatea poate depăși 20 urși pe 100 km² iar în alte habitate bine populate din România, estimările genetice indicau valori de 17–18 urși la 100 km².
Pentru a înțelege mai bine aceste cifre, 20 de urși la 100 km² înseamnă aproximativ 1 urs la 5 km², ceea ce reprezintă o densitate foarte mare pentru un carnivor de talie mare în context european.
În comparație, în Suedia densitatea este mult mai redusă, de aproximativ 30 de indivizi la 1000 km², ceea ce arată diferențe semnificative între populațiile de urs brun din Europa și din România.
De ce vin urșii spre oameni
Răspunsul imediat al opiniei publice este simplu: „sunt prea mulți”. Biologii spun că răspunsul corect este mult mai complex. Urșii nu vin spre oameni neapărat pentru că populația lor a explodat, ci pentru că habitatele lor s-au degradat și pentru că oamenii, involuntar sau nu, le-au pus la dispoziție surse de hrană ușor de obținut.
Printre cauzele invocate de specialiști se numără recoltarea industrială a fructelor de pădure și a ciupercilor, care lasă animalele fără resurse esențiale în mediul lor natural. La aceasta se adaugă expansiunea haotică a construcțiilor în zonele montane – pensiuni, cabane, drumuri de acces –, care fragmentează habitatele și blochează coridoarele de deplasare.
Și, poate cel mai imediat și mai remediabil factor: gestionarea deficitară a deșeurilor menajere în localitățile de munte și de-a lungul drumurilor turistice.
Un urs care a mâncat o singură dată din tomberonul unei pensiuni sau din gunoiul de pe marginea Transfăgărășanului a descoperit că oamenii înseamnă hrană ușoară. Odată format acest comportament – ceea ce specialiștii numesc „habituare” -, el este extrem de greu de inversat.
Relocarea unui astfel de urs în alt loc din țară, nu îi schimbă comportamentul: va căuta oameni și în noua locație.
Acesta este motivul pentru care biologii insistă că problema nu poate fi rezolvată prin simpla reducere a numărului de urși, fără a elimina mai întâi sursele de atracție și cauzele pentru care urșii vin tot mai aproape de oameni.
Tot ei recunosc faptul că în situația de haos la care s-a ajuns, opțiunile sunt limitate: „Teoretic orice populație se stabilizează când atinge capacitatea de susținere a habitatului. Și din moment ce nu suntem capabili să scădem cantitatea de hrană din peisaj (asta se încearcă limitat prin coșuri de gunoi anti-urs), singurul lucru pe care îl poți face este ținerea populației sub control prin extracție”, explică Attila Marton.
Ce face statul
Există două opinii privind atitudinea statului: statul stă cu mâinile în sân și nu face nimic sau statul ascultă numai de vânători.
Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor ne-a răspuns la întrebarea directă: ce face statul în această situație?, evocând proiectul de monitorizare și intervenție, derulat între 2021 și 2025 cu fonduri europene din Programul Operațional Infrastructură Mare și din Programul Dezvoltare Durabilă.
Rezultatele sunt publice și includ: analiza genetică a populației (pe aproximativ 24.000 de probe), un studiu privind zonarea managementului speciei – împărțirea teritoriului în patru tipuri de zone cu măsuri diferențiate-, rapoarte de monitorizare a eficienței gardurilor electrice și un plan de monitorizare genetică pe termen lung.
Ministerul a distribuit 1.140 de sisteme de garduri electrice pentru protecția fermelor, stupinelor și culturilor. A fost pusă la dispoziție și o hartă GIS interactivă, accesibilă publicului, prin care oricine poate verifica în ce tip de zonă se află localitatea sa.
În privința relocării internaționale – una dintre cele mai îndreptățite întrebări – răspunsul Ministerului Mediului,Apelor și Pădurilor transmis către PRESShub precizează că: „Subiectul relocărilor în alte state din UE a fost abordat de-a lungul timpului, România a făcut apel la celelalte state membre, dar nu s-a considerat a fi oportun”.
Motivele refuzului au în vedere faptul că Germania, Franța, Spania, Polonia sau Cehia se confruntă cu opoziția fermierilor locali și relocarea ar suporta costuri logistice foarte mari. La acestea se adaugă un obstacol biologic: urșii au un instinct de revenire („homing instinct”) extrem de puternic; există cazuri documentate în care un urs s-a întors 350 de kilometri în doar patru-cinci zile.
Pe plan intern, Parlamentul a adoptat pentru 2026 cote de recoltare de 969 de exemplare, aproape dublul anilor precedenți. Decizia a generat contestații: președintele Nicușor Dan a atacat legea la Curtea Constituțională, argumentând că normele europene permit uciderea ca excepție punctuală, nu prin cote fixe anuale.
Biologii adaugă un alt argument: vânătoarea de trofee vizează masculii mari din adâncul pădurii, nu urșii problematici din apropierea localităților și poate chiar agrava situația prin destabilizarea structurii demografice a populației.
„Toate soluțiile astea de tip-pansament au creat o problemă care nu se poate rezolva dintr-o singură mișcare. Sunt de acord că e o problemă din ce în ce mai apăsătoare, și pe strada mea umblă urși în Târgu Mureș. Dar este destul de clar că soluțiile propuse de vânători în ultimii 35 de ani nu au funcționat”, precizează biologul Attila Marton pentru PRESShub.
Soluții există, de ce nu sunt adoptate
Trebuie spus că există soluții, unele chiar în România. Modelul de la Băile Tușnad este citat de specialiști drept un exemplu rar de succes local: acțiuni concrete, concentrate pe înlăturarea exemplarelor problematice din imediata apropiere a oamenilor – prin relocare sau, unde era necesar, prin eliminare – fără a atinge urșii din adâncul pădurii. Rezultatele au fost vizibile. Concluzia biologilor: dacă există voință locală, conflictele pot fi diminuate semnificativ.
Semnificativ este însă și ce s-a întâmplat după: modelul nu a fost replicat la nivel național. Mai mult, există surse care indică faptul că în mediile politice se discută explicit despre evitarea lui, deoarece rezolvarea reală a conflictelor ar reduce presiunea care legitimează cotele mari de vânătoare și, implicit, interesele financiare din spatele acestora.
Comparația cu Croația este și mai revelatoare. Biologul Tibor Hartel subliniază că în Croația – și în Slovenia – regulile sunt respectate: nu există acaparare ilegală de terenuri sau împrejmuiri ilegale de pășuni montane, fenomene care în România fragmentează habitatele și deconectează coridoarele ecologice. Rezultatul?
În 2021, Croația a plătit în total între 2.000 și 3.000 de euro pentru toate pagubele generate de urși la nivel național pentru o populație estimată la 900–1.200 de exemplare. Este o cifră infimă față de haosul din România, care are de 10 ori mai mulți urși și proporțional mai puțin management.
Ce propun biologii
Propunerile specialiștilor converg, în linii mari, spre cinci direcții de acțiune.
Prima și cea mai urgentă: gestionarea surselor de hrană din mediu uman. Containere anti-urs în localitățile de munte și de-a lungul drumurilor turistice. Limitarea colectării industriale a fructelor de pădure și ciupercilor, o activitate care, practicată la scară, golește pădurile de resurse și împinge animalele spre localități. Interzicerea hrănirii directe, devenită obicei al unor turiști care văd în urs un „personaj” pitoresc.
A doua direcție: protecția tehnică a gospodăriilor. Gardurile electrice distribuite de minister sunt un pas în direcția bună, dar monitorizarea eficienței lor și extinderea programului sunt esențiale.
A treia: intervenții direcționate, nu vânătoare de trofee. Eliminarea rapidă și selectivă a exemplarelor habituate (obișnuite cu omul), care și-au pierdut teama de oameni, este mult mai eficientă decât împușcarea masculilor mari din pădure. Dacă se apelează la cote, acestea nu ar trebui să permită selecția după dimensiunea trofeului, practica actuală destabilizând structura demografică a populației.
A patra: protejarea habitatelor. Coridoare ecologice funcționale, poduri verzi peste drumuri, control real al construcțiilor haotice în zonele montane și al împrejmuirilor ilegale. Fără aceasta, orice intervenție pe populație este un plasture pe o rană deschisă.
A cincea: accesarea fondurilor europene pentru prevenție. România, care deține cea mai mare populație de urși din UE, nu solicită aproape deloc fonduri europene dedicate măsurilor de prevenție și coexistență. Biologii argumentează că această finanțare există și ar putea acoperi o parte semnificativă din costurile unui management real.
Problema este voința, nu soluțiile
Datele sunt disponibile. Soluțiile tehnice sunt cunoscute. Modelele de succes există, unele chiar în România. Proiectul de monitorizare genetică derulat de Ministerul Mediului în 2021–2025 a produs documente care ar trebui să servească drept bază pentru decizii informate.
Și totuși, vara lui 2026 ne-a adus din nou în fața aceleiași imagini: urși pe șosele, atacuri în localități, oameni uciși și răniți, dezbateri televizate fără concluzie, legi contestate la Curtea Constituțională.
Specialiștii avertizează că, fără o capacitate instituțională reală și fără eliminarea surselor de atracție- oferite de mediul uman- măsurile adoptate până acum – cote de vânătoare, relocări punctuale, garduri electrice insuficiente – nu vor rezolva problema pe termen lung. Există chiar riscul opus: un haos prelungit, urmat nu de coexistență, ci de escaladarea conflictelor, fără a fi atins vreodată un echilibru real.
(Foto deschidere: Mai mulți urși așteaptă pe marginea Drumului National 2D în apropierea localității Ojdula din județul Covasna să primescă mâncare de la oamenii din mașini. 18 aprilie 2026. FOTO: Inquam Photos / Alex Nicodim)
