România rămâne o societate majoritar pro-europeană, dar relația cetățenilor cu Uniunea Europeană nu mai are intensitatea aproape mitologică a primilor ani de după aderare. Pe fondul inflației, migrației, insecurității economice, războiului din vecinătate și polarizării digitale, europenismul românesc devine mai prudent, mai critic și mai emoțional. Analiza semnată de Vasile Dîncu, MEP, pornește de la un sondaj IRES și descrie trecerea de la Europa ca promisiune istorică la Europa ca spațiu necesar, dar tot mai expus anxietăților sociale.
I. Europa după sfârșitul entuziasmului
Prima concluzie majoră a sondajului IRES este că România rămâne o societate predominant pro-europeană, dar acesta nu mai este europenismul aproape solar al anilor de după aderare, când Uniunea Europeană funcționa în imaginarul colectiv ca promisiune istorică, ca drum aproape inevitabil către prosperitate, stabilitate și Occident. Ce se vede astăzi este o modificare mai profundă și mai subtilă a raportului afectiv dintre cetățeni și proiectul european. Nu asistăm la o ruptură brutală față de Europa, ci la o răcire lentă a entuziasmului, la apariția unui europenism prudent, negociat emoțional și traversat de anxietățile prezentului.
Datele cercetării sunt relevante tocmai pentru că surprind această ambivalență. 67% dintre români declară că au o opinie favorabilă despre Uniunea Europeană, dintre care 30% „foarte favorabilă” și 37% „mai degrabă favorabilă”. În același timp însă, aproape o treime dintre respondenți exprimă o percepție nefavorabilă. România continuă astfel să se situeze, comparativ european, într-o zonă relativ favorabilă integrării europene. Totuși, dinamica ultimului deceniu arată limpede că consensul pro-european începe să se erodeze lent, aproape imperceptibil la nivelul discursului oficial, dar vizibil în profunzimea percepțiilor sociale.
Această schimbare devine mult mai clară atunci când privim comparațiile longitudinale cu anul 2016. Procentul celor care cred că România a avut „mai mult de câștigat” din apartenența la Uniunea Europeană scade de la 62% la 47%. În paralel, disponibilitatea de a vota pentru rămânerea României în UE se reduce de la 80% la 66%. Aceste evoluții nu indică apariția unui euroscepticism majoritar, ci diminuarea intensității atașamentului european. Cu alte cuvinte, europenismul românesc nu dispare, dar își pierde caracterul aproape mitologic pe care îl avea în primul deceniu post-aderare, când Europa părea să concentreze aproape toate promisiunile modernizării democratice.
Această transformare trebuie interpretată sociologic, nu exclusiv politic. România ultimilor ani a traversat o succesiune de crize suprapuse: pandemia, inflația, insecuritatea energetică, războiul din proximitate, polarizarea digitală și ascensiunea discursurilor suveraniste. În asemenea contexte, cetățenii reevaluează instituțiile mari prin prisma protecției concrete pe care acestea o oferă vieții cotidiene. Uniunea Europeană nu mai apare doar ca spațiu al promisiunii istorice, ci și ca actor asupra căruia se proiectează neliniștile unei societăți marcate de insecuritate economică și oboseală democratică.
II. Europa trăită și Europa povestită
Aici apare unul dintre paradoxurile cele mai interesante ale societății românești contemporane. Europa trăită este mult mai apreciată decât Europa povestită. Aproape 70% dintre respondenți afirmă că au călătorit într-o țară a Uniunii Europene în ultimele trei decenii, iar experiența este descrisă covârșitor pozitiv. Europa concretă înseamnă pentru milioane de români libertate de mișcare, ordine administrativă, infrastructură, predictibilitate, salarii mai bune, universități, aeroporturi și sentimentul unei lumi mai așezate. Contactul direct produce familiaritate, încredere și apreciere. În schimb, Europa percepută prin filtrele mediatice și politice începe să fie asociată tot mai des cu reguli externe, presiuni normative, costuri economice și pierderea controlului. Cu alte cuvinte, experiența directă produce atașament, iar reprezentarea abstractă produce anxietate.
Această diferență este esențială pentru înțelegerea prezentului. Ea sugerează că problema Uniunii Europene în România nu este lipsa experienței europene, ci competiția pentru interpretarea ei. În viața concretă, milioane de români au beneficiat direct de libertatea de circulație, de mobilitate profesională, de infrastructură finanțată european sau de integrarea economică. În spațiul simbolic însă, Europa este asociată tot mai frecvent cu: prețuri ridicate; reguli impuse din exterior; insecuritate economică; pierderea controlului; presiuni culturale; emigrarea tinerilor.
Această mutație explică de ce euroscepticismul românesc nu ia forma unei respingeri totale a Uniunii Europene, ci a unei relații ambivalente cu aceasta. Românii nu par să dorească ieșirea din UE, însă devin tot mai receptivi la discursuri care critică Bruxelles-ul, regulile europene sau direcția actuală a integrării. Aproape jumătate dintre respondenți afirmă că sunt de acord total sau parțial cu pozițiile partidelor suveraniste, iar majoritatea consideră că măcar o parte dintre criticile acestora sunt justificate. Această realitate este extrem de importantă deoarece arată că legitimitatea criticii anti-europene a devenit social acceptabilă chiar într-o societate majoritar pro-europeană. Din punct de vedere sociologic, aceasta este definiția europenismului condițional: susținerea apartenenței la Uniunea Europeană coexistă cu neîncrederea în anumite politici, elite sau direcții ale integrării.
III. Costul emoțional al integrării
Poate că nicăieri ambivalența europenismului românesc nu este mai vizibilă decât în raportul dintre libertatea de circulație și emigrarea masivă. Pentru milioane de familii, Europa a însemnat simultan șansă și ruptură, a adus venituri mai mari, acces la educație, mobilitate și experiență occidentală, dar a adus și absență. Copii crescuți de bunici, comunități golite lent și orașe mici care și-au văzut generațiile tinere plecând aproape integral. Din acest punct de vedere, integrarea europeană nu a produs doar modernizare economică, a produs și o geografie emoțională a separării.
Pentru 70% dintre respondenți, libertatea de circulație reprezintă principalul avantaj al apartenenței la Uniunea Europeană, în același timp însă, 40% consideră emigrarea tinerilor drept unul dintre marile dezavantaje ale integrării. Această contradicție spune enorm despre societatea românească contemporană. Integrarea europeană a produs simultan: mobilitate și depopulare, oportunitate și ruptură familială, modernizare și fragilizare comunitară. Pentru multe familii, Europa este asociată atât cu prosperitatea, cât și cu lipsa. Ea a adus venituri, experiențe și libertate, dar și plecarea copiilor, destrămarea comunităților și sentimentul că modernizarea s-a făcut uneori prin pierdere demografică. Tocmai această experiență dublă explică de ce europenismul românesc este astăzi mai puțin triumfalist și mult mai ambivalent.
IV. România între Bruxelles și anxietatea socială
Al doilea element major relevat de cercetare privește transformarea cadrului cognitiv prin care românii interpretează Uniunea Europeană. În 2016, europenismul românesc era încă dominat de imaginarul convergenței istorice, Europa era asociată cu recuperarea decalajelor, democratizarea și intrarea definitivă în Occident. În 2026, raportarea devine mult mai materială, mai defensivă și mai anxioasă. Acest lucru se vede foarte clar în răspunsurile privind cele mai importante teme europene pentru România. Pe primele locuri apar prețurile și economia, statul de drept și corupția, agricultura și mediul rural, iar temele considerate centrale de instituțiile europene, precum schimbările climatice, rămân marginale în percepția publică.
Acest decalaj este revelator pentru distanța dintre agenda Bruxelles-ului și anxietățile cotidiene ale populației. Pentru majoritatea românilor, Europa este evaluată prin prisma efectelor economice și sociale directe. Problema prețurilor domină atât lista principalelor teme europene, cât și lista dezavantajelor apartenenței la UE. Cetățeanul nu operează cu distincții sofisticate între responsabilitățile naționale și cele europene, el percepe un mediu economic general, iar Uniunea Europeană devine parte din această evaluare emoțională a costului vieții. În aceste condiții, europenismul românesc începe să funcționeze mai puțin ca imaginar idealist și mai mult ca relație pragmatică. Europa este susținută atât timp cât produce protecție, stabilitate și oportunitate, atunci când apar insecuritate economică, inflație și sentimentul pierderii controlului, atașamentul european devine mai fragil și mai vulnerabil la discursurile populiste și suveraniste.
V. Europa între statistici și neliniște
Compararea datelor IRES cu rezultatele recente ale Eurobarometrului oferă o imagine extrem de relevantă asupra modului particular în care România se raportează astăzi la Uniunea Europeană. La prima vedere, cele două seturi de date par să confirme o concluzie liniștitoare: România rămâne una dintre societățile relativ favorabile proiectului european. În profunzime însă, analiza comparativă relevă apariția unei tensiuni structurale între susținerea formală a apartenenței la UE și erodarea treptată a consensului emoțional care a însoțit aderarea.
Potrivit Eurobarometrului din 2025, nivelul de încredere al românilor în Uniunea Europeană se situa la 56%, peste media europeană. Acest lucru este important, el arată că România nu a intrat în zona euroscepticismului dur specific unor state central-europene și că Uniunea Europeană beneficiază încă de o legitimitate superioară multor instituții politice interne. Într-o societate cu nivel redus de încredere instituțională, UE continuă să funcționeze ca reper de stabilitate și normalitate democratică. Și totuși, sub această suprafață statistică relativ favorabilă, se acumulează semnele unei oboseli sociale și simbolice. În România, sprijinul pentru Uniunea Europeană coexistă cu o creștere consistentă a neîncrederii, a anxietății și a legitimității discursurilor critice la adresa Bruxelles-ului, românii continuă să susțină apartenența la Uniune, dar devin tot mai puțin convinși că actuala formă a integrării răspunde echitabil neliniștilor lor economice, culturale și sociale.
Această diferență dintre încrederea generală și evaluarea concretă este una dintre cele mai importante concluzii sociologice ale cercetării. Eurobarometrul măsoară în principal orientarea generală față de proiectul european și nivelul de încredere instituțională. Sondajul IRES surprinde însă textura socială a acestei relații, contradicțiile ei interne și vulnerabilitățile ei afective. Astfel, în timp ce Eurobarometrul arată că România rămâne peste media europeană în ceea ce privește încrederea în UE, cercetarea IRES relevă faptul că doar 47% dintre români consideră că țara a avut „mai mult de câștigat” din apartenența la Uniunea Europeană, față de 62% în 2016. Aici apare una dintre marile mutații ale societății românești recente. Încrederea abstractă în Europa nu mai este automat însoțită de percepția unor beneficii distribuite suficient de vizibil și echitabil la nivel social.
În termeni sociologici, România pare să intre într-o fază de europenism critic, cetățenii nu contestă necesitatea apartenenței la UE, dar reevaluează costurile și efectele integrării într-un context marcat de inflație, insecuritate economică, migrație masivă, polarizare digitală și sentimentul unei periferizări persistente în interiorul Uniunii. Această transformare este specifică multor societăți din Europa Centrală și de Est, însă în România ea capătă o nuanță aparte. Spre deosebire de Vestul european, unde susținerea pentru UE este tot mai legată de ideea autonomiei strategice, a securității continentale și a protecției geopolitice, în România europenismul rămâne dominant utilitar și socio-economic.
Principalele avantaje asociate Uniunii Europene sunt libertatea de circulație, accesul la fonduri europene și posibilitatea de a munci sau studia în străinătate. Acest profil indică faptul că România continuă să perceapă Europa în primul rând ca spațiu al mobilității și oportunității individuale, nu încă predominant ca actor geopolitic sau comunitate strategică de securitate. În multe state occidentale, mai ales după războiul din Ucraina, discursul european începe să fie articulat în jurul ideii de protecție militară, autonomie strategică și apărare comună. În România, aceste dimensiuni există, dar rămân secundare față de preocupările legate de nivelul de trai și stabilitatea economică, de aici derivă și vulnerabilitatea particulară a europenismului românesc. Atunci când percepțiile economice se deteriorează, când inflația crește sau când sentimentul inegalității se amplifică, sprijinul pentru UE devine mai fragil emoțional.
VI. Criza imaginarului european
Mai există un element esențial care apare atunci când comparăm datele IRES cu cercetările europene recente: problema optimismului istoric. Timp de aproape două decenii, Uniunea Europeană a funcționat în imaginarul colectiv românesc ca promisiune de convergență și progres inevitabil, Europa însemna dezvoltare, ordine instituțională, democratizare și apropiere de standardele occidentale. Chiar și atunci când existau frustrări sociale sau economice, direcția generală părea clară. Astăzi însă, această certitudine începe să se fisureze.
Sondajul IRES arată că doar 23% dintre respondenți cred că Uniunea Europeană va deveni mai unită și mai puternică în viitor, aproape o treime consideră că UE se va dezintegra treptat, iar cei mai mulți cred că va rămâne aproximativ la fel. Aceste date exprimă mai mult decât o simplă opinie despre viitorul instituțional al Europei, ele arată slăbirea capacității Uniunii Europene de a produce speranță colectivă și orizont simbolic comun.
Aceasta este probabil cea mai mare transformare a ultimului deceniu, Europa nu mai este percepută ca proiect istoric expansiv și inevitabil triumfător, devine tot mai des percepută ca mecanism defensiv de administrare a crizelor, vulnerabil la conflicte geopolitice, polarizare internă și fragmentare identitară. În multe privințe, această mutație reflectă transformările mai largi ale societăților occidentale. După criza financiară, pandemie, războiul din Ucraina și accelerarea conflictelor culturale, imaginarul optimismului liberal începe să fie înlocuit de o cultură a insecurității, cetățenii nu mai trăiesc într-o logică a progresului inevitabil, ci într-una a gestionării permanente a riscurilor. România nu face excepție. Dimpotrivă, anumite vulnerabilități structurale amplifică această stare: depopularea; inegalitățile regionale; migrația; precaritatea instituțională; polarizarea digitală; neîncrederea în elite.
În acest context, Europa devine simultan protecție și sursă de anxietate. Ea este percepută ca necesară, dar mai puțin capabilă să garanteze singură stabilitatea și prosperitatea promise în trecut. Această ambivalență se vede și în raportarea la discursurile suveraniste. România poate fi simultan: o societate majoritar pro-europeană și și o societate tot mai receptivă la criticile anti-Bruxelles.
Aceasta nu este o contradicție accidentală. Este expresia unei schimbări structurale a culturii politice europene. Cetățenii nu mai gândesc integrarea europeană în termenii alternativelor absolute. Nu mai există doar opoziția simplă dintre europenism și euroscepticism. Apar forme hibride de apartenență critică, de susținere tensionată și de europenism condițional.
Românii nu par să dorească ieșirea din Uniunea Europeană. Dar solicită tot mai vizibil: protecție identitară, control democratic mai mare, echitate economică, recunoașterea anxietăților sociale, o Europă mai apropiată de experiențele cotidiene ale cetățenilor.
Din această perspectivă, marea provocare a Uniunii Europene în România nu mai este integrarea formală, ci reconstrucția legitimității afective într-o societate dominată de insecuritate economică, competiție memetică și fragmentare informațională.
VII. Europa și competiția pentru sens
În plus, sondajul indică o transformare majoră a mediului informațional prin care românii își construiesc percepția despre Uniunea Europeană. Televiziunea rămâne principala sursă de informare, însă rețelele sociale și presa online ocupă deja poziții centrale. Acest lucru schimbă profund natura relației dintre cetățean și proiectul european. Europa nu mai este interpretată predominant prin experiență instituțională directă sau prin marile narațiuni ale integrării post-aderare. Ea este reinterpretată permanent prin fluxuri digitale fragmentate, emoționale și conflictuale. În acest nou ecosistem informațional, percepțiile nu mai sunt construite lent, prin experiență și reflecție, ci rapid, prin reacție emoțională, polarizare și viralizare.
Aceasta este una dintre marile vulnerabilități contemporane ale proiectului european. Uniunea Europeană funcționează încă predominant într-o logică administrativă și tehnocratică, în timp ce spațiul digital recompensează conflictul, emoția și simplificarea radicală. Europa comunică adesea prin proceduri, rapoarte și limbaj birocratic, ecosistemele populiste și suveraniste comunică prin emoții recognoscibile: frică, control, identitate, pierdere, furie și apartenență.
În acest context, bătălia pentru Europa devine tot mai mult o competiție pentru interpretarea realității sociale. Problema nu mai este doar dacă Uniunea Europeană produce beneficii obiective, ci cine reușește să definească emoțional sensul acestor beneficii și costuri. De aceea, problema fundamentală a Uniunii Europene în România nu mai este exclusiv integrarea instituțională. Este menținerea unei legături simbolice și afective cu cetățenii într-o societate expusă permanent anxietății economice, suprasaturației informaționale și fragmentării culturale.
VIII. Comunicarea europeană într-o societate obosită
Toate aceste transformări schimbă inevitabil și condițiile comunicării despre Europa. În România anului 2026, comunicarea pro-europeană nu mai poate funcționa în registrul aproape festivist și pedagogic al primilor ani post-aderare, nu mai este suficientă enumerarea fondurilor europene, a tratatelor sau a statisticilor de convergență economică. O societate traversată de insecuritate economică, polarizare digitală și anxietate identitară nu mai reacționează automat la discursurile abstracte despre „valorile europene”. Problema centrală este că europenismul românesc s-a modificat sociologic. El nu mai funcționează predominant ca aspirație istorică, ci ca relație pragmatică și emoțională cu viața cotidiană, cetățenii nu mai întreabă doar ce este Europa, ci mai ales ce protejează concret Europa și pe cine protejează.
Aici apare una dintre cele mai importante concluzii ale cercetării. Europenismul românesc este cel mai puternic acolo unde Europa a fost trăită direct: libertatea de circulație; studiile; mobilitatea profesională; infrastructura; experiența occidentală; contactul concret cu alte societăți europene.
În schimb, devine fragil acolo unde Europa este percepută aproape exclusiv prin filtre conflictuale: televiziune hiperpolitizată; rețele sociale; discursuri despre costuri; narative privind pierderea controlului; anxietăți economice și culturale.
Această diferență dintre Europa trăită și Europa povestită devine decisivă pentru viitorul proiectului european în România. Experiența directă produce încredere, reprezentarea mediată produce adesea suspiciune și distanță afectivă. De aceea, comunicarea europeană nu mai poate rămâne strict instituțională, ea trebuie să devină socială și biografică, oamenii nu dezvoltă atașament față de mecanisme administrative, ci față de experiențe recognoscibile: drumuri, spitale, burse, libertatea copiilor lor, securitatea familiei și sentimentul că România nu este izolată într-o lume instabilă.
Mai profund însă, comunicarea europeană trebuie să accepte că societatea românească nu cere doar informație, ci validare socială și emoțională, mulți cetățeni nu resping Europa, dar simt că Europa nu vorbește suficient despre neliniștile lor concrete. Pentru ei, inflația, emigrarea tinerilor, pierderea controlului sau precaritatea economică nu sunt teme propagandistice, ci experiențe sociale reale sau percepute ca reale. A ignora aceste anxietăți înseamnă a lăsa discursurilor suveraniste monopolul asupra emoțiilor negative colective. De aceea, comunicarea matură despre Europa trebuie să renunțe la reflexul apologetic și moralizator, nu triumfalismul produce încredere într-o societate anxioasă, ci autenticitatea. O comunicare credibilă trebuie să poată spune simultan două lucruri: România a câștigat enorm prin apartenența la Uniunea Europeană dar integrarea europeană nu a rezolvat automat toate fracturile sociale, economice și demografice ale societății românești.
Această nuanță este esențială pentru că europenismul rigid și autocelebrativ riscă să devină sociologic neconvingător într-o societate care trăiește simultan modernizare și insecuritate.
IX. Europa ca infrastructură morală
În fond, miza reală a comunicării europene nu mai este doar legitimarea unor politici publice. Este reconstrucția unei legături de încredere între cetățeni și ideea de apartenență democratică europeană. În ultimele două decenii, Uniunea Europeană a fost comunicată în România mai ales prin indicatori economici, absorbție de fonduri și infrastructură materială. Toate acestea sunt importante, dar ele nu sunt suficiente pentru a produce atașament profund și stabilitate simbolică. Societățile nu trăiesc exclusiv prin economie, ele trăiesc și prin sens, apartenență și speranță colectivă.
Aici apare poate cea mai mare provocare contemporană a proiectului european. Într-o epocă dominată de hiperconectare digitală, fragmentare informațională și competiție memetică permanentă, Uniunea Europeană riscă să fie percepută ca mecanism tehnocratic distant, nu ca spațiu afectiv și politic de solidaritate. Or, pentru România, Europa a reprezentat istoric mai mult decât un aranjament instituțional, a reprezentat ieșirea din izolare, din periferie geopolitică și din insecuritatea tranziției postcomuniste. Pentru milioane de oameni, Europa a însemnat posibilitatea unei vieți mai predictibile și mai demne.
Problema este că memoria simbolică a acestui moment începe să slăbească odată cu schimbarea generațională și cu acumularea noilor crize sociale. Tinerii care au crescut deja în interiorul Uniunii Europene nu mai percep apartenența europeană ca excepție istorică, ci ca normalitate, în același timp, segmente importante ale populației afectate de insecuritate economică încep să privească integrarea europeană prin prisma costurilor și frustrărilor cotidiene. Din acest motiv, Europa trebuie reconectată nu doar cu economia, ci și cu ideea de comunitate democratică și protecție socială. Uniunea Europeană trebuie să fie percepută nu doar ca piață și reglementare, ci și ca spațiu al solidarității, al libertății și al protejării celor vulnerabili într-o lume tot mai instabilă.
În același timp, comunicarea europeană trebuie să evite capcana opoziției dintre europenism și patriotism. În România, discursul pro-european devine vulnerabil atunci când pare să sugereze că atașamentul față de identitatea națională este semn de înapoiere sau provincialism. O asemenea poziționare livrează exact terenul simbolic de care discursurile suveraniste au nevoie pentru a transforma anxietatea identitară în capital politic. Formula sociologic și politic funcțională este alta: România nu este mai puțin românească în Europa, ci mai protejată și mai capabilă să își afirme interesele într-o lume dominată de competiție geopolitică și insecuritate.
X. O Uniune necesară, dar mai puțin mitologică
Sondajul IRES arată limpede că România rămâne o societate majoritar pro-europeană, dar este un pro-europenism diferit de cel al anilor 2007-2015. Mai prudent, mai critic, mai anxios și mai puțin triumfalist. Integrarea europeană nu mai este percepută exclusiv ca poveste lineară a progresului inevitabil, ci ca relație complexă între oportunitate și neliniște, între protecție și vulnerabilitate, între libertate și sentimentul pierderii controlului.
Acesta este poate cel mai important rezultat sociologic al cercetării. România nu se îndepărtează de Uniunea Europeană, dar își schimbă felul în care o imaginează. Europa rămâne pentru majoritatea cetățenilor: necesară; utilă; protectoare; asociată cu modernizarea și libertatea, în același timp însă, ea începe să fie percepută și prin prisma: costurilor economice; insecurității sociale; migrației; competiției culturale; polarizării informaționale. Această ambivalență definește noul europenism românesc, un europenism mai matur sociologic, dar și mai vulnerabil emoțional. Un europenism care nu mai funcționează automat prin memoria aderării și prin imaginarul recuperării istorice, ci care trebuie permanent reconstruit simbolic într-o societate dominată de anxietate, hiperconectare și competiție pentru interpretarea realității.
Marea provocare a Uniunii Europene în România nu mai este exclusiv administrarea politicilor și absorbția fondurilor, este reconstrucția unei relații afective și democratice cu cetățenii într-o epocă în care frica, polarizarea și oboseala socială circulă mai rapid decât speranța colectivă. Europa rămâne una dintre condițiile istorice ale modernizării democratice a României, dar nu mai este percepută ca inevitabil triumfătoare, tocmai de aceea, viitorul proiectului european depinde tot mai mult de capacitatea sa de a produce nu doar reglementare și convergență economică, ci sens, protecție și apartenență într-o lume care devine din nou nesigură.
XI. Europa și fragilitatea spațiului democratic
Dincolo de dimensiunea economică și simbolică, sondajul IRES relevă și o transformare mai profundă a raportului dintre cetățeni, democrație și securitate. În ultimii ani, Uniunea Europeană a început să fie percepută tot mai puțin exclusiv ca spațiu al prosperității și tot mai mult ca spațiu al protecției într-o lume dominată de instabilitate geopolitică și anxietate strategică. Datele cercetării sunt semnificative, majoritatea respondenților consideră că securitatea Europei este amenințată, iar principalele riscuri indicate sunt războiul din Ucraina, Rusia, migrația necontrolată și instabilitatea economică. Aceste răspunsuri arată că societatea românească internalizează tot mai mult sentimentul unei lumi aflate într-o stare de tensiune permanentă. Este o schimbare importantă, deoarece pentru mult timp, integrarea europeană a fost asociată predominant cu dezvoltarea economică și convergența occidentală. Astăzi însă, Europa începe să fie percepută și ca infrastructură de securitate într-un spațiu regional marcat de război, insecuritate și competiție geopolitică.
În același timp însă, sondajul arată o fractură relevantă în ceea ce privește încrederea în capacitatea Uniunii Europene de a-și proteja statele membre în cazul unui conflict militar. Societatea românească pare să oscileze între nevoia de protecție europeană și îndoiala privind capacitatea reală a Europei de a funcționa ca actor strategic coerent. Această ambivalență este specifică întregii Europe contemporane, Uniunea Europeană este percepută simultan ca: necesară pentru securitate; dar insuficient de puternică, indispensabilă economic, dar vulnerabilă geopolitic, democratică, dar lentă și birocratică.
În fond, această tensiune reflectă însăși criza proiectului european contemporan. Uniunea Europeană a fost construită într-o epocă în care pacea părea aproape garantată, iar globalizarea părea ireversibilă. Astăzi însă, Europa este obligată să funcționeze într-un mediu caracterizat prin război hibrid, polarizare digitală, presiune informațională, competiție între marile puteri, fragmentare identitară și o mare insecuritate economică. În acest nou context, legitimitatea democratică nu mai poate fi construită exclusiv prin prosperitate economică și reglementare administrativă.
Aici apare una dintre marile provocări ale Uniunii Europene în România și, mai larg, în Europa Centrală și de Est. O parte importantă a populației percepe că trăiește simultan două tipuri de vulnerabilitate: vulnerabilitatea externă, legată de război și insecuritate regional și o vulnerabilitatea internă, legată de inflație, precaritate și slăbirea coeziunii sociale. În asemenea condiții, discursurile populiste și suveraniste devin atractive nu doar prin critică anti-Bruxelles, ci prin promisiunea simbolică a controlului și protecției. Ele oferă explicații simple într-o lume percepută ca excesiv de complexă și instabilă.
XII. România europeană și cultura anxietății
În multe privințe, sondajul IRES poate fi citit și ca radiografie a unei societăți aflate sub presiunea unei culturi generalizate a anxietății, dar această anxietate nu este exclusiv românească, ea caracterizează o mare parte a lumii occidentale contemporane. Diferența este că în România ea se suprapune peste fragilități istorice și structurale încă nerezolvate: decalaje regionale; neîncredere instituțională; depopulare; migrație; precaritate administrativă; polarizare politică. În acest context, Uniunea Europeană devine un ecran simbolic pe care societatea proiectează simultan speranțe și frustrări. Deși Europa este asociată cu:libertatea; mobilitatea; modernizarea; securitatea democratică, asocierea se face simultan și cu pierderea controlului, presiunea economică, schimbarea accelerată, sentimentul vulnerabilității culturale.
Acesta este motivul pentru care europenismul românesc actual trebuie interpretat ca fenomen ambivalent și emoțional, nu doar ideologic. El nu funcționează exclusiv prin adeziune doctrinară la proiectul european, ci printr-un amestec complex de: recunoștință; dependență; anxietate; speranță; frustrare; nevoie de protecție. Această combinație explică și de ce România poate rămâne majoritar pro-europeană și simultan vulnerabilă la narațiuni anti-Bruxelles. Cele două tendințe nu se exclud reciproc, ele coexistă într-un climat social caracterizat prin nesiguranță și fragmentare simbolică. Mai mult, această stare este amplificată de transformarea mediului digital, societatea contemporană nu mai funcționează într-un regim informațional stabil și relativ coerent, ci într-un ecosistem al hiperexpunerii permanente. Cetățeanul este bombardat zilnic cu crize, emoții negative, imagini de conflict și narațiuni conspiraționiste, iar în acest mediu percepțiile despre Europa nu mai sunt construite gradual, prin experiență socială și reflecție, ci prin reacții emoționale rapide și adesea contradictorii. Acesta este motivul pentru care problema europeană în România devine tot mai mult una legată de încredere, sens și securitate emoțională. Societățile nu se fragmentează doar economic sau politic, se fragmentează și simbolic, iar atunci când cetățenii nu mai găsesc sens colectiv și stabilitate narativă, spațiul public devine vulnerabil la radicalizare, cinism și retragere afectivă din viața democratică.
XIII. Europa ca experiență istorică românească
Pentru România, Uniunea Europeană nu este doar o construcție administrativă sau geopolitică, ea reprezintă una dintre cele mai importante experiențe istorice colective de după 1989. Intrarea în NATO și aderarea la Uniunea Europeană au funcționat timp de două decenii ca axe simbolice ale reintegrării occidentale și ale ieșirii definitive din spațiul insecurității postcomuniste. Acest lucru este esențial pentru înțelegerea particularității românești. Spre deosebire de multe societăți occidentale, unde integrarea europeană este percepută adesea birocratic și tehnocratic, în România ea a avut mult timp și o dimensiune aproape existențială. Europa a însemnat garanție democratică, protecție strategică și ieșire din periferie, problema este că această memorie afectivă începe treptat să slăbească. Odată cu schimbarea generațională și cu acumularea noilor crize, apartenența europeană devine mai puțin excepțională și mai mult cotidiană. Pentru generațiile tinere, Europa nu mai este promisiune istorică, ci normalitate, în același timp, pentru segmente importante afectate de insecuritate economică și anxietate socială, integrarea europeană începe să fie evaluată mai ales prin prisma costurilor percepute.
Aceasta este poate cea mai mare provocare simbolică a prezentului. Cum poate fi menținut atașamentul democratic european într-o epocă în care memoria entuziasmului aderării se estompează, iar spațiul public este dominat de conflict, oboseală și hiperfragmentare informațională?
Răspunsul nu poate fi exclusiv administrativ sau tehnocratic, Europa nu poate supraviețui doar ca piață, mecanism financiar sau structură de reglementare, pentru a rămâne legitimă democratic, ea trebuie să continue să producă sens colectiv, protecție și apartenență într-o societate dominată de insecuritate și accelerare istorică.
XIV. Europa între necesitate și fragilitate
Sondajul IRES despre percepția Uniunii Europene în România descrie mai mult decât o fotografie de moment a opiniei publice, el surprinde transformarea lentă a relației dintre societatea românească și unul dintre marile proiecte politice ale modernității europene. Dincolo de procente, cercetarea arată apariția unui nou tip de europenism: mai prudent, mai critic, mai anxios și mai puțin triumfalist decât cel al primului deceniu post-aderare.
România rămâne o societate majoritar pro-europeană, Uniunea Europeană continuă să fie asociată cu libertatea de circulație, modernizarea infrastructurii, oportunitățile educaționale și protecția democratică. Pentru milioane de cetățeni, experiența directă a Europei rămâne una pozitivă, Europa concretă este încă percepută ca spațiu al ordinii, predictibilității și libertății personale. Și totuși, sub această continuitate aparent stabilă, se acumulează tensiuni sociale și simbolice tot mai vizibile. Integrarea europeană nu mai este trăită exclusiv ca promisiune istorică a progresului inevitabil, ea este reinterpretată prin prisma inflației, a migrației, a insecurității economice, a fragmentării digitale și a sentimentului că lumea devine tot mai instabilă și mai greu de controlat. Aici apare marea ambivalență a europenismului românesc contemporan. Europa este percepută simultan ca: spațiu al protecției dar și sursă a anxietății, ca și garanție democratică, dar și sistem distant și birocratic.
Poate că nicăieri această contradicție nu este mai vizibilă decât în raportul dintre libertatea de circulație și emigrarea masivă, Europa a oferit mobilitate, șanse și libertate individuală, dar a produs și depopulare, separare familială și fragilizarea unor comunități întregi. Pentru multe familii românești, integrarea europeană este asociată simultan cu prosperitatea și cu absența. În același timp, cercetarea arată că problema europeană devine tot mai mult o problemă de comunicare simbolică și emoțională, Uniunea Europeană nu mai este percepută doar prin experiență directă, ci printr-un ecosistem digital dominat de conflict, emoție și competiție pentru atenție. Europa administrativă comunică lent și tehnocratic, spațiul digital funcționează însă prin reacție rapidă, polarizare și simplificare emoțională. Această diferență produce una dintre cele mai mari vulnerabilități contemporane ale proiectului european. Într-o societate marcată de suprasaturație informațională și anxietate colectivă, beneficiile obiective nu mai sunt suficiente pentru a garanta atașamentul democratic. Cetățenii caută sens, protecție și apartenență, iar acolo unde instituțiile europene nu reușesc să ofere o narațiune recognoscibilă și umană, discursurile populiste și suveraniste ocupă rapid spațiul emoțional liber.
Din această perspectivă, cercetarea IRES arată că România nu traversează o criză de apartenență europeană în sens clasic, nu asistăm la o dorință majoritară de ieșire din Uniunea Europeană, ceea ce apare însă este o erodare lentă a consensului afectiv și simbolic care a însoțit aderarea. Europa rămâne necesară, dar este mai puțin idealizată, mai puțin mitologică, mai expusă criticii și anxietății sociale.
Acest lucru schimbă profund condițiile democratice ale viitorului european în România, europenismul nu mai poate funcționa exclusiv prin memoria aderării, prin mitologia convergenței sau prin simpla comparație cu trecutul postcomunist, el trebuie reconstruit permanent într-o societate dominată de insecuritate economică, hiperconectare digitală și competiție pentru interpretarea realității sociale.
În fond, miza viitorului european nu mai este doar economică sau instituțională, este una profund sociologică și culturală. Poate Uniunea Europeană să continue să producă sens colectiv, solidaritate și încredere într-o epocă dominată de fragmentare și anxietate? Poate Europa să fie percepută nu doar ca piață și mecanism administrativ, ci și ca spațiu al protecției democratice și al apartenenței?
Pentru România, această întrebare are o semnificație aparte. Uniunea Europeană a reprezentat timp de două decenii una dintre condițiile istorice ale modernizării democratice și ale reintegrării occidentale. Astăzi însă, într-o lume dominată de război, polarizare și fragilitate socială, Europa trebuie să facă mai mult decât să administreze reguli și fonduri. Trebuie să reconstruiască încrederea că proiectul democratic european rămâne capabil să ofere nu doar convergență economică, ci și stabilitate, protecție și speranță colectivă într-o epocă a nesiguranței permanente.
(FOTO: Inquam Photos / Codrin Unici)
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului 2eu.brussels, o inițiativă a Euronium.Brussels, în parteneriat cu PRESShub, dedicată explicării modului în care legislația europeană influențează economia, companiile, societatea și cetățenii.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
