La 27 august 2026, în Piața Marii Adunări Naționale de la Chișinău, imaginea Maiei Sandu alături de Nicușor Dan și Volodimir Zelenski a avut o semnificație care a depășit protocolul unei aniversări. Republica Moldova împlinea 35 de ani de la Declarația de Independență, iar președinta vorbea despre trei țări care, în 1991, erau „sărace la marginea Europei”, cu economii ruinate și viitor incert, dar care astăzi ocupă un loc cu totul diferit în arhitectura europeană. România este membră a Uniunii Europene și NATO, Ucraina apără prin război propria existență și securitatea unei bune părți a continentului, iar Republica Moldova negociază aderarea la UE.
Din tot discursul Maiei Sandu, mie mi se pare însă că o frază merită reținută mai mult decât celelalte: „Independența înseamnă că ai lumină și căldură în casă indiferent ce se decide la Moscova.”
În această formulare simplă se află, de fapt, întreaga dilemă a celor 35 de ani de independență a Moldovei. Pentru că independența nu înseamnă doar un document adoptat la 27 august 1991, un drapel, o monedă sau reprezentare diplomatică. Toate acestea sunt elementele juridice și simbolice ale suveranității. Independența reală se măsoară însă altfel: prin capacitatea unui stat și a unei societăți de a continua să funcționeze atunci când cineva din exterior încearcă să le limiteze libertatea de decizie. Să poată suporta presiunea fără să-și schimbe cursul prin constrângere. Să poată absorbi șocul și să se adapteze. Cu alte cuvinte, independența se măsoară și prin reziliență.
Un stat născut direct într-o zonă de confruntare
Republica Moldova nu a avut luxul unei independențe liniștite. La numai câteva luni după desprinderea de Uniunea Sovietică, noul stat s-a confruntat cu războiul de pe Nistru. Conflictul din 1992 a lăsat în urmă morți, răniți, persoane strămutate și, mai ales, o problemă strategică nerezolvată până astăzi: o parte a teritoriului național a rămas în afara controlului autorităților constituționale, sub protecția militară și politică a Federației Ruse. Această realitate a modelat întreaga tranziție spre un regim democratic a statului moldovenesc de după 1991.
Republica Moldova și-a proclamat neutralitatea permanentă prin art. 11 din Constituție, dar neutralitatea nu a determinat retragerea trupelor ruse din regiunea transnistreană. Din contră, a fost adesea reinterpretată de actorii politici favorabili Moscovei ca argument pentru limitarea cooperării Chișinăului cu partenerii occidentali. Tocmai această instrumentalizare a neutralității, a fost folosită de noul agresor cu mască de „prieten” pentru menținerea Moldovei într-o zonă gri strategică, nici integrată efectiv într-un sistem de securitate occidental, nici protejată de presupusa sa nealiniere. Ori, Moscovei îi place să pescuiască în ape tulburi, unde colcăie de elite corupte și șantajabile. De altfel, aici se află una dintre primele lecții ale celor 35 de ani: neutralitatea declarată nu este același lucru cu securitatea garantată.
În cazul Republicii Moldova, vulnerabilitatea nu a fost numai militară. De fapt, cea mai mare parte a presiunii exercitate asupra țării după 1992 nu a mai venit prin tancuri. A venit prin gaz, embargouri comerciale, finanțarea unor partide și politicieni, corupție sistemică, capturarea instituțiilor, televiziuni și platforme digitale, cumpărarea voturilor și, uneori, prin exploatarea unor tensiuni sociale și identitare reale.
De la dependență la autonomie
Ani la rând, Republica Moldova a fost vulnerabilă tocmai pentru că independența sa politică nu era dublată de o independență economică și energetică suficientă. Atunci când o mare parte din exporturile agricole mergeau spre Rusia, un embargo devenea imediat instrument de presiune politică. Atunci când aproape întreaga infrastructură energetică depindea de gazul rusesc și de electricitatea produsă în regiunea transnistreană, o decizie luată la Moscova putea ajunge direct în factura unei familii din Chișinău, Bălți sau Cahul. De aceea, diversificarea energetică din ultimii ani trebuie privită într-un registru mai larg decât cel economic.
Conducta Iași-Ungheni-Chișinău, sincronizarea rețelei electrice cu sistemul continental european, crearea rezervelor de gaze, interconectările cu România și accesul la piețele europene nu sunt simple proiecte tehnice. Sunt elemente de suveranitate funcțională, în condițiile în care un stat devine mai greu de șantajat atunci când are alternative.
Aici apare unul dintre paradoxurile independenței moderne: Republica Moldova nu devine mai suverană izolându-se, ci multiplicându-și relațiile. Dacă depinzi de un singur furnizor, acel furnizor poate dicta condiții. Dacă ai mai mulți furnizori, libertatea de alegere crește. Dacă ai o singură piață de export, poți fi pedepsit economic. Dacă ai acces la o piață europeană mult mai mare, costurile unei asemenea presiuni se reduc. Independența secolului XXI este, în mare măsură, independență prin interdependențe multiple. Poate sună paradoxal, dar este un mecanism cât se poate de funcțional.
Citește și: Podul de la Ungheni, proiect strategic care aduce Republica Moldova mai aproape de UE
Agresiunea care nu mai seamănă cu războiul convențional
Problema este că adversarul se adaptează. Dacă presiunea economică devine mai puțin eficientă, poate fi înlocuită de presiune politică și informațională. Iar ceea ce s-a întâmplat în Republica Moldova înaintea referendumului din 2024 privind proiectul european al Chișinăului și a alegerilor parlamentare din 2025 arată cât de departe poate merge această adaptare. Investigația New York Times din dosar descrie o infrastructură de intervenție mult mai sofisticată decât simpla propagandă online: tabere de instruire organizate în Serbia, Bosnia și în apropierea Moscovei, recrutarea unor cetățeni moldoveni pentru acțiuni de destabilizare, operațiuni cibernetice, campanii de cumpărare a voturilor și utilizarea unor rețele religioase și sociale pentru transmiterea mesajelor favorabile Kremlinului. Cifrele descrise în anchetă sunt greu de ignorat. Documentele analizate indică peste 150.000 de persoane recrutate în rețeaua coordonată în jurul lui oligarhul fugar Ilan Șor, astăzi stabilit la Moscova.
Alte documente arătau plăți de aproape 20 de milioane de dolari către circa 38.000 de activiști în lunile premergătoare referendumului european din 2024. Pentru recrutare, coordonare și mobilizare au fost create sute de instrumente pe Telegram.
Raportul Foreign Policy Centre completează această imagine cu documente care descriu o infrastructură aproape administrativă: coordonatori regionali, organizatori teritoriali, responsabili pe secții de vot, obiective de mobilizare și planificări până la nivelul satelor. În raionul Taraclia (sudul Republicii Moldova), de exemplu, documentele analizate indicau 44 de reuniuni planificate în 26 de localități și aproximativ 600 de activiști care urmau să fie mobilizați. A numi toate acestea pur și simplu „dezinformare” mi se pare insuficient. Dezinformarea este doar unul dintre instrumente.
Ceea ce vedem aici este o formă de inginerie politică ostilă în care finanțarea clandestină, intermediarii locali, propaganda, algoritmii, protestele fabricate, cumpărarea voturilor și pregătirea unor grupuri pentru provocarea dezordinii sunt integrate într-un singur mecanism. Ținta nu mai este doar opinia cetățeanului, ci și funcționarea procesului democratic în general. Ori ultimul deschide larg porțile oricăror influențe maligne ale adversarului la nivelul întregii societăți.
În același timp, operațiunile de influență contemporane nu urmăresc obligatoriu convertirea ideologică a unei majorități, ci descurajarea participării cetățenilor și diminuarea oricărei „speranțe” a acestora în viitor sau schimbare.
Astfel, mizele principalelor narative propagandistice ale Moscovei era să-i faci pe moldoveni să creadă că votul lor nu contează, că alegerile sunt falsificate înainte să aibă loc, că toate instituțiile mint, că toți politicienii sunt la fel, că orice informație poate fi falsă, că nimeni nu știe adevărul, sau că democrația însăși este doar un spectacol regizat de puterile occidentale. În limbajul de specialitate acest mecanism se mai numește și participatory deterrence: epuizarea agendei publice prin oboseală, cinism și delegitimarea anticipată a alegerii democratice.
Ori, pentru un adversar extern, această strategie poate fi mai eficientă decât propaganda tradițională. Nu trebuie să-i transformi pe moldoveni în admiratori ai Rusiei. Este suficient să-i convingi că Republica Moldova nu poate funcționa, că Europa nu va veni niciodată, că votul lor nu schimbă nimic și că singura strategie rațională este resemnarea. Aici se află, cred, principala linie a războiului actual dus de diverse academii de propagandă: încrederea socială.
Zece mii de voturi pot despărți două direcții istorice. Însuși referendumul constituțional din octombrie 2024 a demonstrat cât de vulnerabil poate deveni un stat atunci când asemenea operațiuni se suprapun peste falii sociale reale. Diferența dintre voturile pentru și împotriva înscrierii obiectivului aderării la UE în Constituție a fost de numai puțin peste zece mii de voturi. O asemenea diferență este importantă nu doar electoral. Ea arată cât de apropiate pot deveni două rezultate istorice complet diferite într-o societate profund polarizată și supusă unei intervenții externe intense.
Totuși, referendumul a trecut. Alegerile prezidențiale s-au desfășurat în condiții complicate, dar a fost salvat de reacția promptă a autorităților. Iar în septembrie 2025, Republica Moldova a organizat un nou scrutin parlamentar într-un context în care, potrivit documentelor și investigațiilor din dosar, existau campanii de cumpărare a voturilor, rețele de propagandă, tentative de acces cibernetic și persoane pregătite pentru provocarea unor incidente violente.
Statul parase loviturile, la fel și societatea. Au avut loc percheziții și arestări, autoritățile au urmărit fluxurile financiare, infrastructura electorală a fost protejată, iar protestele nu au degenerat în violențe majore. PAS a obținut 55 dintre cele 101 mandate parlamentare.
Este un semn clar de reziliență instituțională, dar nu trebuie transformat într-un motiv de triumfalism. Un adversar nu este obligat să câștige alegerile pentru ca operațiunea sa să producă efecte. Dacă statul trebuie să consume resurse uriașe pentru securitate cibernetică, investigații financiare, poliție, monitorizare și combaterea campaniilor clandestine, atacatorul produce deja costuri și pagube. Tocmai de aceea mi se pare atât de potrivită și concluzia directorului Agenției pentru Securitate Cibernetică din Moldova, citat în investigația New York Times: Moldova a câștigat bătălia, nu războiul.
Citește și: Republica Moldova – o independență (încă) volatilă
Reziliența începe din interior
Republica Moldova nu este o societate geopolitic omogenă, iar reziliența nu trebuie confundată cu uniformitatea. Diferențele dintre Chișinău și mediul rural, dintre generații, regiuni, comunități lingvistice, Găgăuzia, nordul țării sau diaspora occidentală sunt reale. La fel de reale sunt percepțiile diferite asupra Rusiei, României, Uniunii Europene sau NATO. Sondajele arată o consolidare a opțiunii europene, dar și persistența unor reflexe ale neutralității și a influenței culturale și informaționale ruse.
Moscova nu trebuie să inventeze nemulțumirile. Este suficient să amplifice frustrări reale: pensii mici, tarife mari, depopulare, neîncredere în instituții sau promisiuni europene care se materializează lent. De aceea, apărarea împotriva propagandei înseamnă mai mult decât fact-checking: înseamnă și bună guvernare, servicii publice funcționale și reducerea vulnerabilităților sociale.
Problema de securitate nu este existența acestor diferențe, ci capacitatea unui actor extern de a le exploata. Așa că Moscova nu trebuie să inventeze nemulțumirile unei societăți. Este suficient să găsească o pensie prea mică, un tarif energetic greu de suportat, un sat depopulat, o comunitate care se simte ignorată, o instituție care a greșit sau o promisiune europeană care se materializează prea lent.
O operațiune de influență eficientă pornește adesea de la o frustrare autentică, pe care o amplifică și o transformă într-o explicație geopolitică simplă.
Aici intervine și problema demografică. Depopularea este, de obicei, prezentată ca problemă economică, dar este și una de securitate. O țară care pierde populație pierde contribuabili, profesori, medici, ingineri, polițiști, militari, jurnaliști, antreprenori și specialiști IT – exact resursa umană din care se construiește reziliența. În același timp, diaspora a devenit una dintre cele mai importante resurse politice ale Republicii Moldova. Potrivit rapoartelor oficiale, se estimează comunitățile din afara țării la aproximativ 1,2 milioane de persoane și arată că peste 275.000 de cetățeni au votat în străinătate la alegerile parlamentare din 2025.
Tocmai această importanță electorală a făcut diaspora o țintă a campaniilor de manipulare și demobilizare.
Dar aici există și un paradox: aceeași emigrație care slăbește demografic statul poate consolida legătura societății moldovenești cu Europa. Republica Moldova nu se mai termină la frontieră. Ea continuă prin comunitățile sale din România, Italia, Germania, Franța, Irlanda sau Marea Britanie, iar competiția pentru orientarea sa politică se desfășoară și acolo. De aceea cred că una dintre cele mai bune metode de diminuare a influenței rusești este ca Republica Moldova să vorbească nu doar despre Rusia, ci mai ales despre propriile sale probleme. Atâta timp cât salariile sunt mici, instituțiile sunt percepute ca distante, iar precaritatea economică rămâne ridicată, terenul pentru manipulare se va extinde.
De la supraviețuire la capacitatea de a decide singur
Totuși, reziliența socială și informațională nu este suficientă. Există și războiul convențional, iar experiența Ucrainei obligă Republica Moldova să privească securitatea fără iluzii.
Afirmația Maiei Sandu potrivit căreia „Moldova doarme mai liniștită datorită rezistenței ucrainenilor” exprimă o realitate strategică: faptul că Rusia nu a ajuns militar la frontiera transnistreană se datorează, înainte de toate, rezistenței Ucrainei, nu neutralității constituționale a Chișinăului. Suntem îndreptățiți să considerăm că Republica Moldova continuă să ocupe un loc important în calculul strategic rus, inclusiv în scenarii în care Moscova ar fi reușit să avanseze în sudul Ucrainei și să creeze o legătură terestră spre Transnistria (prin regiunile Odesa și Vinița). De aici rezultă o concluzie incomodă: reziliența civilă, economică și informațională nu poate substitui complet capacitatea de apărare.
Un stat mic nu trebuie să devină militarist, dar trebuie să poată proteja infrastructurile critice, comunicațiile, instituțiile și populația în primele ore și zile ale unei crize și să poată coopera rapid cu partenerii externi. Mai mult, această perspectivă ajută și la definirea mai clară a unei societăți reziliente.
Este societatea în care un furnizor de energie nu poate schimba direcția politică a țării oprind gazul; în care un embargo nu distruge o industrie; în care un oligarh nu poate transforma votul într-o tranzacție; în care un atac cibernetic nu paralizează alegerile; în care presa poate investiga rețelele de influență, iar instituțiile pot combate ingerințele fără să limiteze libertatea politică.
Reziliența înseamnă să poți suporta presiunea fără să pierzi capacitatea de a decide singur.
Privită astfel, istoria Republicii Moldova din ultimii 35 de ani apare ca o succesiune de teste. În 1991 întrebarea era dacă poate deveni stat. În 1992, dacă poate supraviețui unui conflict separatist. În anii 2000, dacă poate rezista dependenței economice și energetice. Mai târziu, dacă instituțiile sale pot supraviețui capturării oligarhice și corupției sistemice. După 2022, dacă poate absorbi efectele unui război desfășurat la frontieră. Iar în 2024 și 2025, dacă alegerile pot rămâne libere într-un context de război hibrid total.
Până acum, Republica Moldova a rezistat. Uneori la limită.
Iar tocmai aici cred că se află sensul profund al aniversării celor 35 de ani de independență. Independența nu este un statut dobândit o dată pentru totdeauna. Este o capacitate care trebuie reconstruită permanent, zi de zi, pas cu pas. Iar președinta Maia Sandu are dreptate atunci când spune că independența înseamnă să ai lumină și căldură indiferent ce se decide la Moscova. Dar aș completa această definiție astfel: independența înseamnă să poți spune „NU” unei puteri mai mari fără ca societatea ta să se prăbușească.
Să pierzi un furnizor și să găsești altul. Să fii atacat informațional și să organizezi totuși alegeri. Să ai diferențe politice reale fără ca ele să poată fi transformate din exterior în arme. Și, după război, embargouri, șantaj energetic, captură oligarhică, depopulare și operațiuni de influență, să păstrezi lucrul esențial: dreptul tău de a decide singur încotro și cum mergi.
