Securitatea a încercat, în anii ’60, să-l convingă pe dramaturgul Eugen Ionescu să revină în România, mizând pe relațiile sale cu oameni de cultură din țară și pe legăturile de familie. Ulterior, după ce scriitorul s-a implicat în acțiuni de solidaritate cu disidenții români, strategia autorităților comuniste s-a schimbat. Serviciile secrete au încercat să-l izoleze de Paul Goma și de ceilalți opozanți ai regimului, inclusiv prin operațiuni de influență asupra fiicei sale.
Potrivit unui material publicat de News.ro, care prezintă documente din dosarul de urmărire informativă al dramaturgului, Securitatea a monitorizat timp de aproximativ trei decenii activitatea și relațiile acestuia. Dosarul, care cuprinde aproape 200 de pagini, surprinde eforturile regimului comunist de a exploata prestigiul internațional al lui Eugen Ionescu, dar și încercările ulterioare de a-i limita influența în mediile intelectuale occidentale.
Eugen Ionescu, cunoscut în Occident sub numele de Eugène Ionesco, s-a născut la Slatina, în 14 noiembrie 1909, și a absolvit Facultatea de Litere din București. În 1938 a plecat în Franța pentru studii, însă nu s-a mai întors în România după război.
În martie 1946, a publicat în revista „Viața Românească” articolul „Scrisori din Franța”, în care își explica plecarea și critica societatea românească de dinaintea instaurării comunismului. Textul a declanșat o campanie de presă împotriva sa, iar autoritățile l-au trimis în judecată pentru injurii aduse armatei, regalității și națiunii române.
Condamnat în lipsă
Prin sentința 1116/1946 a Curții Marțiale a Corpului II Armată, Eugen Ionescu a fost condamnat, în contumacie, la cinci ani de închisoare corecțională și cinci ani de interdicție corecțională.
Între timp, cariera sa internațională a devenit tot mai importantă. După debutul în dramaturgie cu „Cântăreața cheală”, în 1949, au urmat piese precum „Scaunele”, „Lecția” și „Rinocerii”, montate pe scene din numeroase țări.
Pentru autoritățile comuniste, notorietatea dramaturgului putea fi folosită pentru îmbunătățirea imaginii României în străinătate.
„Chestiunile românești”
La începutul anilor ’60, Eugen Ionescu nu era implicat constant în acțiuni politice împotriva regimului comunist. Documentele Securității consemnau că refuzase să se alăture unor inițiative ale exilului românesc, inclusiv unui apel lansat de Mircea Eliade în 1959 și unui fond de ajutorare a deținuților politici din România, în 1962.
În legătură cu o propunere de a se alătura Fundației Carol I de la Paris, dramaturgul ar fi avut o reacție categorică: „Să fiu lăsat în pace cu chestiunile românești”.
Această atitudine nu însemna însă că își pierduse legăturile afective cu România. În 1963, când a fost vizitat la Paris de academicianul Zaharia Stancu, Ionescu a vorbit despre dorul de țară și despre nemulțumirea că operele sale nu erau traduse și discutate în România.
În același timp, se temea că o eventuală revenire ar putea avea consecințe politice.
Un obstacol juridic a fost înlăturat în septembrie 1963. La sesizarea Ministerului Afacerilor Externe și în urma unui recurs în supraveghere declarat de procurorul general, Tribunalul Suprem a casat condamnarea din 1946, prin decizia 253 din 19 septembrie 1963, și l-a achitat de orice penalitate.
Motivarea instanței arăta că articolul incriminat nu viza armata și națiunea română, ci reprezentanții vechiului regim și naționalismul reacționar.
Radu Beligan, folosit de Securitate
După anularea condamnării, autoritățile comuniste au intensificat demersurile pentru apropierea dramaturgului de România.
În mai 1964, conducerea Securității a aprobat un plan de măsuri pentru „influențarea pozitivă” a lui Eugen Ionescu. Instituția urmărea să-i afle poziția față de regimul de la București și să-l determine să accepte o vizită în țară.
Printre persoanele vizate pentru această operațiune se numărau profesorul Tudor Vianu și actorul Radu Beligan. Prietenii din România urmau să-i scrie dramaturgului, inclusiv cu ocazia montării piesei „Rinocerii”.
Securitatea intenționa să folosească și relațiile familiale. Planul prevedea contactarea lui Niky Burileanu, cumnatul și prietenul lui Ionescu, precum și influențarea soției dramaturgului, Rodica Burileanu, în timpul unei vizite în România.
Autoritățile urmau să-i organizeze acesteia un program de vizite în București și în alte localități, astfel încât să fie atrasă să revină și „să se simtă obligată moral să-l influențeze pozitiv și pe soțul ei”.
Mai mult, documentele consemnau intenția de interceptare a telefonului din locuința lui Niky Burileanu, unde urma să stea Rodica Ionescu.
Operațiunea a continuat în 1965, când Teatrul de Comedie a plecat la Paris într-un turneu cu piesa „Rinocerii”.
Înaintea deplasării, Radu Beligan a fost contactat de Securitate și informat despre interesul autorităților de a-l aduce pe dramaturg în România. Actorul trebuia să-l convingă că nu avea motive să se teamă de o vizită, în condițiile în care piesele sale erau montate pe scenele românești.
Întâlnirea dintre cei doi a avut loc după spectacol. Eugen Ionescu l-a invitat pe Beligan și întreaga echipă la domiciliul său, unde discuțiile au continuat până dimineața.
Articolul complet, pe news.ro
