Ministerul Mediului din România susține, în liniște, readucerea cormoranului mare pe lista speciilor din Europa care pot fi vânate – deși propriile sale date contrazic acuzațiile aduse păsării.
Incapacitatea de a adresa cauzele reale ale scăderii populației de pești (poluare, fragmentarea cursurilor de apă, reducerea habitatelor de reproducere, tăierea arborilor de marginea apelor) a redeschis discuția despre ”soluția” care s-a dovedit a fi un fiasco în urmă cu jumătate de veac în România: masacrarea cormoranilor. Acesteia i se adaugă și o ”afacere” de sute de milioane de euro de sifonare a banilor europeni prin ceea ce investigațiile jurnalistice au numit ”Metoda Cormoranul”.
După aproape 50 de ani de la intervenția Uniunii Europene, care a dus la salvarea speciei, prin includerea ei pe lista celor protejate de Directiva Păsări, România s-a alăturat unui grup de lobby comercial care militează pentru anularea protecției. Poziției miniștrilor agriculturii i s-a aliniat și cea a Ministerului Mediului, rezultă dintr-un răspuns transmis de această instituție proiectului de investigații de mediu Verde Curat de pe România Curată.
Fosta jurnalistă de la The Ecologist, apoi activistă de mediu, Stephanie Danielle Roth (distinsă cu The Goldman Environmental Prize pentru implicarea în Campania Salvați Roșia Montană) a realizat o analiză a acestei situații pentru cititorii Verde Curat și PressHub. Intertitlurile aparțin redacției Verde Curat/ România Curată.
Întâlnire, în această toamnă, pentru anularea protecției
La scurt timp după vacanța de vară de anul trecut, un grup de nouă miniștri ai agriculturii și pescuitului – printre care și ministrul României – s-au reunit la Bruxelles pentru a reînnoi bătălia împotriva cormoranului mare. Pasărea, sau mai exact apetitul ei, afirmă ei într‑o rezoluție comună, pune în pericol populații de pești „aflate acum la densități scăzute și cu o diversitate redusă a speciilor”. Miniștrii solicită ca această specie de pasăre să fie vânată, adică ucisă. În limbajul lor tehnic, cormoranii sunt responsabili pentru degradarea habitatelor și a biodiversității și pentru slăbirea, nici mai mult, nici mai puțin, decât a bazei alimentare umane.
Elementul care a atras atenția este solicitarea ca cormoranul mare să fie inclus în Anexa II a Directivei Păsări – lista speciilor ce pot fi vânate. Este de așteptat ca miniștrii să se reîntâlnească și în această toamnă.
Din 1979, această specie este protejată prin legislația europeană. Timp de secole, a fost vânată necruțător pentru a proteja pescăriile. Cu penajul său negru, cormoranul a simbolizat, în diverse momente ale istoriei occidentale, cămătarii, evreii, persoanele de culoare, invadatorii, migranții – o istorie destul de urâtă, în care pasărea a servit drept însemn pentru proiecții xenofobe.
La începutul anilor 1970, când râurile sălbatice ale Europei au fost oprite de baraje, când zonele umede au fost betonate, iar apele stropite cu substanțe toxice adică cu insecticide sau ierbicide, populațiile de pești și de păsări s-au prăbușit deopotrivă. Directiva Păsări a salvat populația europeană a cormoranului de pe marginea extincției. Acum, aproape cincizeci de ani mai târziu, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor din România vrea să îl pună înapoi în fața puștilor.
Ca urmare a unei cereri de informații publice, solicitată de Verde Curat/ România Curată (vezi aici), Ministerul Mediului din România confirmă că, din 2024, susține includerea cormoranului mare în Anexa II a Directivei Păsări, „pentru a păstra un echilibru între conservarea biodiversității și protecția resurselor piscicole și a comunităților care depind de ele”. Presiunea la nivel european vine după ani întregi de încercări eșuate de a deschide vânătoarea în țară.
În 2019, ministrul Agriculturii, Petre Daea, susținea că numărul cormoranilor din România ar fi explodat la 120.000 – 140.000 de exemplare. Relua, practic fără filtrare, cifrele vehiculate de lobby-ul pescăresc comercial – cifre profund înșelătoare.
Raportările științifice oficiale ale României din această perioadă consemnează o fracțiune din aceste valori: 12.000–20.000 de perechi cuibăritoare, 20.000–50.000 de exemplare în pasaj și 2.815–14.153 de indivizi care iernează. Cu statisticile false, lobby-ul a reușit să împingă înainte o perioadă de vânătoare, între septembrie și februarie.
Până în 2023, ministrul Agriculturii, Florin Barbu, a încercat să meargă și mai departe, cu o propunere legislativă pentru vânarea cormoranilor tot anul. Președintele Klaus Iohannis a refuzat să îl promulge, avertizând că uciderea păsărilor aflate în cuibărit ar încălca legislația europeană, ar lăsa puii neajutorați să moară de foame și ar afecta accidental specii vulnerabile care cuibăresc alături, precum pelicanul-creț.
Blocați pe plan intern, s-au regrupat la Bruxelles, hotărâți să schimbe tocmai elementul care le zădărnicise succesul acasă: Directiva Păsări. Includerea cormoranului mare în Anexa II ar permite o perioadă de vânătoare stabilă, previzibilă, exact ce își dorește industria. Și ar transforma cormoranul mare din „specie protejată pentru care se pot aplica doar măsuri excepționale de control al pagubelor” în „specie de vânat”, ce ar rescrie narațiunea conflictului din temelii.
La doar câteva zile după ce cei nouă miniștri au adoptat rezoluția lor, eurodeputatul român Dan‑Ștefan Motreanu (EPP/PNL) a trimis către Comisia Europeană o întrebare scrisă care reproducea poziția acestora. În răspunsul său, Comisia Europeană a precizat că nu intenționează să includă cormoranii în Anexa II, deoarece articolul 9 este suficient de flexibil pentru a permite statelor membre să gestioneze conflictele.
Articolul 9 din Directiva Păsări permite statelor membre să emită derogări atunci când nu există nicio altă alternativă satisfăcătoare, iar derogarea este justificată temeinic și proporțională. Este un instrument excepțional, temporar, care presupune abateri motivate de la regimul de protecție. El obligă statele membre să demonstreze „că nu există nicio altă soluție satisfăcătoare”, existența unor „pagube grave” sau a unui alt motiv valid, precum și respectarea principiului proporționalității. Statele membre trebuie, de asemenea, să raporteze în mod corespunzător Comisiei. Motivele permise includ prevenirea pagubelor economice serioase și protejarea faunei și florei.
Frustrat de atitudinea Comisiei Europene, Cosmin Bârlea, șeful unei asociații regionale de pescari sportivi, i‑a trimis o scrisoare prim‑ministrului Ilie Bolojan, cu Florin Barbu și Dan‑Ștefan Motreanu în cc. Folosind din nou aceleași statistici fabricate, a cerut despăgubiri în bani pentru pierderile de pește și intervenția a statului pentru a schimba politica UE.
”Metoda Cormoranul”, pentru sifonat sute de milioane de euro
Chestiunea compensațiilor este esențială pentru a înțelege „criza cormoranilor”. O investigație ProTV din 2023 a arătat că este vorba în mare parte despre o escrocherie fabricată pentru a deturna bani europeni destinați pescuitului. De-a lungul a aproape unui deceniu, aproximativ 500 de milioane de euro din fonduri europene menite să compenseze fermierii piscicoli au fost obținute prin rapoarte manipulate sau complet inventate, care dădeau vina pe cormorani pentru peștele dispărut. Agențiile de stat nu au verificat datele, lacurile publice au fost transferate discret către operatori privați pentru a putea accesa fondurile, iar compensații au fost plătite chiar și în locuri unde cormoranii nu existau.
În răspunsul său, Ministerul Mediului dă de înțeles că adăugarea păsării pe lista speciilor care pot fi vânate este o simplă modificare administrativă. Dar cei care lucrează în conservare știu că nu este așa. Reclasificarea este un semnal juridic care deschide calea unei presiuni politice intense pentru instituirea unor sezoane de vânătoare agresive. În plus, adăugarea unei păsări în Anexa II nu este deloc un lucru obișnuit. De fapt, este una dintre cele mai rare acțiuni din istoria Directivei Păsări — Anexa II a fost modificată pe fond o singură dată în peste 45+ de ani.
Comisia Europeană a afirmat în repetate rânduri că încadrarea cormoranului în Anexa II nu este susținută de știință: vânătoarea nu reduce presiunea de prădare, nu îmbunătățește stocurile de pește și nu funcționează pentru o specie care se redistribuie constant peste granițe. Cormoranii sunt extrem de mobili; când îi împuști, alte păsări vin pur și simplu din țările vecine și le iau locul. Iar măsurile neletale – precum plasele de protecție, refugiile pentru pești și dispozitivele vizuale de descurajare – s-au dovedit extrem de eficiente. Comisia a mai precizat că datele de monitorizare la nivelul UE arată că populațiile de cormorani se stabilizează în multe regiuni ale Europei, pentru că, asemenea oricărei specii, se extind doar în măsura în care există hrană disponibilă.
Când fermele piscicole refuză să inoveze, cormoranul devine un țap ispășitor convenabil pentru a putea înregistra despăgubiri pentru pierderi cauzate de alți factori; inclusiv bolile, filtrarea deficitară a apei sau defecțiunile echipamentelor.
Ministerul citează statutul LC („Least Concern”) al României pentru cormorani și, în același timp, susține că sunt o specie extrem de mobilă, care se deplasează constant peste granițe. Cele două afirmații nu se potrivesc: dacă populația funcționează, de fapt, la nivelul întregii Uniuni și este migratoare, un rating național de tip „LC” spune foarte puțin despre sustenabilitatea unor cote de vânătoare stabilite strict la nivel național.
Disponibilitatea Ministerului Mediului de a se alinia acestei poziții, insistând pe „fundamentare științifică” în timp ce Comisia Europeană și experții au arătat că știința demonstrează exact contrariul, arată că urmează linia politică a unui alt minister cu un interes economic direct în subiect. Din punct de vedere strategic, este periculos: orice negocieri privind includerea cormoranului mare în Anexa II se poartă cu miniștrii mediului din UE.
Lobby‑ul pescăresc susține că cormoranii în perioada de cuibărit sunt „adevărata problemă”, pentru că atunci ar consuma cei mai mulți pești. Însă datele oficiale ale României, prezentate chiar de minister în răspunsul său, arată că numărul păsărilor cuibăritoare a rămas neschimbat.
Pelicanii, amenințați de vânătoare, la pachet cu cormoranii
Monitorizările pe termen lung din Olanda arată că numărul cormoranilor cuibăritori a scăzut dramatic fără nicio intervenție de reducere a populației, pur și simplu pentru că a crescut calitatea apei și au scăzut aporturile de nutrienți. Pe măsură ce comunitățile de pești s-au schimbat, cormoranii s-au mutat spre ape interioare mai mici, cu stocuri de pește mai sănătoase. Dieta lor constă în principal din pești mici și abundenți (7–25 cm) și consumă mai puțin de 20% din biomasa disponibilă de pește, ceea ce înseamnă că nu amenință populațiile de pești la nivel de ecosistem. Acolo unde presiunea prin prădare se resimte local, cauza nu este pasărea, ci structura deficitară a habitatului (lipsa adăposturilor, a lemnului mort, a macrofitelor). Acest exemplu arată, încă o dată, că refacerea habitatului funcționează – nu uciderea cormoranilor.
Adăugarea cormoranului mare în Anexa II ar crea un precedent periculos. Ar transmite ideea că orice pasăre protejată poate fi vânată în clipa în care intră în conflict cu interese economice. Iar semnalul acesta deja plutește în aer: În Expunerea de Motive a inițiativei legislative a lui Barbu din 2023 sunt menționați atât cormoranul mare, cât și cormoranul pitic – mai mic, mai rar, dar la fel de dependent de pește. Cadrul pentru un Plan European de Management al cormoranului mare enumeră stârcii și cormoranii pitici, iar piscicultorii invocă tot mai des și pelicanii.
Conform ornitologului József Szabó: “Astăzi este cormoranul mare, mâine va fi pelicanul, iar în curând ar putea fi barza albă – și tot așa. Toate mănâncă pește, iar populațiile lor se situează, la nivel ecologic, într-o ordine de mărime asemănătoare. Nu despre cifre este vorba aici. Dacă ne uităm la cifrele care contează cu adevărat, vedem că calitatea apei, habitatele și biodiversitatea sunt în declin – din cauza poluării, a supra-pescuitului, a pierderii habitatelor și a numărului tot mai mare de râuri barate. Aceste presiuni rămân neatinse. Este mult mai ușor și mai ieftin să folosești cormoranul drept țap ispășitor pentru eșecurile politicilor. De aici și acest demers concertat.”
Cormoranii nu sunt elemente marginale ale ecosistemelor pe care le ocupă. Ei reciclează nutrienți în zonele umede, contribuie la structurarea habitatului, iar prezența lor reflectă calitatea apei. Sunt pradă pentru acvile, vulpi, jderi și pescăruși mari; ouăle și puii lor hrănesc corvide (ciori, corbi – n.r.), stârci și șerpi. Coloniile lor atrag lopătari, egrete și ibiși, iar spațiile deschise create de cuibăritul lor susțin amfibieni, libelule, gândaci și mici păsări cântătoare. Cu cât sunt mai puțini cormorani, cu atât aceste ecosisteme vitale vor slăbi.
Experimentul falimentar românesc
Vânătorile în masă de cormorani, stârci, egrete și alte specii din România anilor 1970 s-au bazat pe credința greșită că reducerea prădătorilor ar duce la creșterea stocurilor de pește. În realitate, perturbarea echilibrului ecologic, combinată cu distrugerea habitatelor prin sistematizarea din perioada comunistă – construirea de canale industriale și transformarea terenurilor pentru agricultură – a dus la prăbușirea populațiilor de pești. Mihai Marinov, de la INCDDD, subliniază că vânarea cormoranilor nu ajută stocurile de pește sălbatic.
În România, vânarea cormoranilor nu s-ar limita doar la cormorani. Mihai Marinov explică că pelicanii – specia emblematică a Deltei Dunării și motivul pentru care sute de mii de turiști vizitează rezervația și comunitățile locale în fiecare an – cuibăresc alături de coloniile de cormorani și ar fi expuși acelorași perturbări și riscuri colaterale.
Acum cincizeci de ani, România a derulat acest experiment și l-a văzut eșuând: păsările au fost ucise, dar peștii nu s-au întors. Întrebarea pe care o ridică demersul actual este dacă o politică testată și infirmată în urmă cu cincizeci de ani merită să fie reluată doar pentru că abordarea cauzelor profunde – precum eliminarea barajelor învechite, oprirea construirii de noi bariere pe râuri, combaterea poluării, a dragării și a îndreptării meandrelor, precum și protejarea vegetației de mal – nu oferă soluții imediate. De fapt, tocmai adresarea acestor cauze reale necesită deschidere.
