Dedic acest reportaj amintirii jurnalistei, prietena și colega noastră, Brîndușa Armanca. Îi datorez recunoștință pentru că multă vreme m-a îndemnat să public reportajele într-o carte și așa a apărut „Călătorie în miezul vieții”. Mulțumesc, Brîndușa! Și de acum înainte voi merge pe multe drumuri cu gândul la tine!
Se spune că Piran este un oraș construit din sare și ăsta este meritul lui, de a fi stors apei tot ce putea stoarce.
Timp de secole, ea, sarea, a organizat teritoriul: a impus diguri și canale, a creat așezări sezoniere, a întreținut porturi și depozite, a alimentat finanțele orașelor și a transformat o coastă de lagune într-o frontieră economică disputată. În jurul Golfului Trieste și al Istriei de nord-vest, istoria Piranului, a salinelor de la Sečovlje și Strunjan, a Triestului și a zonei Zaule–Val Rosandra poate fi citită ca o singură poveste: aceea a controlului asupra „aurului alb”.
Plecăm din Portorož dis de dimineață, când micile străduțe înguste, îmbrățișate de pinii umbrelă sunt încă pustii. De-o parte se profilează câmpurile de măslini, viță de vie, smochini și rodii, iar jos, pe lângă șosea se întinde marea albastră, ca un vis răcoros.
Ajungem în cotul îngust al Golfului Piran, la Muzeului Salinelor Sicciole, un muzeu în aer liber. Dincolo de porțile lui se întind bazinele de desalinizare a apei de mare.
Peste 1200 de parcele erau aici când au venit venețienii, în 1283, și le-a luat în stăpânire. Era important pentru ei să controleze și să taxeze piața sării din Istria. Cu sare s-au scris granițe, s-au ridicat orașe, s-au purtat războaie, s-a vărsat sânge. Sarea a scris o bună parte din istoria lumii, înainte să ajungă o cutie pe raftul de jos al supermarketului, mai ieftină decât ea fiind doar cutia goală.
Cea mai veche mențiune scrisă asociată salinelor piranese apare din anul 804; sursele instituționale actuale o tratează drept prima atestare a salinelor din Piran. Statutul orașului din 1274 aduce însă mărturia explicită a unei economii deja reglementate: el cuprinde norme privind salinele și drepturile comunității asupra producerii și comercializării sării.
Citește și: Reportaj. Trieste, un port între lumi. Ulise și întoarcerea acasă
„Transhumanța” sării
Piranezii salinari se mutau vara din port pe câmpurile de bazine, în case construite anume pentru că aveau să stea aici. În depărtare, printre ochiurile de apă încremenite sub soare se văd ruinele unor astfel de case mici, gri, pierdute în imensitatea de apă și stuf. Câteva au fost reconstituite și ele sunt „muzeul” salinei spre care vrem să mergem.
Mă ispitește pustietatea, căldura, mirosul de alge și apă încinsă, de sare. Așa că, plătim biletul – 7 euro de persoană – urcăm pe bicicletele care intră în prețul biletului și pornim pe drumul de pământ întins printre ape, spre căsuțele-muzeu care încă nu se văd, atât de departe se află.
Nu se aude nimic, niciun foșnet, nicio adiere de vânt. Bazinele delimitate de mici diguri de pământ, par înghețate: nicio încrețitură pe suprafața de oglindă perfectă a apei.
În prelungirea acestui golf, piranezii ademeneau apa de mare, o dirijau în bazine, pe canale de alimentare, în bazine succesive de evaporare și, la capătul procesului, în bazinele de cristalizare. Salinarul nu aștepta pur și simplu ca soarele să evapore apa. El administra un sistem hidraulic: introducea apa la momentul potrivit, îi creștea treptat salinitatea prin trecerea dintr-un bazin în altul, întreținea digurile și petola (un mâl care, descoperiseră ei, împiedica formarea de alge care afectau calitatea sării, iar cu petola se păstra pură. Petola îi dă și astăzi sării de Piran un specific aparte). Apoi se recoltau manual cristalele. Munca la saline era, în același timp, o agricultură a mării, inginerie hidraulică și meșteșug. Și toate se făceau cu mâinile, sub crepetul soarelui.
Drumul pe bicicletă spre căsuțele muzeu ale salinarilor pare mai lung decât e descris în pliante. Poate mi se pare nesfârșit pentru că de prea multă vreme nu m-am mai urcat pe o bicicletă. E mult de când îmi dădea tata bicicleta lui, și era sărbătoare când o prindeam! Nu mai avea pedalele de cauciuc ci doar axul metalic, șlefuit de bocancii lui. Pe șaua uzată pusese atâtea băști, straturi, straturi, atât de bătătorite, încât credeam că așa o făcuse fabrica.
Acum am luat din ghereta parcului o bicicletă albă, micuță. Are de toate, inclusiv sonerie, e lux! Cu a tatei, când mă plimbam seara pe șosea, iar nenea Mitică mergea citind ziarul, îmbrăcat în pijama, pe mijlocul drumului, trebuia să strig la el, că nu aveam stropi de sonerie: Nea Mitică, la o parte, la o parte, nea Miticăăă! O dată nu m-a auzit, și cum eu nu devenisem atât de pricepută încât să-l ocolesc, ne-am trezit toți în șanț: eu, bicicleta lui tata, nea Mitică și ziarul Scânteia, care ajungea la el doar spre seară, după ce l-au mai citit și alții din sat.
Câteva egrete albe ca aurul mării se ridică speriate din stufăriș, când ne zăresc. Sunt singurele ființe pe care le întâlnim de când am pornit. Pietrișul drumului îmi dă bătăi de cap, sunt încordată pe bicicletă și vântul îmi ia pălăria. Nu-mi pasă, nu mă opresc de teamă că nu mai am curajul să urc din nou pe ea. După vreo trei kilometri o cotim la dreapta printre bazinele cu apă, peste care se întinde umbra mea și a bicicletei, aproape îmblânzită. Mergem spre căsuța muzeu.
Citește și: Reportaj | Istria, între sete, sare și mare. Lecția Piranului pentru o Europă fără apă
Casa salinarilor
Familiile de salinari din Piran aveau, practic, două locuințe: una în oraș și una în saline. Tradiția locală fixează plecarea anuală spre Sečovlje în jurul sărbătorii Sfântului Gheorghe, la 23 aprilie. Familiile rămâneau acolo toată vara, până spre toamnă.
Suntem la Fontanigge, în partea sudică a salinelor. Ce vedem în fața ochilor nu este doar un câmp de apă: este o arhivă construită din ziduri, canale, porți de apă și bazine.
În ușa casei reconstituite ne întâmpină muzeografa, o tânără care, în lipsă de vizitatori, citește o carte pe băncuța din fața casei. Intrăm și ea ne spune povestea acestor case construite din piatră și lut, pe două niveluri. La parter aveau depozitul de sare și acum au lăsat acolo două grămezi albe ca neaua, una mai fină decât cealaltă e floarea sării, culeasă din vârful piramidei, de unde soarele o descompune fără milă.
Uneltele: un fel de greblă, dar nu cu dinți, ci cu o scândură în capăt, cu care trăgeau apa și sarea dintr-un loc în altul, roaba cu care cărau sarea, papucii lor din scândurele de lemn cu o bandă de pânză peste picior, făcuți special ca să nu se scufunde în mâl.
Urcăm la etaj și din casa răcoroasă se deschid ferestrele spre câmpurile largi de ape și sare. Perdeluțele se mișcă puțin în adierea vântului și pentru o clipă ești salinarul care-și poate vedea bazinele, pe geamul de deasupra patului, zi și noapte. În dreapta e bucătăria, cu o vatră ridicată în colțul încăperii, vase de fontă și lemn, urcioare care au potolit setea, linguri cu buzele putrede, zdrențuite. În stânga se află două încăperi mici despărțite de un perete incomplet, din scânduri. Camera copiilor și cea a părinților. În fiecare, pe pereți, la răsărit, icoane simple, ilustrând patimi, ca și viețile salinarilor.
O lăsăm în urmă pe muzeografa care își reia lectura, nu înainte de a o întreba cum e să fii un fel de „salinar” zi de zi. Iar ea îmi spune că e plăcut aici, însă nu e ușor să fie toată ziua departe de casă.
Viețile cele noi ale depozitelor de sare
Ne plimbăm pe chei prin Portorož, orașul care a pariat pe jocurile de noroc și cazinouri, pe viața de noapte a țărmului sloven. Aici hotelurile luminate amețitor, împopoțonate cu baloane și ghirlande de flori, trimit de pe ecrane enorme mesaje ademenitoare, sparg pungile cu mii de euro și șampaniile în același timp. Însă, în capătul nordic al orașului, pe lângă chei, niște clădiri ciudate, ca niște diguri, înalte, de un gri-ciment, cu contraforți puternici, nu au nimic în comun cu înfățișarea kitsch de plastic a orașului. Aici sunt fostele depozite de sare: Monfort și Grando. Doar ele au rămas martori ai vieții și economiei de altădată. Existența lor pe mal dovedește logica transportului: sarea putea fi adusă pe apă și apoi redistribuită.
Sarea din golf era încărcată în bărci, iar vasele erau împinse cu mâinile până în larg de unde puteau pleca spre depozite.
Acum, în spațiile largi, imense, ale fostelor depozite s-au amenajat expoziții. Un muzeu al sării, în care sunt expuse și câteva bărci cu pânze cu care se transporta sarea. Uneltele, sacii, fotografii vechi, hărțile. Dar tot în fostele depozite există și un club de box, un supermarket și o cafenea.
Istroromânii: de la cărăușii sării la carbonarii Triestului
Istoria sării este și istoria oamenilor. Ea s-a întins de la mare spre continent, până dincolo de munții și pădurile Istriei. Toată lumea avea nevoie de sare.
Cicii, așa cum li se spunea popular istroromânilor, trăiau într-un ținut înalt, rece și puțin productiv agricol. Pietro Kandler nota în secolul al XIX-lea că pământul lor „puțin și rece” nu le asigura hrana necesară. Nu aveau de ales: se mutau, păstoreau, trăiau din lemnul pădurilor sau transportau mărfuri cu spinarea sau cu carele, dintr-o parte în alta a Istriei.
Firește, una dintre mărfurile pe care le cărau cicii de la mare spre inima împădurită a Istriei, a fost sarea. Găsim că atunci când comerțul cu sare a fost restricționat de regimul monopolurilor și al frontierelor, acest trafic a continuat clandestin. Kandler vorbește explicit despre contrabanda cu sare și cu alte mărfuri pe care noile tarife vamale le făceau profitabile. Ciceria era, de altfel, timp de secole un ținut de frontieră, iar cunoașterea potecilor și a trecătorilor le oferea cărăușilor locali un avantaj evident în evitarea controlului.
În secolul al XIX-lea, Kandler considera contrabanda o meserie care aproape nu mai merita practicată. Iar atunci, locul ei a fost luat de exploatarea pădurii. Istroromânii se pricepeau să facă mangal, doage pentru butoaie și alte produse din lemn. Dezvoltarea Triestului și a portului Rijeka (pe atunci Fiume) a creat piețe urbane mari pentru acest cărbune.
O descriere atribuită lui Vjeko Spinčić, din 1882, spune cum în pădurile Ciceriei funcționau carbonăriile: lemnul era tăiat, așezat în grămezi, acoperit cu pământ și ars lent, cu acces redus la aer. Mangalul rezultat era pus în saci. Bărbații încărcau sacii pe catâri și măgari, iar femeile purtau unul sau chiar doi saci în spate și coborau spre Fiume, Koper sau Trieste, alegând piața unde marfa putea fi vândută mai repede și mai bine.
Cea mai frumoasă zi pentru pescarii din Izola
Ne apropiem de sfârșitul verii și sâmbătă, 22 august, va fi cea mai frumoasă zi de peste an din viața pescarilor din Izola. Este Festivalul Pescarilor și sărbătoarea aceasta, pentru ei și familiile lor, mai că întrece Crăciunul sau Paștele catolic. În primul rând pentru că e sărbătoarea tuturor, nu o petrec în case, în bucătăriile lor sau la mesele de prânz. Nu-și fac daruri, se bucură doar de darurile pe care marea le face lor, de mii de ani.
În fiecare zi – mai puțin duminica –, pornesc în larg cu bărcile și năvoadele lor, iar dimineața la 7 – 8, sunt cu pește proaspăt pe chei, în Izola. Ce nu vând acolo, duc la piața de pește. Piețe de pește sunt în toate orașele de coastă, însă, mai nou cea mai bună piață este cea a restaurantelor din capitala slovenă, Ljubljana. Ultima mare captură de pește consemnată și de prea locală a fost de 1800 de kg într-o singură zi, și tot într-o zi a fost vândută pentru restaurantele din capitala Sloveniei.
Izola este un port mic, mai puțin turistic și mai prost întreținut decât Piran. Departe de eleganța și mirosul de parfum de pe străzile din Trieste, Izola e mai degrabă un târg sărăcăcios care poarta vag urmele trecutului și mai nou hainele, culorile și sclipiciul Chinei.
Aflăm din presă că tradiționala paradă a velierelor nu mai are loc din cauza vremii: se anunță furtună. Însă pescarii știu să se bucure de sărbătoarea lor și pe uscat. De dimineață încep să așeze mesele, umbrelele. Se montează carusele și trambuline pentru copii, iar într-o mică piață între clădiri se instalează grătare pentru prepararea rețetelor tradiționale de pește. Turiștii încep să se adune. Îi recunoști după hainele albe de in și pantofii sport. Pescarii sunt îmbrăcați prost, cu tricouri decolorate, pantaloni scurți și invariabil cu papuci de plastic.
Ziua începe în barurile de pe chei. Pescarii vorbesc tare, râd, azi nu merg pe mare. Copiii își cumpără vată de zahăr, înghețată și când se dă drumul la toboganele gonflabile, lumea e a lor.
Deși în micul port sunt 120 de pescari înregistrați, doar vreo 15-20 mai practică pescuitul activ. Însă, Festivalul Pescarilor este pentru toată lumea, și pentru cei care mai au doar o poză pe perete, cu bunicul trăgând plasa în barca lui cu vele.
Cumpărăm ziarul „Primorske novice” a doua zi, costă 2 euro și are 24 de pagini. Sărbătorii i se dedică o pagină întreagă. Articol e bine scris, nu-i lipsește nimic. Žiga Godina relatează desfășurarea tradiționalei sărbători a pescarilor, considerată de localnici cel mai important weekend al anului. Pomenește de vremea nefavorabilă dar și că pescarii și-au văzut de sărbătoare mai departe, în pofida ei.
Localnicul Tim Šviligoj explică importanța evenimentului prin puterea lui de a reuni comunitatea în jurul muzicii, gastronomiei și identității orașului. Pentru copiii din Izola, spune el în articol, este singurul weekend în care li se permite să se joace până târziu și să nu doarmă. La rândul său, Maj Lapanja, care participă la sărbătoare de 30 de ani, apreciază atmosfera drept excelentă, în pofida încurcăturilor provocate de furtună. Apoi descrie cum localnicii au pregătit sardine, calamari, pâine, plăcinte și vinuri.
Concluzia articolului este că „sărbătoarea pescarilor nu reprezintă doar un festival gastronomic și muzical, ci o expresie a identității Izolei și a coeziunii comunității.”
După ce descifrăm articolul, cutreierăm orașul, bem o cafea în apropierea vechii campanile, ne odihnim pe chei. Urmăresc cu privirea bătrânii și copiii care se strecoară printre turiști. Un leandru cât un copac din pădure umple întreaga stradă de parfum și în depărtare se aprind luminile de la far.
Pentru Istria granițele, politicile și comerțul, nu spun, nu reușesc să spună povestea ei întreagă. Desigur că nici Istria nu mai este ce a fost cândva, se schimbă sub ochii noștri, la fel ca întreaga lume, dar ceva din inima, piatra, marea și pinii ei rămâne la fel.
