Camera mea este casa mea. Dacă ies din cameră intru în holul care este considerată curte interioară, iar bucătăria înghesuită o grădină minunată. Atât eu și cele două prietene cu care îmi împart chiria. Dacă-mi las ușa deschisă înseamnă că nu sunt acasă sau am chef să chat-uiesc cu ele, dacă o închid atunci e ca semnul de la ușile de hotel: ,,Please do not disturb”. Suntem prietene, ne face plăcere să locuim împreună, dar nu pot zice că nu mă deranjează atunci când cineva nu curăță chiuveta după spălatul de vase! NU e doar lapte și miere, dar ce să faci când o chirie costă jumătate din salariul tău?
Împreună cu fetele mele ne-am făcut un obicei, să ne adunăm în grădina noastră luminoasă a.k.a o bucătărie 3×2 m2, cu un gemulet mic și nu prea plină de bunătăți, pentru că e ca și cum ar fi sfârșit de lună toată luna. Ne adunăm în ,,minunată noastră grădină” și visăm. Ne punem mâinile sub bărbii și încep să ne pâlpâie ochii la gândul de ,,vreau și eu o casă”. Planuri, visuri și idei. După ne trezim în realitatea întunecoasă și ne întoarcem fiecare la multele jobulețe pe care le avem ca să putem să ne acoperim chiria și utilitățile și viața ce mai rămâne din ea.
Povestea mea este realitatea multor tineri. Trăim într-un ecosistem în care așa ne ajută statul: ,,Nu vreau să vă supăr, dar cumva poate că m-aş gândi să îmi iau un job part-time”, ne încuraja fostul Ministru al Educației, Daniel David, după ce au fost introduse noi ,,reforme” care au lăsat mulți tineri fără burse. O nevoie de bază, un acoperiș deasupra capului, a devenit un vis stresant pentru noi tinerii după care transpirăm nopțile în cearșafuri.
Această agonie fierbinte este una care se reflectă și în cifre reci. Datele Eurostat, publicate în septembrie 2025, arată că tinerii, categorie definită oficial de biroul european de statistică între 15 și 29 de ani, sunt mult mai vulnerabili la șocurile financiare ale pieței imobiliare. La nivelul Uniunii Europene, aproape 10% dintre aceștia (9,7%) trăiesc în gospodării unde costurile cu locuirea înghit peste 40% din venitul disponibil.
Unde ne poziționăm noi? În timp ce tinerii finlandezi părăsesc cuibul la o vârstă medie extrem de timpurie, de doar 21,4 ani, dar asumându-și o rată mare a cheltuielilor, românii așteaptă. Cu o medie care depășește pragul de 27 de ani, ne aliniem mai degrabă Croației (31,3 ani) sau Greciei (30,7 ani) în strategia de a rămâne în camera copilăriei pentru a evita colapsul financiar. Datele europene confirmă un paradox dureros care ne atinge direct: în 16 țări europene, printre care și România, povara locuirii apasă mult mai violent pe umerii tinerilor de 15-29 de ani decât pe ai restului societății. Fie că alegi să pleci devreme și să riști să-ți dai ultimii bani pe facturi, fie că rămâi acasă ca să strângi cureaua, realitatea românească te obligă să gândești locuirea ca pe o schemă de supraviețuire.
O simte și Raul, student la master la Științe Politice. Deși are o medie mare, bursa nu mai este o certitudine. A ales să nu lucreze pentru a se dedica studiilor, ceea ce am făcut și eu, fix pe același considerent: ,,nu ai timp să faci și studii și lucru”, precizează acesta. Cumva el are un fel de plasă de siguranță, singur la părinți și nu își face griji să se mute deoarece urmează să primească apartamentul părinților.
L-am întrebat pe Raul dacă s-a gândit vreodată la o ofertă din partea statului, cum ar fi Prima Casă de exemplu. Plafonul fiind mai mic i se pare o idee ok, dar ar face asta doar ca să o dea în chirie. Este preocupat, mai degrabă, să învețe cum să investească, cum se fac banii. Cât despre statul cu părinții, da, recunoaște, e un confort, menaj, finanțe, chiar dacă lipsește această intimitate, sau serile alături de prieteni. Însă când stai și te gândești la cum ar trebui să supraviețuiești de la o zi la alta, parcă nu mai pare o idee așa de rea să stai cu părinții.
E mai curat în casa lor decât în realitatea de afară, unde statul a uitat să măture drumul spre independență. Și noi tinerii mergem în față în noroiul acesta, încurajați de la spate ,,lasă că peste tot este greu; așa e la început”. Ne uităm pe sub gene, scrâșnind din dinți la alte țări cum gestionează statul locuințele sociale sau cum ajută tinerii, și oftăm.
CHAPTER 1. Oaza vieneză și deșertul imobiliar românesc
Pentru a înțelege exact dimensiunea acestui oftat, trebuie să punem pe masă ce oferă, la statul român, pe hârtie. Oferta locativă publică este împărțită în patru categorii: locuințe pentru tineri sub 35 de ani (construite prin ANL), locuințe sociale cu chirie subvenționată, locuințe de necesitate (destinate situațiilor de urgență) și alte locuințe finanțate de la bugetul de stat sau local.
Dacă privim în oglindă stocul de locuințe publice și cererile înregistrate în anul 2022, discrepanța este uriașă. Pentru cele 21.544 de locuințe ANL destinate tinerilor (sub 35 de ani) existau deja aproape 39.000 de cereri (38.976) în așteptare. La capitolul locuințe sociale situația era și mai sufocantă, 16.290 de unități disponibile la o cerere de peste 40.000 de cereri (40.161). Chiar și în cazul locuințelor rezervate exclusiv specialiștilor din sănătate și educație, cererea (3.243) depășea mai mult decât oferta (1.373).
În cursul anului 2025, cu sprijinul Băncii Mondiale, Ministerul Dezvoltării (MDLPA) a actualizat și centralizat stocul din toate localitățile. Cifrele arată o evoluție mult prea timidă pentru a stinge deficitul: fondul de locuințe ANL destinate tinerilor a crescut la 23.835 de unități, iar locuințele sociale au ajuns la un total de 18.292 de spații. Cu alte cuvinte, statul folosește o pipetă acolo unde e nevoie de un ocean de locuințe. Contrastul devine dureros când ne uităm peste granițe.
Despre Austria, Viena se vorbește ca despre Utopia locuințelor și a caselor sociale. Primăria vieneză deține sau subvenționează 60% din piața chiriilor. Așa că, bineînțeles companiile private de imobiliare sunt obligate să concureze cu statul, în situația în care agentul îți cere o chirie prea mare, ai opțiunea de a sta sub tutela statului. Țara ține astfel în frâu toată piața imobiliară la un nivel decent. Jurnaliștii de la New York Times au vizitat aceste complexuri de stat, care unele dintre ele au și piscină pe acoperiș, saune, grădini interioare și creșe la parter. Chiriașii plătesc în jur de 300-500 de euro pe lună pentru un apartament excelent, și dacă analizăm media salariilor din Viena, această sumă reprezintă o fracțiune mică din veniturile lor. Și așa le rămân bani pentru a trăi, a călători și a consuma, nu doar pentru a supraviețui, cum e cazul României.
Ce face România cu locuințele de stat? Păi bine, uite, stă. Și stă chiar pe ultimul loc din întreaga Uniune Europeană. Datele OCDE prelucrate de Monitorul Social (proiect al Fundației Friedrich Ebert) arată că în România acest indicator este o glumă proastă: doar 0,17%. Concret, la un total de 9,7 milioane de locuințe, statul român deținea în anul 2022 doar 16.290 de unități sociale, în condițiile în care pe listele de așteptare raportate de Ministerul Dezvoltării (MDLPA) se sufocau peste 40.000 de cereri. Un blocaj sistemic cronic, transformat de birocrație într-un labirint umilitor.
Dacă privim spre Capitală, situația devine de-a dreptul grozavă în baza informațiilor obținute de Fundația Friedrich Ebert de la Primăria Municipiului București (PMB) și analizate alături de ActiveWatch. La nivelul Primăriei Generale s-a înregistrat în perioada 2023–2025 o medie anuală de 5.500 de cereri. Însă birocrația românească șterge din elanul solicitanților prin dosare stufoase și liste nesfârșite de acte. Rezultatul? Doar un procent infim de aproximativ 3% dintre tineri și familii vulnerabile reușesc să depună un dosar complet (173 în 2023, 164 în 2024 și 134 în 2025). Iar dintre aceștia, cei care chiar primesc cheile unei locuințe sociale pot fi numărați pe degetele de la mâini: 24 de familii în 2023, 12 în 2024 și un număr ridicol de doar 3 familii în tot anul 2025.
CHAPTER 2: Din Viena în Mica Vienă. Zero șanse la stat, 30 de ani la bancă
Și dacă ne mutăm atenția de la nivel național și dinspre Capitală spre Vest, realitatea nu se schimbă, se traduce în cifre județene. Ajungem în Timișoara, orașul numit și ,,Mica Vienă”. Doar că asemănarea cu utopia imobiliară austriacă se oprește strict la arhitectură. Conform statisticilor de la Recensământul populației și locuințelor din 2021, în mediul urban din județul Timiș, e o alunecare de teren serioasă dintre sectorul locativ public și cel privat. Din cele peste 197.000 de locuințe disponibile, statul administrează doar aproximativ 2,5%, adică 4.558 de unități, iar restul de 97,5% se află la cheremul pieței libere. Această dependență forțată de sectorul privat îi împinge pe tineri să se lupte cu prețurile și jocurile pe care le face privatul. Știm că prețul chiriilor încep de la niște scoruri considerabile, în defavoarea plății modice pe care ar trebui să o plătească un tânăr pentru o casă socială.
Am solicitat informații de la Primăria Timișoara cu privire la situația caselor ANL (Agenția Națională pentru Locuințe) pentru o perioadă de cinci ani. Din cifra totală de 50 de locuințe ANL existente în oraș 44 sunt deja ocupate. Iar cele 6 unități rămase disponibile nu sunt accesibile publicului larg, ele sunt rezervate exclusiv tinerilor specialiști din domeniul sănătății. Astfel, pe lângă oferta aproape inexistentă, un tânăr absolvent de Litere sau un proaspăt angajat în sectorul privat, de exemplu, șansele de a obține o astfel de locuință sunt, în acest moment, zero. Date primite mai arată că din 2021 până în 2024 nu au fost alocate case ANL tinerilor cu vârste cuprinse între 18-35 ani, iar abia în 2025 au fost făcute 27 de repartizări.
Realitatea locală este doar o felie dintr-o problemă sistemică uriașă. „Mai puțin de 0,5% din fondul locativ este locuință publică care poate fi alocată în regim de chirie subvenționată. Asta e o problemă foarte mare”, transmite sociologul Irina Zamfirescu. Aceasta explică faptul că, în timp ce politicienii se laudă cu statistica proprietății private, sprijinul public e aproape inexistent.
Când cifrele de la Primărie arată că timp de patru ani nu s-au alocat locuințe, tinerii caută ieșirile de urgență. Octavian este cel care a ales să nu aștepte o pomană administrativă. Acesta nu și-a finalizat studiile superioare: ,,nu vedeam rostul să termin facultatea, cel puțin nu în domeniul meu”. Are 29 ani și lucrează în cybersecurity, poate și de aia și-a permis să-și ia un credit ipotecar. Și-a cumpărat o locuință deoarece proprietară voia să vândă apartamentul în care stătea cu chirie și situația financiară i-a permis să se poate gândi la un credit, în timp ce a primit și ajutor bănesc din partea părinților.
Ideea de credit pe un termen de 30 de ani nu l-a speriat, deoarece ,,este mai important pentru mine libertatea de a locui singur” susține Octavian. Acesta știa despre programele de ajutor pentru tineri din partea statului, însă a fost ,,ispitit” de un credit ipotecar pentru că e singura cale spre o locuință demnă conform acestuia. ,,Practic e vorba de diferența de plafon și ce fel de locuință îți permiți dintr-un credit cum ar fi prima casă. Te alegi fie cu un apartament într-o zonă de periferie, fie are niște condiții mizerabile”, răspunde tânărul la întrebarea de ce nu a ales un program de stat.
Această fugă de oferta publică e justificată de un sistem care abia se târăște. Deși la nivelul municipiului Timișoara există 273 de astfel de case sociale, în luna februarie 2026 erau înregistrate 232 de cereri ale tinerilor, iar în cursul anului 2025 au fost repartizate 8 unități de locuințe. Atunci când nu există fonduri alocate pentru construirea unei locuințe, cum e cazul Timișoarei în 2024-2025 (zero investiții prin Legea 15/2003), singura soluție pentru mii de tineri rămâne piața privată, oricât de sufocante ar fi prețurile. Să ne mai amintim de situația Vienei? Mai bine nu, numa’ ne facem sânge rece.
CHAPTER 3. Sindromul „40 de lei pe zi” și independența amânată
Am testat puțin terenul, tot pe plan local, să-mi testez bănuielile. Tinerii stau cu părinții, cei care sunt de la fața locului. Viniturile, cum li se spun celor repatriați în zona de Vest, fie împart o locuință cu mai multe persoane, stau la cămine dacă au acest privilegiu de a prinde o cameră de cămin, fie stau în chirii mult prea scumpe pentru salariile pe care le primesc. De cei de la capitală, doamne, mi-e și frică să mă gândesc. Conform unei analize făcute de Institutul European al Sindicatelor, în capitalele europene, costul chiriei depășește adesea salariul minim. Dacă pentru România salariul minim estimat ar fi 795 euro, prețul chiriei medie este estimată la 319 euro asta se traduce într-o pondere de 40,1% din salariul minim.
Absența unui suport din partea statului în ce privește un acoperiș deasupra capului alimentează și principala îngrijorare a tinerilor români în 2025, costul vieții de zi cu zi, un stres conform studiului Deloitte. Să facem niște calcule simple pentru un tânăr care încasează un salariu minim net de 2.699 de lei. După achitarea unei chirii modeste (aprox. 1000 lei) și a utilităților aferente (300-500 lei), acestuia îi mai rămân aproximativ 40 de lei pe zi pentru hrană, transport și sănătate. Și atunci vin cu magica întrebare: ,,de unde dom’le independență financiară?”
Emil stă cu părinții. Are 29 de ani, un job bine plătit, studii superioare. A fost încurajat să strângă banii pe care-i face, de ce să mai dea bani pentru chirie când poate să stea cu părinții? De acord, dar asta poate avea consecințe, pe care chiar și acesta le-a recunoscut. Nu ești curios să îți faci de mâncare, o face mama, sau nu pui la spălat, o face altcineva, practic pare că independența vine odată cu plecarea din casa părintească. Inițial alegi să stai alături de ei dintr-un confort, atât financiar cât și psihologic. Până se poate transforma ușor într-o frică, de a nu te putea descurca singur. ,,Sincer, mi-e frică să mă mut acum, mi-e teamă că nu aș ști să gestionez banii”, îmi transmite Emil și îl înțeleg perfect. O altă problemă a românilor, cum nu avem niciodată bani, nici nu știm să-i gestionăm, de educație financiară nici nu se pune problema.
Mi-a zis că nu îl sperie ideea asta de credit de 30 de ani, cum a fost obișnuită generația părinților noștri, dar nu a luat-o ca pe o soluție. De ce? Simplu. Nu cunoaște despre programele naționale. Hmm, oare nu se dorește de fapt a fi eficiente? Un mister. În paralel, ai lui trag de el în direcția de a strânge bani ,,să-ți iei o căsuță a ta”, dar asta oare câte salarii și ani de cureaua strânsă ar însemna?
Astfel, presiunea nu e doar financiară, dar este una și culturală. Am moștenit ideea că ești „cineva” doar dacă ai cheile tale în buzunar. „Noi am ajuns să ne măsurăm justa valoare a muncii și a capului prin a avea o proprietate. Modelul cultural e că, de fapt, nu ești merituos dacă nu ai o locuință”, explică sociologul Irina Zamfirescu.
Această mentalitate ne transformă în victimele unui discurs care ne obligă să acceptăm credite pe 30 de ani ca pe o normalitate, când de fapt este o povară, care ne limitează și trage în jos.
„Dau dismiss complet la ipoteza că e alegerea tânărului să stea cu părinții. Atunci când ai o statistică care îți arată că România e țara cu cele mai multe gospodării supraaglomerate, șansele ca treaba asta să aibă legătură cu alegerea omului sunt minime”, îmi răspunde Zamfi prompt la întrebarea mea că poate tinerii aleg să stea o perioadă mai îndelungată cu părinții din propria inițiativă.
CHAPTER 4. Administrarea fantomă
Însă dincolo de cifre, realitatea este la ordinul sistemic. Irina Zamfirescu avertizează că ne confruntăm cu un paradox crud: tinerii sunt bruscați spre abandon școlar pentru a-și permite un acoperiș deasupra capului. În situația în care bursele sociale abia ating pragul de 1.000 de lei (asta și cu marele noroc de a prinde o bursă), iar chiria medie depășește acești bănuți despre independență nici nu mai poate fi vorba.
„Ca să faci școală trebuie să muncești, ca să muncești trebuie să te lași de școală. Iată ce paradox e. Deci, e foarte scump pentru ei”, declară sociologul.
Această fundătură educațională este rezultatul direct al unei cifre aproape fade, România a ajuns să aibă un fond de locuințe publice subvenționate de doar 0,5%. Acest procent infim nu le oferă tinerilor nicio alternativă reală. Sunt prinși între dependența forțată de părinți sau intrarea într-un ciclu de epuizare prin muncă entry-level, unde salariul se duce, aproape integral, pe chirie și facturi.
Un alt spectru important este acest punct orb al politicii române de stat. Mă refer aici la lipsa unei comunicări eficiente și transparente dintre instituțiile statului către cetățeni. Degeaba ar exista aceste programe de ajutor dacă de ele știu doar personalitățile politice. Am distribuit un chestionar tinerilor despre aceste programe, și chiar dacă o majoritatea din respondenți au fost din zona de Vest a țării, îmi pot face o părere despre cât de la curent este tânăra generație. Majoritatea dintre participanți au spus că nu cunosc detaliile despre programele ANL, practic se comportă ca niște fantome administrative. O soluție? Da, sigur, tinerii nu prea stau la pândă pe Monitorul Oficial, ei au nevoie de informații clare pe canalele pe care le folosesc.
Totodată Irina Zamfirescu mai vine cu o părere despre acest aspect al netransparenței.
,,Politicienii sunt atât de disperați să nu facă politici publice de locuire încât ocolesc subiectul, în mod activ. Încurajează discursul despre achiziție de locuințe. Politicile publice încurajează achiziția de locuințe”, declară Irina.
Putem conchide că lipsa de transparență poate nu este un accident. În spatele ignoranței administrative stă o alegere politică deliberată. Așa cum spune Irina Zamfirescu, greutatea cu care ne confruntăm nu este ceva ce ni se întâmplă pur și simplu.
„Este consecința unei munci ca să ajungem în această situație. Niște oameni s-au străduit ca vouă să vă fie greu cu locuințele”, adaugă Irina Zamfirescu.
Iar până când locuirea nu va fi văzută din nou ca un drept fundamental, și nu ca o marfă, grădina mea împărțită la trei va rămâne singurul refugiu spre o normalitate care, momentan, pare doar o utopie.
(Sursa imagine: Ilustrație realizată cu ajutorul inteligenței artificiale)
Mihaela Stegărescu este o tânără jurnalistă, care încă bâjbâie printre ramurile acestui domeniu în căutarea locului cel mai potrivit. O devoratoare de povești, care încă de mică a știut că va spune povești, scrise, verbal sau faptic. Cuvintele sunt armele care pot încătușa sau elibera, iar puterea lor stă în mâinile celui care le mânuiește. Caut prin jurnalism să aduc puțină lumină, ceva care să arate că în spatele cifrelor și datelor sunt oameni.
Acest material a fost realizat în cadrul Programului de Mentorat în Jurnalism al Rațiu Forum 2026, o inițiativă a Fundației Rațiu pentru Democrație și al Think Tank-ului LSE IDEAS. În fiecare an, programul selectează 20 de jurnaliști tineri din România și din regiune și îi conectează cu mentori experimentați din presa europeană, oferindu-le cadrul și sprijinul necesare pentru a dezvolta materiale jurnalistice ambițioase. Cel mai bun material este recompensat cu o bursă integrală la o școală de vară pentru jurnaliști, în Marea Britanie.
Rațiu Forum a deschis înscrierile pentru ediția 2027 a Programului de mentorat pentru jurnaliști. Detalii AICI.
Rațiu Forum Journalism Mentorship Program este un program de mentorat destinat jurnaliștilor din România și din regiune aflați la început de carieră. Programul sprijină dezvoltarea abilităților de jurnalism de investigație și storytelling prin mentorat individual, sesiuni de formare, schimb de experiență între participanți și lucru practic pe un material jurnalistic original. Rațiu Forum le oferă susținere, timp, îndrumare de la profesioniști cu decenii de experiență și un cadru în care pot aborda subiecte grele. Anul acesta, articolele noastre au scos la lumină neglijența din maternitățile private românești, exploatarea muncitorilor migranți și presiunile identitare din Transnistria.
Programul începe cu o întâlnire la Turda, unde participanții își prezintă ideile de subiect în fața întregii echipe de mentori și primesc feedback. Ulterior, fiecare participant este asociat cu unul dintre cei opt mentori și lucrează împreună pe parcursul a patru luni, de la cercetarea subiectului și dezvoltarea ideii până la realizarea materialului final.
Participanții beneficiază de mentorat personalizat, oportunități de networking cu jurnaliști și experți media europeni, posibilități de publicare și vizibilitate, precum și șansa de a concura pentru un loc finanțat integral la o școală internațională de vară din Marea Britanie.
Mentorii ediției 2026-2027 sunt:
Owen Bennett-Jones
Jurnalist și broadcaster cu peste 30 de ani de experiență la BBC. A fost corespondent BBC în Pakistan și a relatat din Asia de Sud, Orientul Mijlociu și Africa. A prezentat timp emisiunea Newshour a BBC World Service și este autorul unor cărți despre politica și istoria Pakistanului.
Elena Vijulie Tănase
Jurnalistă cu experiență în radio și televiziune și fostă directoare a Radio Europa Liberă România. A condus echipa RFE/RL România între 2020 și 2026, iar anterior a lucrat la BBC și Digi24. Are studii în istorie și științe politice și este cunoscută pentru documentarele sale despre istoria recentă a României.
Romana Puiuleț
Jurnalistă de investigație și cofondatoare RISE Project, cu peste 20 de ani de experiență în jurnalism. A lucrat în presa scrisă și televiziune, concentrându-se în special pe investigații și anchete video. A abordat subiecte precum corupția, justiția, migrația, criminalitatea organizată, mediul și utilizarea fondurilor publice, inclusiv în proiecte jurnalistice transfrontaliere.
Alison Mutler
Jurnalistă cu o carieră de peste trei decenii, care a relatat despre România încă din perioada Revoluției din 1989. A scris pentru ITN, Daily Telegraph, CNN și BBC, iar timp de 25 de ani a fost corespondent-șef al Associated Press pentru România și Moldova. Din 2019 lucrează la Universul.net, unde este directoare din 2021.
Dan Perry
Jurnalist internațional cu o vastă experiență în presa globală. A fost redactor-șef al Associated Press pentru Europa și Africa și pentru Orientul Mijlociu și a ocupat poziții de conducere în mai multe birouri internaționale ale agenției. În prezent este editorialist pe teme internaționale pentru Newsweek și The Forward și autorul newsletterului Ask Questions Later. A coordonat proiecte jurnalistice premiate, inclusiv o serie de investigații care a primit Premiul Pulitzer în 2019.
Christoph Plate
Expert german în media și analist politic, în prezent director al Media Programme South East Europe al Konrad-Adenauer-Stiftung. Are o experiență internațională extinsă în jurnalism și analiză politică. A relatat din Africa în timpul războaielor civile din Somalia, Sierra Leone, Liberia, și din Rwanda în timpul genocidului din 1994. A lucrat pentru Der Spiegel și Neue Zürcher Zeitung și a ocupat poziția de redactor-șef adjunct al Schwäbische Zeitung.
Adam Reichardt
Redactor-șef al revistei New Eastern Europe, una dintre cele mai importante publicații dedicate Europei Centrale și de Est. Este, de asemenea, co-gazda podcastului Talk Eastern Europe. A coordonat anterior Warsaw Euro-Atlantic Summer Academy și a fost implicat în proiecte internaționale dedicate Ucrainei și regiunii. A fost nominalizat la European Press Prize și inclus în lista „New Europe 100” a inovatorilor din regiune.
Mariana Rață
Este co-fondatoare Asociației Media Alternativa care deține licența televiziunii independente TV8 din Republica Moldova. Editor senior la TV8, ea conduce departamentul de Investigații și este gazda emisiunii Cutia Neagră. De-a lungul carierei a primit mai multe premii naționale și internaționale pentru investigațiile despre corupție.
Mai multe informații pe site-ul ratiuforum.com
Citește și: În Transnistria, frazele se opresc înainte de a ajunge la capăt
