(despre ce ne ține împreună)
În mijlocul primei mele șederi în Germania, într-o vreme în care aveam încă răbdarea și energia de a merge la aproape orice conferință, inclusiv pentru a învăța limba reală, nu doar pe cea din cărți, unul dintre subiectele care reveneau, firesc intelectual și politic, era cel al acestei greu de definit Leitkultur, adică al unei culturi comune îndrumătoare. Termenul circula intens, era întors pe toate fețele și, cum se întâmplă adesea la nemți, o neliniște socială destul de difuză căpătase deodată un substantiv compact și serios, temă de simpozioane, precum cel la care am și participat alături de Nida-Rümelin.
Pe scurt, ce poate cere legitim o societate celor care vin din afară, unde se termină integrarea și începe asimilarea, cât din tradiția majorității poate deveni normă comună și ce rămâne după ce scoți din ecuație limba, steagul, bucătăria și toate lucrurile care pot fi expuse la o paradă identitară? La vremea aceea mi se părea și o discuție foarte germană, cu plăcerea lor de a organiza conceptual inclusiv ceea ce viața lasă încă vraiște. Mai târziu am înțeles că întrebarea era mult mai mare decât Germania și că nu încape nici în lozinca „pro-occidentală”, de parcă viața ar fi o afacere de geografie și dacă ai pus acul busolei spre Vest ai rezolvat antropologia. Ce ne ține, de fapt, împreună? Desigur, în afară de bani, adică de cei pentru care majoritatea, inclusiv dintre români, și-a luat lumea în cap.
Mă uit astăzi, cu uimire și tot mai des cu tristețe, la lumea noastră, la comentarii, reflexe, fapte, la siguranța cu care tocmai cei care pretind că apără o fibră ajung să taie copacul din care spun că se trag. Or, universul euroatlantic este mult mai vechi, mai complicat și mai pasionant, dacă ai instrumentele de cogniție necesare, fiind făcut din Biblie, Grecia, Roma, creștinism, drept, revolte împotriva abuzului, războaie, crime, corecturi târzii și o foarte lungă învățare a limitei. De aici s-au desprins, nu liniar și nici fără recăderi, câteva lucruri fără de care lumea aceasta nu se mai recunoaște pe sine. Omul nu este proprietatea nimănui, ceea ce este al lui nu poate fi luat fiindcă altcineva are momentan puterea, iar dreptatea nu începe acolo unde începe voința celui mai tare. Le spunem, din grabă, valori. În realitate, înainte de a deveni concepte, au fost vieți.
În familia mea, de pildă, comunismul nu a venit în note de subsol. Bunicul meu, Ilarion, împreună cu Agafia, bunica mea, avuseseră paisprezece copii și își țineau lumea în picioare prin iubirea unuia față de celălalt – era o diferență de aproape două decenii între ei și, pe atunci, bărbatul trebuia să aibă la căsătorie și ceva avere -, dar inclusiv prin muncă, pricepere și o economie care astăzi pare aproape exotică, deși atunci era foarte firească. Bunicu’ făcea o bună parte din afaceri în natură, atâtea kile de pește pentru atâtea de portocale, lămâi sau măsline, cu socoteli precise, numai că nu toate treceau prin bani. Bine, Dunărea avea pe atunci atâta pește încât la noi și rațele mâncau resturile cu nemiluita, munți de resturi, iar ouăle lor aveau gust de pește. Când surorile mamei mergeau să le vândă la piață, concurența de la tarabe le gonea strigând sarcastic: „Iată ouă de pește, neamule!” În fine, despre pisicile din cartier nici nu mai vorbesc. Probabil că trăiau toate într-o prosperitate piscicolă pe care astăzi ar trebui s-o explicăm prin indicatori. Pe scurt, așa arăta, în fond, proprietatea lui Ilarion înainte să vină cineva să o transforme în „mijloc de producție” și apoi să i-o ia.
Mă întreb ce va fi simțit când au venit după bărci. Nu după niște obiecte oarecare, inventariabile, ci după unealta muncii lui, rostul unei case cu paisprezece copii și o anumită libertate de a nu aștepta totul de la altcineva, iar la ananghie, când mai murea câte un copil, de la nimeni în afară de Dumnezeu. Iar printre cei care veneau erau și oameni pe care îi cunoscuse într-o altă ordine a lucrurilor, foști angajați, calfe ajunse între timp activiști, purtători ai noii puteri și ai vocabularului ei, cu alte cuvinte oameni care au făcut din frustrare, invidie și resentiment ciomag. Nu știu ce le-a spus și nici nu vreau să inventez eroisme retrospective. După toate probabilitățile, n-a spus nimic, pentru că există momente în care omul pricepe, înaintea oricărei teorii, că nu i se ia doar un bun, ci i se schimbă fără consimțământ locul în lume și nu are cum să se împotrivească. Ca și când ți-ar cădea drona rusească în cap.
Casa noastră a fost, din câte s-a păstrat în memoria familiei, prima naționalizată de pe stradă. La parter au intrat, pe rând, instituțiile noii lumi, o bancă populară și, mai târziu, radioul național, pe atunci literalmente live, cu oameni, voci, actori, muzicieni sub același acoperiș sub care familia încă nu fusese mutată complet. Mama, născută în 1940 și copil încă, îi asculta cu uimirea unui puiuț pe Calboreanu sau pe Vraca și dansa după Maria Tănase. Îmi place foarte mult imaginea asta, deseori amintită de mama, pentru că nu se lasă pusă cuminte într-o teză. Jos era statul intrat într-o casă care nu-i aparținuse, sus un copil descoperea teatrul, muzica și vocile unei lumi pe care avea să le poarte cu ea. Sigur, pe atunci nu puteai scoate telefonul din buzunar ca să dovedești instant, pentru posteritate, că scena chiar s-a întâmplat. Așa că povestesc. Cum mi-a fost povestit și mie și cum o dau mai departe.
Poate de aceea proprietatea, cea după care sunt înnebuniți toți românii de o anumită vârstă, mi se pare un cuvânt foarte sărac dacă îl lași numai în manualul de economie. Nu e vorba doar de ziduri, bărci, pământ, bani sau unelte, plase și undițe, ci și de continuitate, memorie, răspundere, libertatea de a transmite ceva mai departe și sentimentul elementar că viața ta nu poate fi rearanjată peste noapte de cineva care are ștampilă, dar mintea vidă. Mai târziu, mama avea să simtă și la locul de muncă acea formă cenușie de discriminare prin care un sistem îți amintea că nu ești doar ceea ce faci, ci și familia din care vii, ceea ce s-a scris despre tine, ceea ce se bănuiește sau ceea ce ai moștenit. Dreptatea vine pentru mine de undeva de acolo, cu mult înaintea oricărui tratat. Când ai văzut, fie și prin memoria familiei, cum o putere poate lua, muta, discrimina și apoi numi toate acestea progres, începi să fii atent la ideile care promit prea repede o lume compactă și, pe deasupra, și entuziastă. Mă lași?
Din asemenea izvoare ale memoriei, mijlocite inevitabil de propria mea origine, îmi vine neliniștea față de formele actuale de „unire”, inclusiv cele care se revendică din georgism sau aurism. Nu fiindcă unirea ar fi suspectă prin ea însăși ori pentru România Mare n-ar fi murit „suficient” de mulți oameni și nici măcar, ajungând în prezent, pentru că numele Alianței pentru Unirea Românilor ar conține vreo vină secretă. Mai mult, documentele doctrinare ale AUR își asumă explicit libertatea și demnitatea persoanei, proprietatea privată, statul de drept și chiar un „principiu personalist” care respinge masificarea. Tocmai de aceea merită pusă întrebarea mai incomodă, aceea care nu se rezolvă prin citirea unui statut. Cum rimează toate acestea cu tentația de totalitate, cu reflexul de a cere unificarea nu doar a unei comunități politice, ci și a gândurilor ei?
Iată, comentariile doar aparent banale la texte și postări reprezintă uneori o sociologie mai bună decât programele! Cine iese din rând este pocnit repede cu înjurături, făcut cu ou și cu oțet, declarat vândut, trădător, ne-român, ne-ortodox sau mai știu eu ce, după vocabularul zilei. Nu spun că un partid poate fi redus la fiecare om nervos care comentează sub o postare, ar fi necinstit s-o fac, dar există o tensiune pe care tocmai cei care vorbesc despre libertate ar trebui să o ia în serios. Dacă libertatea este a mea numai până când gândești altfel decât mine, n-am ajuns prea departe. Mai grav, dacă persoana este sacră doar în interiorul corului, iar cel care cântă pe altă voce devine imediat suspect, totalitatea începe să semene urât cu totalitarismul, chiar dacă între cele două nu există identitate istorică.
Poate fiindcă am în spate povestea lui Ilarion, a Agafiei, bărcile, casa, mutarea, dosarele și mama ascultând-o pe Maria Tănase prin podea, mă feresc de orice doctrină care îmi cere să iubesc comunitatea amputând persoana. Am văzut inclusiv eu, în condiția copilului care eram, ce se întâmplă atunci când o idee începe să creadă că omul îi aparține integral, ce înseamnă să exerciți gelozia politică, să faci din maturizarea treptată a adolescentului obligația de a intra în UTC și din apartenență o probă de cumințenie publică. Desigur, nu trebuie să comparăm leneș prezentul cu comunismul și nici să strigăm „totalitarism” la fiecare prostie de pe internet, dar reflexul de uniformizare merită recunoscut din timp, mai ales de cei care vin din familii cărora uniformizarea le-a intrat cândva în casă, grohăind ceva despre un popor imaginar și un progres zero pe atunci.
La urma urmei, întrebarea ce ne ține împreună are nevoie de o cură de detoxifiere, pentru că la ea nu se poate răspunde nici integral religios, nici biologic – iată câtă „neromânitate” curge prin Eminescu sau Nichita sau, scuze că am băgat capul în poză, chiar și prin mine! -, ci, pentru moment, cu Rusia în spate, minimal, adică teritorial. Comunitățile de mâine sunt cele care astăzi reînvață să se apere. Pe toate căile, nu exclusiv militar. Prin cinstea care produce încredere, prin meritul care naște respect și prin calitatea vieții pe care se bazează bucuria de a fi aici, alături de alții.
DOXA!
Sursa: Facebook/@Radu Preda
