Insistența bolnavă

Data:

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește PRESShub pe Google News

(despre georgismul cvasi-cultic)

Au trecut între timp ani de când văd cu inima strânsă și cu ochii măriți de ce sunt în stare unii compatrioți să spună sau să facă atunci când este vorba despre cel pe care îl consideră președintele lor ales, omul fără de care apa nu mai curge și nici aluatul nu mai crește. Nu îi tratez nici cu dispreț, nici cu ironie, oricât de fină, ci mă raportez la așa ceva ca la un fenomen de sectarism modern, amestec de entuziasm și disperare, râvnă și zăpăceală. Da, știu și de la fiica mea că atașamentul față de o formație precum Beatles, de exemplu, poate îmbrăca forme la limită grotești, dar la mijloc tot un fel de cunoaștere se consumă. Fanii muzicali sau sportivi sau de orice alt fel nu sunt niște simpli maniaci, duși cu pluta, pe românește, ci construiesc un raport de recunoaștere și apartenență de care, la rigoare, ar avea nevoie și ideile mai înalte, mai puternice și, da, mai cu folos. Acum și în viitor.

Problema începe atunci când admirația nu mai are nevoie de motive, când orice informație contrară este respinsă din principiu, când îndoiala devine trădare, iar întrebarea, o insultă. În asemenea condiții, nu mai avem de-a face cu o opțiune politică, fie ea și radicală, ci cu o formă de captivitate afectivă și intelectuală. Cel admirat nu mai poate greși, nu mai poate minți, nu mai poate fi ridicol, pentru simplul motiv că toate acestea sunt proiectate asupra adversarilor săi. Mai mult, fiecare eșec devine o confirmare a excepționalității sale, fiecare contradicție, dovada unui adevăr ascuns, fiecare înfrângere, începutul unei victorii anunțate. Rezumând, dăm de mecanismul elementar al gândirii sectare, în care realitatea nu mai verifică o convingere, ci este silită să i se supună. Oricât ar costa. Inclusiv ore în fața Arestului Central și urlete.

Din perspectivă teologică, lucrurile sunt încă și mai neliniștitoare. Nu pentru că politica ar trebui ferită de entuziasm sau pentru că omul credincios nu ar avea dreptul la convingeri ferme, exprimate ca atare, ci pentru că transferul unor așteptări de ordin mesianic asupra unui personaj politic reprezintă o deturnare a credinței înseși. Cum știm deja din Vechiul Testament, idolatria nu începe neapărat prin lepădarea de Dumnezeu, ci și prin folosirea numelui Său pentru a legitima ceea ce nu poate fi justificat prin rațiune, morală și bun-simț. Când un om ajunge să fie considerat răspunsul universal la toate întrebările unei societăți, când biografia lui devine legendă, iar vorbele sale sunt primite ca revelații, nu mai asistăm la maturizarea unei conștiințe civice, ci la suspendarea ei. Aproape completă. Și poate că tocmai aceasta este drama georgismului, nu faptul că oamenii cred prea mult, ci faptul că au ajuns să creadă în cine nu trebuie, cu o insistență care, în loc să îi elibereze, îi ține prizonieri. Revin la gândul de la care am plecat: asemenea fidelități bolnave, cel puțin din punctul meu de vedere, contestabil, evident, mă întristează. Nu, nu mă amuză. Mă uit, cum spuneam, cu inima strânsă precum a unui părinte de copil drogat, ce dependență nesănătoasă mai poate induce și menține un asemenea aparat: autocare, bani, lozinci, grupuri de comunicare, parole de încurajare a „rezistenței”. Pe scurt, cum poate asista statul la aceste inginerii sociale ca și când ar fi normale, la limită chiar legale? Bine, așa cum același stat a tolerat și chiar finanțat manipularea televizivă, acum chiar nu pare să aibă niciun argument sanitar. Totuși. Aș aștepta, nu dând din umeri, ca măcar psihologii și, de ce nu, teologii să atragă atenția asupra rătăcirii, să spună cu subiect și predicat că amăgirea este o infracțiune epistemică, o gogoașă cognitivă și o pagubă neuronală pe termen lung. Că asemenea chestii ne scot din priză.

Prima dată când am fost uluit de forța narativului public, până la limita durerii fizice, a fost în 1990, când, neavând încă drept de vot, încercam să o conving pe iubita mea mamă să nu-l voteze pe Iliescu, ci pe Rațiu. Nu era doar o dispută electorală, cum nu era nici lipsă de respect față de cea care îmi dăduse viață, ci întâlnirea, în propria familie, cu puterea extraordinară a unei povești colective de a se substitui judecății personale. Îmi amintesc și acum neputința de a găsi argumentul care să străpungă zidul unei convingeri deja formate, sentimentul că vorbeam aceeași limbă, dar nu mai locuiam, măcar pentru câteva clipe, în aceeași realitate. Iată de ce, personal, eu nu pot detesta pe nimeni pentru că este de altă părere, ci mai curând mă învinovățesc că nu am o putere mai mare de convingere, că nu reușesc să fiu mai catehetic, mai credibil, mai atent la felul în care adevărul ajunge sau nu ajunge la celălalt. Sigur, nu îmi imaginez că orice dezacord poate fi rezolvat printr-o explicație mai bună și nici că eu aș avea întotdeauna dreptate. Dar tocmai această neputință de a convinge, resimțită cândva în fața propriei mame, mă împiedică să transform diferența de opinie într-un motiv de dispreț. Și poate de aceea, la urma urmelor, am simțit și simt în continuare că o teologie socială adevărată face mai multe parale decât nu știu ce indignare cu program.

Cum îi „trezești” însă din această transă pe asemenea oameni? Le spui că pantalonii roșii sunt, de fapt, verzi, că salvatorul este un impostor, că totul a fost o farsă? Și cum dozezi rebranșarea la realitatea oricum detestabilă, inclusiv pentru cei considerați „normali”? Nu cumva, demolând brutal iluzia, riști să demolezi și ultimele rezerve de încredere ale celui amăgit? Întrebările nu sunt deloc retorice, fiindcă în spatele unor asemenea adeziuni se află și nevoi omenești autentice, de dreptate, de recunoaștere, de apartenență, uneori pur și simplu de a fi ascultat de cineva. Or, nu poți scoate un om din amăgire umilindu-l, punându-i sub nas toate dovezile prostiei sale, după cum nu îl poți convinge să renunțe la o iluzie reconfortantă invitându-l să revină într-o realitate de care, între noi fie vorba, nici cei considerați normali, cum spuneam, nu sunt prea încântați. Aici lucrurile se complică, inclusiv moral, pentru că răbdarea cu cei amăgiți nu poate deveni îngăduință față de cei care îi amăgesc, după cum adevărul nu trebuie administrat ca o pedeapsă. Cred, de aceea, că România are nevoie astăzi, asemenea primilor ani de după 1989, mai degrabă de o terapie decât de un șoc. Îmi vine în minte Heinrich Heine, care, în însemnările sale de călătorie prin Italia, publicate în 1830, vorbea despre un întreg popor bolnav lăuntric, innerlich krank, fără să îl disprețuiască, descoperind, dimpotrivă, în suferința lui urmele unei istorii care nu trecuse fără să lase răni. Iar Eminescu, în 1882, mergea și mai departe, reproșând clasei politice a vremii sale că a transformat țara într-un spital, îmbolnăvind-o moral și fizic. Nu-i așa că sună cunoscut? Am schimbat și noi, după comunism, instituții, legi, proprietari și discursuri, unele necesare, altele făcute de mântuială, dar ne-am ocupat prea puțin de ceea ce rămăsese în oameni, de neîncredere, de reflexele supunerii, de frica libertății și de acea disponibilitate, uneori aproape înduioșătoare dacă nu ar fi atât de periculoasă, de a confunda autoritatea cu adevărul. Nu știu dacă mai avem răbdarea unei asemenea terapii sociale și nici cine ar putea să o conducă fără să cadă, la rândul său, în ispita de a se prezenta drept salvator.

Mai este însă ceva, deloc secundar, și anume partea noastră de complicitate mioapă. Nu am sesizat, sau ne-am prefăcut că nu sesizăm, că tot dând apă la moara excepționalismului românesc, unui naționalism când lacrimogen, când agresiv, când de-a dreptul caraghios, o să ne trezim pe cap cu hoarde de „identitari” în transă, convinși că iubirea de țară le dă dreptul să nu mai iubească adevărul. De la Păunescu la Vadim și de aici la Georgescu și Simion se poate urmări, dincolo de diferențele dintre personaje, epoci și filiații politice, o continuitate a efectelor produse de o iubire maladivă de țară, în care patriotismul devine spectacol, fidelitatea, certificat de superioritate morală, iar apartenența națională, un fel de dispensă de la judecată. Repet, nu este același fir politic, firește, dar efectele se aseamănă până la identificare, inclusiv prin disponibilitatea de a transforma orice dezacord în trădare și orice exercițiu de luciditate într-un atentat la ființa națională. Am tolerat prea mult, inclusiv în Biserică, tot soiul de scuze pentru saltimbancii fidelității otrăvite față de pământ și cer, confundând rădăcinile cu lanțurile, memoria cu mitologia și dragostea de neam cu obligația de a aplauda orice absurditate rostită în numele lui. Și uite că acum ne mirăm de ceea ce, într-o măsură deloc neglijabilă, am contribuit să facem posibil. Nu neapărat prin ceea ce am spus, ci și prin ceea ce am preferat să nu contrazicem.

Toate acestea, da, mă preocupă și reprezintă o bună parte din ceea ce, deja de decenii, numesc teologie socială. Dincolo de cei care văd în asemenea postări doar „politică”, eu văd biografii, destine și persoane luate de val, minți făcute vraiște, nădejdi cangrenate și perspective pictate precum o ușă falsă pe un perete gros din beton. Nu o teologie care contemplă lumea de la distanță, distribuind sentințe și certificate de bună purtare, ci una care încearcă să înțeleagă cum ajung oamenii să își dorească propria captivitate și, mai ales, cum pot fi ajutați să redescopere libertatea, fără să fie umiliți pentru că au pierdut-o, fără să li se ceară să își renege întreaga biografie pentru a putea începe din nou. Din păcate, prin adeziunea deloc discretă a unora din cler, însăși Biserica s-a oferit să „ajute” la acest efort de dezaxare, de scoatere din sens a unor contemporani care nu au nicio vină că s-au născut aici și într-un anumit moment al istoriei. Da, să nu ne derobăm prea lesne, patologia are agenți inclusiv aparent inofensivi, oameni care, în loc să aline confuzia, o întrețin, în loc să ofere repere, sporesc dezorientarea. Ce am făcut fiecare ca să nu se ajungă la paroxismul acesta? Bine, nu acuz și nici nu induc vinovății, ci doar mă și vă întreb dacă era nevoie de asemenea aiureală, dacă nu cumva, concret, nu suntem mai slabi după demonstrațiile repetate ale puterii populare.

DOXA!


Sursa: Facebook/@Radu Preda

Citește și: Secularizarea inteligentă

spot_imgspot_img
Articolul precedent
Radu Preda
Radu Preda
Radu Preda (n. 1972) este teolog ortodox, profesor universitar, eseist și publicist, specializat în teologie socială și în problematica memoriei comunismului. Cadru didactic al Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a studiat și la Heidelberg și Salonic. Între 2014 și 2020 a condus Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), implicându-se în cercetarea represiunii comuniste, recuperarea memoriei victimelor și dezvoltarea proiectelor memoriale și educaționale dedicate perioadei totalitare. Este autor de volume și studii despre relația dintre creștinism, societate, etică și memoria comunismului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

spot_img

Ultimele știri

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Pentru a fi la curent cu cele mai recente știri, oferte și anunțuri speciale.

Mai multe articole similare
Related

Fără răspunsuri

Ei, sâmbătă am intrat și noi (cu modestie) în...

Al „cui” este președintele Dan?

Deși „noi”, electoratul reformist, l-am propus, l-am susținut și...

Donald de la Cotroceni

După cum se poate vedea, tovarășul președinte Nicușor Dan...

Cei doi Nicușori

Nu, acest Nicușor Dan nu e persoana pe care...