(despre limitele libertății)
Să discutăm deschis și fără isterie despre ce ar însemna interdicția. Nu despre scoaterea din joc a celor care ne enervează, nu despre pedepsirea unei opinii și nici despre refuzul pluralismului, ci despre momentul în care cineva intră în joc cu tupeu și, mai ales, cu cărți contrafăcute, pretinzând apoi că însăși democrația îl obligă pe arbitru să le accepte. Pentru că exact aici este problema. Adică, în traducere, libertatea politică nu înseamnă obligația statului de a pune la dispoziție propria infrastructură celor care vor să distrugă regulile care fac libertatea posibilă. NU!
Constituționaliști precum Kelsen (austriac), Bobbio (italian), Isensee, Di Fabio, pe majoritatea având onoarea să-i cunosc și personal, precum și întreaga construcție germană a democrației militante (die streitbare Demokratie) au gravitat, de pildă, în forme foarte diferite, în jurul aceleiași dificultăți: cum poate o ordine liberă să rămână liberă fără să devină indiferentă față de propriii ei adversari? Bobbio, atât de limpede în asemenea chestiuni, vorbește despre democrație pornind tocmai de la „regole del gioco”, regulile jocului, fără de care libertatea politică devine doar o vorbă bună de pus pe pancartă. Dacă tolerezi orice până la capăt, poți ajunge să tolerezi inclusiv abolirea toleranței. Dacă interzici prea devreme, transformi democrația în exact lucrul de care pretinde că se apără. Nu există aici o soluție confortabilă. Totul se reduce, de fapt, la cât de inteligent, gol sau plin este capul statului. ND, mă auzi?
Jurisprudența germană spune foarte limpede că interzicerea unui partid este „cea mai ascuțită și totodată o armă cu două tăișuri a statului democratic de drept” („die schärfste und überdies zweischneidige Waffe des demokratischen Rechtsstaats”). Adică nu sunt suficiente ideile antidemocratice, ci trebuie să existe acțiune activă, sistematică și o anumită potențialitate ca aceasta să reușească. Bundesverfassungsgericht insistă tocmai asupra caracterului excepțional al interdicției și asupra acestei „Potentialität”. Pe scurt, cum îl împiedici pe un Hitler să ajungă iarăși Kanzler, mai ales când are nu știu câte sute de mii de followers pe Insta, TikTok, FB etc.? Când face lumea cu capu’?
Dar tocmai aici trebuie să ne uităm și în oglindă. Anularea alegerilor prezidențiale din 2024 a fost o măsură de o gravitate excepțională, gravissimă, iar modul insuficient explicat public în care a fost luată a hrănit exact neîncrederea, resentimentul și teoriile conspirației pe care statul încerca să le limiteze. Misiunea de observare electorală a OSCE a consemnat ulterior că existau informații publice limitate despre natura și impactul neregulilor detectate, precum și despre temeiul juridic al anulării, iar numeroși interlocutori au spus că acest lucru a afectat încrederea în unele instituții ale statului. Asta nu dovedește, de una singură, că anularea a fost greșită. Dovedește însă că, într-o democrație, și măsurile luate în apărarea democrației trebuie explicate riguros, transparent și la timp. Altfel, statul însuși alimentează spirala. ND, când publici raportul ăla?
De aceea interdicția trebuie să fie ultimul instrument, nu primul reflex. Dar nici ultimul înainte de moarte. Nu interzici idei fiindcă sunt proaste, isterice, naționaliste, conspiraționiste sau chiar profund antidemocratice. Dar când apare acțiunea organizată, sistematică, orientată spre subminarea instituțiilor, când participarea la joc devine metodă de distrugere a jocului, când violența, intimidarea, refuzul regulilor și atacul asupra ordinii constituționale încetează să mai fie accidente și devin program, atunci democrația are nu doar dreptul, ci obligația de a se apăra. Biserica lui Hristos, uităm uneori, s-a consolidat dogmatic exact așa: răspunzând, delimitând, refuzând și condamnând tot felul de tembelisme care au primit, în cele din urmă, numele comun de erezii. Nu pentru că orice diferență devenea automat condamnabilă, ci pentru că fără limite identitatea însăși se dizolvă.
Până și Biserica, da, oricât de surprinzător, instituție ierarhică prin excelență, știe ceva despre concurență și alegere. Concret, un Daniel nu a coborât din cer direct pe tronul patriarhal. În 2007 a avut contracandidați reali, între care Bartolomeu, „leul Ardealului”, adică pe cineva mult mai competent decât oricine. Cu alte cuvinte, rezumând, până și BOR a arătat, la limită și în logica ei proprie, că autoritatea nu exclude competiția. Cu atât mai puțin poate, adică, democrația să accepte că libertatea înseamnă joc fără reguli, că ne lăsăm în seama naturii, a meteorologiei.
Asta nu înseamnă automat, insist, că AUR, POT, SOS sau orice alt partid trebuie interzis mâine dimineață, de pildă la 6:45. Înseamnă ceva mai profund, adică faptul că întrebarea nu mai este indecentă, abuzivă sau nu știu cum. Ea arată că trebuie puse pe masă faptele, declarațiile, actele de partid, conduita liderilor, relația dintre program și comportament, raportarea la violență, la instituții, la ordinea constituțională și la regulile transferului democratic al puterii. Nu impresii. Probe. Inclusiv cărate cu un cărucior de la Carrefour.
La urma urmelor, libertatea nu obligă cazinoul să accepte zarurile măsluite. Și nici democrația să joace până la capăt cu cei care au venit să răstoarne masa. Avete capito, boys?
Sursa: Facebook/@Radu Preda
