Strigătul de libertate din 1989, acel „Libertate, libertate” pe care-l spuneau oamenii, în piețele centrale ale orașelor, cu toată bucuria sufletului scăpat din dictatură, nu mai spunea la fel de multe azi, după 33 de ani în care dreptul de a fi liberi ni se pare firesc.
Și totuși, acest drept poate fi pierdută într-o clipă, remarcă Tudor Giurgiu, regizorul filmului „Libertate”, care va avea premiera de gală pe 2 octombrie și va fi în cinematografe din 3 octombrie.
Filmul vorbește despre un moment controversat din timpul Revoluției din 1989, când, la Sibiu, Armata, Miliția, Securitatea și civilii care au pus mâna pe arme au tras unii în alții convinși fiind că trag în teroriși.
După București, la Sibiu au murit cei mai mulți oameni, 99, o baltă de sânge inutilă, care nu a fost complet elucidată nici până azi. Alte sute de persoane au fost ținute prizoniere într-un bazin, timp de o lună, mult după căderea regimului Ceaușescu.
Cum a fost posibil? Ce spune acest lucru despre trecerea de la dictatură la democrație în acel decembrie 1989?
Tudor Giurgiu vorbește, în interviul acordat PRESShub, despre evenimentele de la Sibiu, pe care le-a documentat și apoi le-a trăit, în film.
PRESShub: Prima întrebare vine dintr-un răspuns al dumneavoastră, pe care l-am văzut la începutul acestui an, când s-a vorbit despre filmul „Libertate”. De ce m-aș uita la încă un film despre Revoluția din 1989?
Tudor Giurgiu: În primul rând, nu sunt enorm de multe filme despre Decembrie 1989. Cred că sunt trei, dacă le numărăm, în 30 și ceva de ani. Și sigur, pentru cine vrea să vadă comedie, entertainment, să râzi cu gura până la urechi, de la cap la coadă, nu este filmul potrivit.
Cine vrea să primească teme de gândire pentru acasă, să caute răspunsuri legate de toate misterele ăstea ale Revoluției, cine este curios, de fapt, să-și exploreze propriu trecut recent, individual, colectiv, cred că are o ocazie bună s-o facă.
Am făcut proiecții până acum prin țară și am avut surpriza să văd inclusiv oameni tineri care au zis :„Wow, habar n-aveam că s-a întâmplat chestia asta. De-abia acum am înțeles așa, în mare, cam ce ați făcut voi la Revoluție”.
Deci cred că nu este niciodată prea târziu. Misterul Revoluției și al multor lucruri, nu doar cele care s-au întâmplat la Sibiu, plutesc deasupra noastră și ținem cu disperare și de arhive, și de secrete. Și sunt o tonă de lucruri care nu sunt lămurite.
Filmul pleacă de la un fapt real, de la o întâmplare din Sibiu, din acele zile ale lui Decembrie 1989. A fost construit aproape cu aproape ca un documentar. Poate fi privit și ca un documentar?
Este un film care pornește de la fapte reale, adică tot ce s-a întâmplat în Sibiu, felul în care Armata a tras în Miliție, Securitate, vecinii de peste drum, cum ar veni, haosul generat, faptul că au murit civili, împușcați de nu se știe cine, oameni în negru, teroriștii care erau peste tot.
Toate lucrurile acestea se cunosc, poate nu de către toată lumea din țară, dar în Sibiu lucrurile astea se cunosc. O grămadă din ceea ce s-a întâmplat la Sibiu apare și în film, adică există un suport documentar foarte precis și am stat cam 2 ani și jumătate în cercetări. În documentare.
M-am întâlnit cu oameni din Miliție, soldați, foști soldați, cadre militare care acum sunt la la pensie, în rezervă. Am găsit civili care au suferit, care au ajuns cu toții în bazin.
Am și scris la începutul filmului că este inspirat din fapte reale.
Cred că spectatorii o să înțeleagă poate mai bine sau o să vadă pentru prima dată toată grozăvia asta care a însemnat bazinul Unității Militare 1512 din Sibiu, unde au fost aduși toți suspecții de terorism din zilele alea din județ.
Dar în egală măsură este și o operă de ficțiune, adică la un anume moment ne-am luat totuși libertate să facem nu un film documentar, un reportaj…
Sigur, sigur, nu în sensul clasic…
Exact. Multe personaje sunt fictive, dar cred că 75-80% respectă cumva realitatea istorică a acelor zile.
Sibiu a devenit în acea lună decembrie, acele câteva zile, de fapt, orașul cu cel mai mare număr de victime raportat la numărul de locuitori: 99 de morți și aproape 300 de răniți. După 30 de ani, pare ceva de neînțeles.
Cum a fost posibil să moară 99 de oameni și să fie răniți 300, împușcând-se între ei, în esență, pentru că de fapt nu a existat niciun terorism sau cel puțin deocamdată nu este o dovadă clară că a existat.
Răspunde filmul la întrebarea de ce s-a întâmplat așa? Pentru că atunci când vezi subiectul filmului, când citești despre ce s-a întâmplat atunci, asta este, cred, prima întrebare care îți vine în minte. De ce s-a întâmplat? Sau ce s-a întâmplat acolo?
Nu este datoria noastră să ne substituim actului de justiție, care oricum s-a făcut prost, din păcate.
Dar cred că cine o să vadă „Libertate” o să înțeleagă în mod evident haosul, confuzia, lipsa de pregătire a celor din Armată, teama care s-a instalat în sufletul lor văzând că niște oameni cereau până la urmă adăpost la ei în sediu, dar ei i-au considerat teroriști.
Instinctele până la urmă animalice ale unor oameni care, odată văzându-se cu mâna pe armă, începeau să tragă cu o plăcere de asta specifică, dacă vrei, conflictelor și momentelor tensionate de tip război-revoluție. Și trăgeau ca la balamuc.
Vor înțelege și cum a fost posibil, lucru documentat și se știa asta în Sibiu, ca soldați ai unității 1512 să tragă în podul unor case unde credeau că erau suspecți, erau teroriști acolo, dar, de fapt, erau alți soldați, colegi de-ai lor din alt pluton, trimiși de alți comandanți să verifice acel pod.
Toate astea apar în film.
Credința mea, convingerea mea, după ce am citit, este că acest număr imens de morți – s-au tras peste 2 milioane de gloanțe, o fi fost și diversiune, rămâne de aflat, sunt tot felul de discuții despre oameni îmbrăcați în negru care stăteau la podurile caselor, deci nu exclud teoria asta, dar o mare parte din cei morți au murit din lipsă de coordonare, dintr-un lidership prost și din faptul că nu mai exista niciun creier limpede la fața locului.
În plus, am găsit în dosarul Revoluției, au fost și oameni de la Securitate care au tras. Că au tras să disperseze oamenii, nu contează. Gloanțele au ajuns în cei fără nicio vină, care au murit pur și simplu, s-a întâmplat să ieși pe stradă și să fii împușcat.
Deci toate astea îți arată, de fapt, o vină colectivă a tuturor instituțiilor care au avut un rol. Până la urmă erau instituții de forță, Armata, Miliția, Securitatea. Și, desigur, civilii care erau carne de tun în tot războiul ăsta între ei.
Am văzut că v-ați pus problema dacă nu cumva filmul ar putea fi acuzat că pune lumina doar pe Armată și că neglijează, să spunem, vina Securității. După ce ați terminat filmul, v-ați detașat, ați văzut reacțiile oamenilor deja, pentru că ați mers într-un turneu de promovare prin țară, mai aveți această percepție, această teamă că ați prezentat doar o parte?
M-am bucurat cumva că oamenii au înțeles că, într-o astfel de situație, culpa e colectivă. Și nu vorbim doar de vina de a folosi arma și de a trage, ci vorbim de lucruri care vin la pachet cu răspunderea istorică pe care o au.
Vorbim de Securitate, care în continuare este un subiect dezbătut în societate. Vezi cazul Ursu, care a ajuns în Justiție și, în fine, a primit un verdict discutabil.
Dar asta face cumva filmul: adună în acest bazin, respectând adevărul istoric, oameni care aveau lucruri de împărțit.
Oameni care intră acolo cu vini istorice. Sunt securiști care au bătut civilii, pentru că au trimis scrisori la Radio Europa Liberă, oameni ale căror familii au suferit din cauza bătăilor luate la Miliție.
Toate chestiunile astea nu se pot șterge atât de ușor. Așa cum s-a și întâmplat în realitate. S-a șters cu buretele, s-au făcut câteva anchete, i-au eliberat pe toți și nimeni n-a răspuns până la urmă, n-a mai fost de vină.
Deci, am încercat să fiu echilibrat și să nu găsesc că rezolvarea este doar în a spune că Armata a tras în Miliție și toți ceilalți au fost îngerași. N-a fost așa.
Am încercat de multe ori să mă gândesc unde sunt eu în povestea asta, căci până la urmă sunt și eu unul din oamenii ăia mulți, unii ajunși în bazin, care s-a uitat, eram naivi, idealiști, entuziaști și n-am prea înțeles mare lucru.
Un aspect interesant din ceea ce s-a întâmplat atunci, surprins și în film, este faptul că acei oameni au fost ținuți în bazin o lună de zile, adică mult după căderea regimului Ceaușescu. Teoretic eram în deja democrație și totuși oamenii au fost ținuți o lună acolo.
Ați studiat în arhive această chestiune, care spune mult despre ce a însemnat, de fapt, trecerea de la un regim la altul pentru România, în acei ani. De fapt, lucrurile nu s-au schimbat chiar atât de radical, cum am crezut noi că este un punct zero 22 decembrie și gata.
Nu, punctul zero în cazul bazinului n-a prea existat, pentru că oamenii ăia au fost ținuți în anchete. Sigur, regimul de detenție s-a mai îndulcit puțin, în sensul că nu mai erau ținuți în frig, nemâncați, puteau primi pachete, primeau ziare ș.a.m.d.
Dar pare de neconceput azi, când ne gândim, cum să ții oameni care erau nevinovați, să-i ții atâtea zile. E cazul faimos al unui copil, un tânăr de 16 ani, care a stat peste 3 săptămâni în bazin, a început școala în ianuarie fără el, pentru simpla vină că găsise un pistol cu trasor pe stradă și, mă rog, s-a jucat în garajul casei, ja făcut o gaură acolo.
Și mulți, mulți alții.
Iar evident, cum se întâmplă în cazuri de astea, primii care au ieșit au fost cei care își aranjaseră, că erau șefi în Securitate. Au rămas cei mai fraieri, cum se întâmplă, civilii care n-aveau pe nimeni mai sus.
Dar asta mi s-a părut absurd și de asta am vrut să înțeleg puțin tipul de complicități, de relații care se nasc acolo, între oamenii ăia.
Pentru că nu prea s-a vorbit despre bazinul ăsta și nici nu s-a anchetat așa cum îmi imaginam. Azi avem o cu totul altă percepție asupra statului de drept, despre exercițiu democratic. Acolo au fost niște anchete instrumentate de procuratura militară, care aveau un singur scop: să-i scape de vină pe cei din armată care au tras, care au fost implicați în tot carnagiul de acolo.
Citește și: Profesorii de pseudoștiință
V-ați documentat mult pentru acest film, ați intrat în arhive, ați citit. Ați avut piedici în documentare? E un subiect sensibil pentru mulți, pentru că din câte am văzut, inclusiv oameni care au fost acolo încă mai trăiesc. Au participat și la una dintre proiecții, dacă nu mă înșel. Ați simțit piedici, oameni care să încerce să nu aflați adevărul. Sigur, din perspectiva unui regizor, a unui artist, nu a unui istoric.
Spre surpriza mea, n-am avut nicio nicio piedică și oamenii s-au deschis, instituțiile mi-au permis accesul la documente.
Mi-era teamă cumva de reacția celor din Ministerul Apărării față de acest subiect, dar de la ministrul Apărării, care la vremea aia era Vasile Dâncu, am primit permisiunea să filmăm inclusiv niște unități militare, unde am recreat ce s-a întâmplat la unitatea militară 1512.
Am fost la actuala Academie a Forțelor Terestre din Sibiu, unde am discutat cu cărțile pe față și foarte clar acest eveniment cu generalul de brigadă Ghiță Bârsan. El nu era acolo în perioada respectivă, dar știa de abuzurile, de excesele făcute. Perspectiva profesioniștilor de azi din sistem este una diferită.
Sunt mulți oameni mai tineri, evident, și privesc cu jenă ceea ce s-a întâmplat în 1989-1990, în lunile alea.
În rest, sigur, au fost oameni care n-au dorit să vorbească, dar majoritatea, inclusiv cu comandantul de atunci al garnizoanei, o personalitate controversată, Aurel Dragomir, fost locotenent-colonel, pe care mulți îl văd ca principalul vinovat pentru lipsa de coordonare.
Am discutat cu el și am încercat, ne-am văzut de multe ori, am tot povestit, am încercat să înțeleg omul, am încercat să înțeleg de ce, fără să dau verdicte.
Nu e treaba mea să fac asta, dar am încercat să pricep. În acele zile de haos, când tu nu știai – asta era problema – nu știai cum să joci, cum să te poziționezi, în tabăra cui să treci. Și mă întrebam dacă aș fi fost io în locul lui, ce aș fi făcut?
Și nu știu ce să zic.
Da, un răspuns dificil acum, privind spre atunci, că nu știai cine va câștiga în final. Ați povestit că pentru actori a fost foarte dificil emoțional. Au trăit foarte intens în bazinul acela, care nu e bazinul din Sibiu.
Am filmat la Brăila.
De ce această emoție? De ce a fost atât de de dificil de retrăit sau, mă rog, de trăit acele momente.
Cred că a fost complicat, pentru că știau că sunt niște fapte reale, știau că este o poveste unde mulți protagoniști încă trăiesc. Chit că, pe alocuri, numele lor s-au schimbat. Dar ideea asta că tu, de fapt, joci un personaj care trăiește și care a avut un rol activ, nu este foarte simplu pentru un actor.
De obicei primesc personaje de pe stradă, mai stai în bucătărie. Aici nu era cazul. Și sigur, să fim în bazinul ăla, să cobori de dimineața la opt și să ieși seara la opt și să stai acolo. Doar aveam o pauză de masă, de oră.
Adică toată experiența n-a fost una foarte plăcută și începeam să înțelegem, după 5-7 zile de stat și de filmat acolo, că de fapt eram cu adevărat izolați. Și ne-am imaginat cum ar fi fost dacă nu eram în Sibiu.
Și, într-adevăr, soldații erau de jur împrejur, păzeau, nu știai ce se întâmplă afară, tot veneau oameni, mai băgau, cel puțin în final de decembrie, mai erau „teroriști”, și de la ei se afla ce se întâmplă, cine conduce.
Senzația de-acolo era bizară și, în plus, sigur, au fost actori care au avut de interpretat rolul unor personaje tragice și cu un destin dramatic.
Cum e Toma Cuzin, care interpretează rolul unui tată al cărui copil moare împușcat într-un Oltcit, un copil de 2 ani fără nicio vină, a străpuns un baraj al forțelor de ordine și oamenii și-au descărcat puștile în respectiva mașină.
În astfel de situații, cu un om care-și pierde busola și începe să urle și acuză pe toți cei din jur că sunt criminali și că i-au omorât copilul, chestiile astea sunt și greu de jucat și și greu să repeți lucrurile ăsta.
Cât de multe duble să faci când un părinte își urlă durerea că i-a murit copilul? Adică a fost foarte greu de gestionat emoțional.
Ați mers într-un turneu de promovare prin țară, ați avut chiar și discuții cu spectatorii. Care a fost feedback-ul primit de la cei care au privit filmul și care au fost întrebările care vi s-au pus în general, care-i curiozitatea principală după ce văd?
Cel mai interesant este că indiferent de oraș, oamenii se gândesc, de fapt, la cei care au trăit Revoluția.
Sigur, se gândesc la propriul oraș, se gândesc la propriile evenimentele care i-au amprentat și care cumva au fost aceleași. Frică față de dușmanul invizibil, haos, confuzie, manipulare prin mass-media, mă rog, TVR era singurul organ de presă.
Toate astea, cumva, le dau o stare anxioasă, pentru că retrăiești, de fapt, ceva ce ai vrut să uiți, ceva ce ai lăsat deoparte. Și sigur că, de peste tot, apare chestiunea asta legată de ce s-a întâmplat cu cei vinovați, de actul de justiție, de dreptate, de adevăr.
Unul singur, nu 10 adevăruri. Și aici, sigur, din păcate, trebuie să-i dezamăgesc, pentru că lucrurile nu s-au închis nici la Sibiu, nici în alte orașe.
Și încă stăm. Stăm să aflăm cine erau oameni îmbrăcați în negru, erau, nu erau, stăteau în acoperișuri.
E mai ușor cumva de gestionat situația cu cei tineri, pentru că, așa cum ziceam, ei se uită la film dintr-o poziție cumva norocoasă, a celor care n-au niciun reper.
Se uită ca la un film de ficțiune, probabil la fel cum ne uitam noi la filmele despre 23 august ale lui Sergiu Nicolaescu. Se uită și zic că nu își imaginau că putea să fie chiar așa.
Trăim un context în care vedem că nostalgia față de regimul Ceaușescu este în creștere. Bun, poate probabil că are și o explicație biologică, foarte mulți dintre cei care au trăit atunci sunt în vârstă, spre finalul vieții, și firesc își amintesc altfel despre tinerețea lor. Poate acționa acest film și ca un fel de pastilă antinostalgie, să spunem așa?
Cred că filmul îți arată perversitatea epocii ăleia, îți arată faptul că în special pentru cei care trăiau viața normală, oamenii simpli, n-aveai acces la privilegiile la care aveau acces cei aflați în funcții de conducere, cei cu pile.
Sunt nenumărați oameni în film care sunt, cum se striga pe vremea aia, noi nu am luat, nu stăteam prin spate la cozi, să luăm carne, alimente.
Sunt faimoasele secvențe pe care le-am replicat în film, când se intră în biroul Nicu Ceaușescu și acolo vezi bogății, vezi Kent, vezi parfumuri, vezi cafea ness.
Toate astea sunt niște imagini cumva iconice pentru generația mea, dar cei tineri le văd acum și cred că înțeleg niște oameni care nu aveau, magazinele erau goale. Ce nostalgie să ai față de o vreme când poporul era înfometat și ținut în frig, fără lumină.
Și totuși, există. Tot în contextul ăsta, libertate, numele filmului, pentru că libertatea a fost cel mai important drept pe care l-am câștigat atunci. Dar, din nou vedem, contextul în care societatea românească derapează un pic de la democrație. Anul 2024 pare un periculos, să spunem deschis.
Credeți că oamenii mai apreciază la adevărata valoare acea libertate care a fost câștigată atunci? Mai înțeleg acel strigăt de bucurie, îmi aduc aminte, strigau oamenii cu mâinile sus „Libertate”, ca un flămând care în sfârșit primește mâncarea.
De fiecare dată când mă uit la acele imagini, te ia o stare ciudată pe care acum n-o mai încerci. Adică probabil că tot ceea ce am trăit în anii ăia, de la libertatea câștigată, până la performanțele echipei naționale de fotbal, sunt lucruri de care ne-am îndepărtat atât de mult.
Nu mai vibrăm, ne-am obișnuit. Ni se pare că e normal și e firesc să ai acces la tehnologie, să ai acces la surse de informații, chit că se bat cap în cap, și să poți călători liber. Deci cred că tot conceptul ăsta ți se pare că e acolo.
Abia văzând filmul, mi-a mai spus și alții, îți pui întrebări și vezi, de fapt, că în mișcări sociale de amploare, de anvergura a ce s-a întâmplat în decembrie, lucrurile se pot schimba într-o clipă. Și nu mi se pare că suntem într-un context bun.
Ne uităm ce e în jur în lume, nu este un moment în care să trăim într-o bulă de libertate și într-o bulă în care să ne fie bine și nouă, și celor din jur.
Filmul este într-un tuneu de promovare. Când va ajunge în cinematografe, să fie văzut de toată lumea?
Filmul va avea o premieră de gală la București, la Sala Palatului, pe 2 octombrie, și din 3 noiembrie va fi prezent în toate multiplex-urile. Iar de vineri, 6 octombrie, va fi chiar peste tot, în toate sălile.
Este un pariu să vedem cât de multă lume vrea să să afle și să vadă, să fie curioasă, de fapt, despre ce a fost sigur, nu doar la prin Sibiu.
Mi se pare că e o oglindă, funcționează foarte bine, reflectă mult din haosul zilelor respective în toată țara.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
