Spionajul industrial al României comuniste: a existat, ca politică de stat?
Unul din miturile puternice rămase despre perioada comunistă este acela că Securitatea era atât de performantă, încât reușea să practice un spionaj de top, de pe urma căruia multe ramuri industriale au putut fi dezvoltate în România fără a se plăti licență către producători.
La consolidarea acestei opinii populare a contribuit și generalul Ion Mihai Pacepa, fostul adjunct al spionajului extern (DIE), care, în cartea „Orizonturi roșii”, a scris pe larg despre predispoziția lui Gheorghiu-Dej și Ceaușescu către șmecherii, înșelăciune, afaceri dubioase.
Lucrurile nu au stat întru totul așa, explică istoricul militar Petre Opriș, specializat în industria românească de dinainte de 1989, într-un interviu acordat aktual24.ro.
Într-adevăr, arata cercetătorul, cel puțin în cazul lui Ceaușescu pare să fi existat o preocupare constantă, dacă nu chiar o obsesie pentru spionaj, consemnată inclusiv în documentele oficiale cum ar fi stenogramele ședințelor din Comitetul Central.
În 1971, când s-a întors din turneul făcut în China și Coreea de Nord, Ceaușescu a dat chiar o directivă să se fure tehnologie străină și să fie replicată pe piață internă.
Probleme la export
Ceaușescu ar fi vrut să fure tehnologie, dar produsele fară licență nu puteau fi exportate, iar industria românească n-avea capacitatea tehnologică nici macar să reproducă, în multe cazuri, ceea ce fabricau occidentalii.
Însă distanța dintre intenții și execuție a fost prea mare pentru a fi acoperită, rezultă din dialogul cu istoricul Petre Opriș.
Au fost o serie de motive concrete pentru care, până la urmă, industria românească n-a apelat în mod masiv la furtul de tehnologie străină.
Primul motiv este că produsele fară licență nu puteau fi exportate – iar Gheorghiu-Dej și Ceaușescu asta voiau, să facă industrie pentru a exporta.
Vezi celelalte motive, în Aktual24.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
