Profesorul Armand Goșu, specialist în Rusia, spune că războiul din Ucraina nu se va încheia curând, deși dronele ucrainene fac ravagii în moralul rușilor din orașe mari, până acum neatinși de război. Cel care refuză realitatea este Putin. La Book Snack, podcastul care stoarce știrile din cărți, realizat de Iulian Comanescu, Goșu își povestește începuturile la Moscova, explică de ce dă interviuri, e optimist în privința Moldovei și critic în privința diplomației românești.
Book Snack este un proiect coprodus de Upgrade 100 și susținut de Cărturești.
Iulian Comanescu: „Pentru serviciile românești, acordarea cetățeniei a fost în primul rând o afacere. Așa au apărut cartierele de vile ale unor ofițeri SIE și diplomați de pe Valea Prahovei, din Pipera și Voluntari, în operațiuni au fost implicați parlamentari PSD și PNL.”
E un fragment din Războiul fără sfârșit, ultimul volum al lui Armand Goșu, apărut la Polirom, specialist în Rusia. Primul lucru pe care vreau-l știu ține de faptul că ați publicat o carte zisă, mai degrabă decât scrisă: una de interviuri. De ce ați ales forma asta, dincolo de faptul că aveți un interlocutor foarte bun în persoana lui Lucian Popescu de la Contributors.ro?
Armand Goșu: Interesul meu, și al nostru, a fost tocmai să străpungem barierele pe care le presupun o carte academică sau un non-fiction clasic. Interviurile sunt un gen care se prizează nu doar în România ci și în străinătate. Presa occidentală mare privilegiază acest gen publicistic, iar unii universitari foarte importanți sunt foarte generoși în a oferi interviuri, pentru că interesul lor e tocmai de a modela conștiința publică, în Statele Unite ale Americii sau în diverse alte țări. Acest gen nu e foarte răspândit în România, dar l-am preferat tocmai pentru că m-am uitat, și ne-am uitat, eu și prietenii mei, la audiența pe care o au o carte academică sau niște articole nu neapărat academice, dar care merg spre forma academică, iar apoi ne-am uitat la audiența mult mai mare pe care o are un interviu.
Vă asigur că nu e foarte simplu: depinde foarte mult de interlocutorul tău, depinde de cel care face interviul, de capacitatea lui de a înțelege, de a conduce discuția astfel încât să faci niște lucruri care altfel sunt mai puțin digerabile să treacă înspre un public general, care vrea să afle de Rusia, vrea să afle despre război, vrea să afle despre Ucraina, despre politică externă a României de pildă. Și atunci cărțile de interviuri sunt cărți de tiraj.
Ideea n-a fost neapărat a mea. S-a cristalizat și în urma unor discuții cu Polirom, și aici trebuie să o menționez pe doamna Mihaela Moroșanu, care este șefa departamentului de non-fiction și care a văzut acest potențial.
IC: Mă bucur că ați spus Mihaela Moroșanu, pentru că la o alte discuții, de pildă, s-a mai spus: Radu Gârmacea de la Humanitas sau Dan Croitoru, tot de la Polirom. Vreau să pun punctul pe i în privința editorilor. Atâta cât am scos și eu cărți, pot spune că există o pleiadă de personaje foarte discrete pe piața editorială din România, care au o influență decisivă asupra a ceea ce vedeți în raft la Cărturești și în alte părți. Editori care sunt foarte stimulativi pentru autori, te simți pe mâini bune cu ei. Revenind la oralitate, eu mă gândesc și la Timothy Snyder, de pildă, pentru că cred că la dumneavoastră asta vine și de la catedră puțin. După părerea mea, Snyder, un mare autor de carte, e cel mai acasă în discursul oral. Uite că nu recomandăm numai cărți aici: există pe toate platformele mari de podcast o serie de cursuri de istoria Ucrainei [YouTube, Spotify, Apple Podcasts], ținute de el la Yale, imediat după invazia din 2022. Sunt o încântare și o zguduire intelectuală și, în plus, sunt la liber.
AG: Adică nu sunt acele cursuri care pentru care trebuie să plătești ca să ai acces. Eu le folosesc cu studenții. Snyder e foarte bun, e foarte plastic în felul în care explică lucrurile. Interviurile lui sunt colosale, cărțile lui sunt extraordinare. Acum, sigur că nu ating toate standardele înalte ale învățământului universitar românesc, probabil. În comisiile de la Ministerul Educației s-ar spune: domnule, nu are nivelul care trebuie aici. Și astfel am ajuns în România să avem probabil vreo 10.000 de profesori universitari pe care nu-i găsești pe Google – cel normal, nu pe Google Scholar.
Cum s-a specializat Armand Goșu în Rusia
IC: Cum v-ați… nu cum v-ați specializat în Rusia, asta e o întrebare tehnică, dar cum DE v-ați specializat în Rusia, Moldova, Georgia și-așa mai departe? Vă întreb pentru că România e plină de analiști care se pricep la absolut orice, dumneavoastră vorbiți mai mult sau mai puțin despre un singur lucru, spațiul ex-sovietic.
AG: Bun, eu am avut o șansă, dar am înțeles târziu că a fost o șansă, pentru că am fost foarte furios, la începutul carierei mele academice: am fost trimis în Rusia. Nu mă pricepeam la Rusia, nu știam nici măcar alfabetul chirilic, prima mea specializare ca student și primul meu loc de muncă de la Institutul „Nicolae Iorga” al Academiei Române, de istorie, era legată de specializarea în Imperiul Otoman. Făcusem Imperiul Otoman – secolul al XIX-lea, perioada Tanzimât-ului, relațiile româno-otomane, influențele franceze, occidentale, în sensul de occidentalizare a Imperiului Otoman. Numai că imperiul care s-a prăbușit atunci când eu eram proaspăt angajat a fost cel sovietic, iar atunci a intervenit directorul de atunci al Institutului „Iorga”, care m-a influențat foarte mult, dar a trebuit a trebuit să-mi dau seama de asta și n-am făcut-o decât mai târziu: profesorul Șerban Papacostea. Căruia, da, eu îi datorez foarte mult. Într-un fel, el m-a scos din secolele al XVIII-lea-al XIX-lea și m-a adus la probleme contemporane. Voia să discute cu mine despre Rusia, despre ce se întâmpla atunci, se prăbușise Uniunea Sovietică și rușii deschiseseră arhivele, dar problema era că românii nu aveau oameni competenți care să știe limba, să știe ce se întâmplă cu arhivele respective, să meargă să studieze acolo. Dacă în 1992-1993-1994 erau sute de polonezi, sute de unguri, sute de americani, de germani, românii nu prea aveau pe cine să trimită. Și atunci, proiectul directorului Șerban Papacostea a fost să pregătească un grup de trei-patru tineri pentru Uniunea Sovietică și pentru Imperiul Rus. În 1994-1995, au mai fost doi colegi care au plecat cu mine și care au abandonat, pe motiv era foarte greu. Bursa Ministerului Educației era foarte scăzută, statul român îți mai dădea 100 de dolari, care erau super-bani atunci, ca să supraviețuiești la Moscova, numai că nu ți-i dădea decât o dată la șase luni, la nouă luni. Așa că a trebuit să-mi găsesc ceva de făcut ca să supraviețuiesc acolo, deși nu știam limba, și m-a ajutat prietenul profesorului Șerban Papacostea, profesorul Dennis Deletant care a vorbit cu BBC-ul, pentru care lucrase: N-aveți nevoie de cineva? Am pe cineva care are nevoie de ajutor la Moscova, o să vă ajute și pe voi, puteți să-l angajați acolo. De la BBC am primit un salariu – BBC World Service, care avea un birou mare la Moscova, deschis pe vremea lui Margaret Thatcher, în 1987. Thatcher și Gorbaciov veniseră să taie panglica atunci.
I.C.: „Tineretul din ziua de azi” poate lua notă de ceea ce poate face dacă se trezește în mâini fie și numai cu 100 de dolari, eventual doar o dată la câta câteva luni, într-o mare capitală a cărei limbă nu o știe. Ce-a făcut în situația asta domnul profesor Armand Goșu l-a adus până aici, pentru că întâmplător, situația aceea era și o oportunitate – chiar dacă nu-mi place cuvântul ăsta.
A.G.: La Moscova trăiau încă foștii disidenți și am apucat generația veche de oameni importanți care rezistaseră în vremea lui Brejnev. Pe mulți i-am cunoscut personal.
IC: Oameni ca Vladimir Bukovski…?
AG: Da, l-am cunoscut personal, i-am fost și translator, am povești cu el…
Cultura rusă recentă a pătruns greu în România
IC: Reiese că până la urmă ați învățat rusește
AG: Sigur, altfel nu puteam fi translatorul lui. În România, era și o problemă, un tip de respingere a culturii rusești, o lipsă de cunoaștere. Spuneai „Saharov” și auzeai: „Bă, da’ cine a fost nenea ăsta? O fi luat el Nobelul…” Bun, de Soljenițîn mai auzise lumea puțin… Asta se întâmpla la noi, spre deosebire de Polonia, Ungaria, chiar Germania democrată, unde disidenții ruși erau foarte cunoscuți, gradul de penetrare a culturii sovietice era mai mare – nu al propagandei, al culturii. Asta a fost foarte greu de recuperat, din fericire ne ajută foarte mult basarabenii ca s-o facem.
IC: Și noi ne propunem, la Book Snack, să venim mai mult către cititori. Editorii din România trăiesc pe o piață săracă, cu puțini cititori și atunci orice gen de popularizare este binevenit.
AG: E o miză pe termen lung, o miză de cunoaștere aici, până la urmă și politică. Totuși, în ultimii 30 de ani am observat că subiectele legate de Rusia apar și dispar din dezbaterea publică din România și sunt utilizate mai degrabă pentru a manipula electoratul, de către oameni cu diverse interese. În materie de cunoaștere propriu-zisă a culturii ruse nu se observă o foarte mare creștere. Mai degrabă acum, după invazia Ucrainei din 2022, au apărut mai multe cărți, sunt câteva rafturi de bibliotecă, interesul a crescut. Pentru că altfel, îmi amintesc că în 2022, când a început războiul, eram îngrozit de ce puteam să aud pe televiziuni și în spațiul public românesc. Nu mă refer doar la oameni din autobuzul 300, cu care mergeam eu, să spunem, mă refer la televiziuni, la politicieni, la personaje cu o imagine de oameni de cultură. Era ceva absolut îngrozitor! Dar acum, nivelul a crescut foarte mult, iar ăsta mi se pare că e o plus foarte mare. Chiar dacă a trebuit să fie un război, au trebuit să se întâmple toate dramele, să avem pe teritoriul României sute de mii de refugiați ucraineni drum spre alte destinații. Acum am descoperit și noi Ucraina, mi se cer încă argumente în favoarea tezei că Ucraina e altceva decât Rusia sau că există un popor ucrainean. Aud voci care spun: „Las’ că am auzit noi, sunt tot ruși, niște nesimțiți, are dreptate Putin”. Găsiți acest gen de interlocutori pe stradă, e un tip de propagandă, de fapt ăsta-i marea teză a lui Putin, că nu există poporul ucrainean, e o invenție.
IC: Da, dar Snyder îi dă peste nas foarte clar. Spune că Rusia, de fapt, este un gen de statalitate mongolă, iar invazia Hoardei de Aur din secolul al XIII-lea a cam curmat legătura mistică a lui Putin dintre Kiev și Rusia.
AG: Da, iar noi trebuie să facem acest gen de informație să ajungă la nivelul omului obișnuit.
Rusia n-a fost „Rusia” decât de la Petru cel Mare. Înainte, s-a numit „Moskovia”
IC: Pe scurt pretenția de continuitate a lui Putin între Rus, Rusul Kievean, fiindcă nu știu de ce i s-a spus Rusia Kieveană, și Rusia e slab susținută.
AG: Sunt problemele pe care le creează limba rusă, dificultăți de traducere. „Kievskaia Rus” înseamnă altceva decât Rusia, chiar dacă a fost tradus ca „Rusia Kieveană”. Denumirea de „Rus” era utilizată acolo unde se află Ucraina astăzi, iar Rusia de astăzi se numea Moskovia. Denumirea de Rusia a fost luată în vremea lui Petru cel Mare, mult mai târziu, până atunci ei erau „Moskovskoie Kniajestvo”, Cnezatul Moscovei, apoi „Velkoie Kniajestvo Moskovskoie”, Marele Cnezat al Moscovei, și în fine „Moskovskoie Țarstvo”, Țaratul sau Imperiul Moscovei, fondat de Ivan al IV-lea cel Groaznic. Și ideea asta a unei lumi comune a slavilor de est – ruși, bieloruși, ucraineni – este invenția unui preot ucrainean originar din Königsberg, Kaliningradul de astăzi, dintr-o familie de protestanți care a trecut apoi în Ucraina. Preotul a fost, ca să zicem așa, ucenicul favorit al mitropolitului Movilă starețul mănăstirii Pecerskaia Lavra, Mănăstirea Peșterilor. Acest preot, Inokenti Gizel, publică, la 1672, o carte pe nume „Sinopsis” în care vrea să-i explice țarului Moscovei, Aleksei Mihailovici, că trebuie să-i ajute pe ucraineni în lupta împotriva polonezilor fiindcă ucrainenii sunt totuna cu rușii are o obligație morală, pentru că, vezi Doamne, e o lume ortodoxă și au aceeași etnie. Deci invenția vine de la acest preot. E o figură foarte interesantă, scrie best-sellerul anului 1672 din Europa, după prima ediție mia vin vreo 15 altele. După această carte a lui, „Sinopsis”, învață istoria Petru cel Mare, care va deveni cel mare dintre toate țarinele și toți țarii Rusiei și care rămâne cu obsesia asta că e vorba de un spațiu unic. E ca și cum astăzi ai spune că polonezii, cehii, slovacii sunt unul și același același popor, evident că nu-s.
IC: Sau slavii de sud, sârbi, muntenegreni, macedoneni, bulgari. În primul rând că e dreptul lor de a se declara ceea ce vor să fie.
AG: Dreptul la autodeterminare are o origine mult mai recentă, pe la Woodrow Wilson, pe la 1918.
De ce spun sondajele că rușii aprobă războiul
IC: Să trecem la ceea ce se întâmplă acum. Ceea ce frapează și răsfrapează în peisajul public este faptul că rușii sunt în mare parte aprobatori față de față de războiul de din Ucraina. De ce și în ce măsură în ce măsură pot fi crezute sondajele de Institutul Levada?
AG: Levada Țentr este un centru sociologic serios, sunt alte institute care sunt controlate politic. Au directori științifici care se află în Occident, la Berlin, de ceva vreme. În literatura de specialitate sunt luați în serios, singurii care sunt luați în serios. Sigur că datele sunt influențate, acuratețea lor nu e perfectă, dar îți dau niște tendințe. Ne trebuie și nouă cifre, date cu care să operăm în analizele noastre și ele sunt acceptate. Le folosesc experții occidentali, le folosesc și eu.
IC: Impresia mea e că Putin a produs creștere economică după degringolada din anii Elțîn, mai ales la centru, în orașe mari, ca Moscova, ceea ce a însemnat un contract social valid cu o parte a Rusiei. O parte, fiindcă se uită faptul că Rusia e o federație, cu 90 și ceva de entități în ea, există inclusiv o Republică Evreiască undeva prin Orientul Îndepărtat. Totuși, în „Războiul fără sfârșit” citați niște cifre Levada conform cărora 75% dintre ruși aprobă războiul, dar 60% doresc încheierea lui. E mai greu să aprobi războiul și să vrei încheierea lui în același timp.
AG: E foarte complicat să-i ceri unui rus care trăiește în Rusia să formuleze o opinie care poate fi interpretată ca fiind împotriva lui Putin, le e teamă de asta. Dar dacă citești cu atenție răspunsurile la un set de întrebări, înțelegi din diferențele care rezultă că intervievații evită să intre în conflict cu Kremlinul, cu politica oficială. Și atunci apare genul ăsta de nepotrivire pe care ați sesizat-o foarte bine. Undeva nu funcționează ceva, e o disonanță cognitivă majoră acolo, dacă 60% vor încheierea. Totuși, acest procent este în creștere de la data cifrelor din carte, ceea ce e o veste bună. O veste și mai bună ar fi un răspuns pozitiv la întrebarea dacă rușii ar ieși în stradă, dar acolo procentul e foarte mic, sub 10%. Or asta înseamnă că potențialul de protest e foarte scăzut în Rusia. A fost ridicat în 2010, 2011, în perioada lui Medvedev, și s-a văzut în toamna lui 2011, în contextul alegerilor parlamentare pentru Duma de Stat, care au fost falsificate. Lumea a ieșit să protesteze, iar acest protest a continuat până în primăvara lui 2012, când a revenit Putin. Atunci, Putin avea o cotă de popularitate foarte scăzută, 52%. Probabil, în realitate, 30%. Iar acesta e momentul în care, probabil, tehnologii politici, „politehnologhi” în rusă, consilierii de la Kremlin au considerat că benefic pentru Putin și pentru consolidarea regimului ar fi un pas ca o agresiune externă. Crimeea din 2014 a avut loc în această logică și a produs un moment de creștere majoră a lui Putin în sondaje, a explodat la peste 80%, iar unele sondaje l-au dat la 90%. Din 2014, de la anexarea Crimeii, până în 2022 a urmat o erodare de popularitate a lui Putin, pentru că a modificat legislația, a modificat pensiile, a modificat constituția, iar aceste lucruri n-au fost îmbrățișate de electorat. S-a tot erodat până la Războiul din Ucraina, când a început să crească din nou în sondaje. Într-un fel, dacă urmărești politica internă, evoluția regimului lui Putin, ai o paradigmă în care îi poți interpreta deciziile de politică externă, militară.
Caracteristica lui Putin: gesturi politice scandaloase în lumea civilizată, dar aplaudate în Rusia. Lucru care amintește de Iliescu
IC: Putin are o caracteristică, decizii sau acte politice scandaloase în lumea civilizată, dar care sunt foarte bine primite intern. De pildă, mai vechiul scandal Pussy Riot, trupa feministă de punk pe care a trimis-o la pușcărie. Povestea asta a stârnit un scandal planetar, inclusiv Paul McCartney, care e foarte discret cu opiniile politice, a protestat la vremea respectivă. Dar în Rusia, o parte a publicului a aplaudat represaliile împotriva membrelor trupei. Cum adică, să vorbești obscenități în biserică? S-au dus în altar? Păi numai bărbații au voie în altar.
AG: Exact. Trebuie să știi cum vor fi interpretate anumite gesturi, anumite acțiuni în Rusia. Amintiți-vă de Dorel Șandor, un nume care nu mai spune multe generațiilor mai noi, dar a fost foarte influent în anii 1990. Era un cinic, vorbeam cu el acum vreo 15 ani, am făcut niște interviuri pentru revista „22”, și spunea că, de fapt, Piața Universității și ceea ce s-a mai întâmplat atunci i-au asigurat o victorie foarte solidă în alegeri lui Iliescu și FSN-ului. Ei controlau televizorul, controlau informația, iar 80% din țară nu avea acces decât la acest gen de informație filtrată de TVR-ul lui Răzvan Theodorescu. Asta explică evoluția regimului politic din România, faptul că în România nu s-au făcut epurări, o minimă curățenie în structurile statului – din contră, a existat o continuitate deplină la nivelul funcționalilor superiori, al magistraturii și serviciilor secrete în 1990.
IC: Da, după care în 1992 a avut loc o mică restaurație, cu guvernul Văcăroiu susținut de PRM și PSM.
AG: Exact, cu Patrulaterul Roșu. Iar noi plătim pentru ce s-a întâmplat atunci, în primii ani ai tranziției. A plătit Convenția Democrată, dar în același timp e vorba de faptul că pe termen lung i-ai atârnat țării niște greutăți de picioare și nu se poate decola, nu se poate construi.
Ce sunt „politehnologii” sau „tehnologii politici” din Rusia
IC. Am mers cu frâna de mână trasă până prin 1995, când cu Pactul de la Snagov, care a prefațat victoria Convenției din 1996. Dar vreau să vă întreb: „politehnolog” – cred prin Viktor Pelevin m-am întâlnit prima oară cu acest termen, în „Generația Pi”. Sau „tehnolog politic”. Ce este acela un tehnolog politic? Un spin doctor de Kremlin să zicem?
AG: Sunt consilierii politici pe românește, numai că în mintea mea eu am făcut tot timpul diferență între politehnologul din Rusia, care e un personaj extrem de cinic, e un personaj care știe tactici occidentale, știe literatură occidentală, dar ia de acolo doar ceea ce e negativ, doar ca să manipuleze. Nu crede în societatea civilă, nu crede într-un viitor occidental al Rusiei, nu crede în democrație. Tot ceea ce împrumută din cărțile și teoriile occidentale e negativ – cum să manipuleze, cum să ia măsuri împotriva inamicilor politici, cum să pună mâna pe putere. Deci politehnologii sunt niște personaje mai degrabă cu o tentă de demon. N-am văzut utilizat termenul în contexte pozitive față de un consilier. În același timp nici rușii nu îi numesc așa pe cei care vin din străinătate – și sunt foarte mulți, de pildă, pe filiere din Israel sau Statele Unite, au fost foarte activi în anii 1990 pe piața politică rusească. Aceștia sunt numiți consilieri. Acum, de pildă, dacă stai să te gândești la Putin nici nu se mai face o diferențiere foarte precisă între politehnologi și oamenii din zona militarizată, „siloviki”.
IC: Cei din instituțiile de forță, cuvântul are aceeași rădăcină cu „silă” din română. Curios e că sintagma „instituții de forță” are o conotație negativă în Rusia și a fost preluată cumva pozitiv în România. Dacă stau și mă gândesc, mie mi se pare că politehnologii au un apetit pentru ficționalizare, deși au un nume care sună inginerește, pentru că manipularea presupune ficționalizare.
AG: Da, așa este. Termenul a făcut carieră datorită unui roman care a avut mare succes care, acum câțiva ani, „Magul de la Kremlin”. Există și un film făcut anul trecut, care n-a luat mari premii, destul de interesant. Totul se referă la un creier malefic din spatele lui Putin. E drept că personajele reale nu au fost niciodată atât de întunecate. Romanul a s-a tradus în românește. În occident a existat o campanie, care a avut reverberații și în România, împotriva autorului, Giuliano da Empoli, pe motiv că prezintă o imagine distorsionată a vieții publice din Rusia. Eu l-am folosit cu studenții, l-am dat de exemplu, încerc să folosesc și filmul tocmai pentru că te ajută să înțelegi anumite mecanisme, iar o carte academică e mai greu de digerat. E și un roman subțire, de weekend.
Dronele ucrainene fac ravagii în moralul rușilor
IC: Până la urmă, primul contact cu istoria Franței l-am luat mulți dintre noi cu „Cei trei muschetari”. Să continuăm cu Rusia.
AG: Procentul rușilor care doresc încheierea războiului a crescut, fiindcă dronele ucrainene au început să bombardeze Moscova. Până acum, pe rușii să spunem urbani sau din middle class-ul rusesc – deși asta e o noțiune discutabilă – nu-i privea războiul. Era undeva departe, ba chiar le promitea niște câștiguri mari, nu? Profilul Rusiei, revenirea ei la statutul de mare putere – cu occidentalii, las’ că le dăm la măsea, așa le trebuie… Ei, în momentul în care au început să zboare dronele pe deasupra blocurilor din Moscova și în momentul în care ai deschis fereastra și vezi cum arde o rafinărie, deja războiul a venit peste tine, nu mai poți să faci abstracție de el, există, e acolo. Acum, cu siguranță, un sondaj ți-ar arăta nu 60%, ci 80% dintre ruși dorind încheierea războiului.
IC: Se poate face o paralelă cu Bucureștiul în Al Doilea Război Mondial. Recent a apărut la Humanitas „Istoria orbilor”, a soților Pavelescu, care arată în mare parte că în București se trăia bine în timpul războiului, cu excepția unor privațiuni, toată lumea se distra foarte tare, fiindcă orașul nu a fost bombardat până în 1944.
AG: Absolut la fel și cu Moscova. Moscova nu crede exact în lacrimile de pe front.
IC: Pentru că cei de pe front sunt din Dagestan sau de la alte periferii ale Rusiei.
AG: Să știți că așa e peste tot. Sunt cărți despre Primul Război Mondial care spun ce se întâmpla în Petrograd, în capitala Rusiei. Ea o distracție, era un hai, veneau surorile medicale și veneau ofițerimea și era o destrăbălare, ceva de groază. Surorile medicale făceau rost de doze de morfină, ofițerii erau toți zguduiți, de pe front. Se găsesc relatări în presa rusă a vremii cu bărbați și femei dezbrăcați alergând pe cheiuri, ia uite, da domnule, ce distracție!… Ei, peste câteva luni s-a prăbușit imperiul.
IC: Și ultima distracție a fost pivnița de vin a țarului care a fost spartă. Până la urmă, o parte din vin a fost aruncat în rigolă, fiindcă de la un punct încolo a fost prea mult chiar și pentru petersburghezii revoluționari – dacă așa li se spune locuitorilor din Sankt Petersburg.
AG: În 1914, numele capitalei, Sankt Petersburg, a fost schimbat în Petrograd, fiindcă avea o conotație germană. Vine de la „Piotr Grad”, „orașul lui Petru”, ca și „Petersburg” în germană. Rușii și-au spus: dacă tot luptăm împotriva Puterilor Centrale, deci și a Germaniei, nu mai putem avea o capitală numită în germană.
Putin nu vrea să încheie războiul
IC: O poveste încurcată, ca salata de boeuf. Am tot căutat să văd de unde îi vine numele franțuzesc, fiindcă seamănă foarte tare cu ceea ce se cheamă peste tot salată rusească. N-am găsit, așa că nu pot decât specula că salata de boeuf e o salată rusească cu carne, deci pentru clasele avute, care erau franțuzite în Rusia, de unde posibil și numele franțuzesc. Cartea dumneavoastră se numește „Războiul fără sfârșit”. Există totuși în momentul de față premise pentru o formă sau alta de încetare a ostilităților, armistițiu sau ceva asemănător? Se spune că Putin are nevoie de prea mulți recruți pe an, Ucraina are și ea problemele ei…
AG: Declarațiile recente ale lui Putin nici nu sugerează, măcar, că Putin ar vrea să încheie războiul. A existat la Kremlin o întâlnire cu absolvenții academiilor militare – nu copii ieșiți din școală, de 20 de ani, atenție!, oameni la 30 de ani, care au experiența frontului, grade de maior sau locotenent-colonel, care au trecut prin botezul focului. Putin le-a spus clar: Suntem în ofensivă pe toate liniile, suntem foarte, foarte aproape de victoria finală. Povestea cu dronele, ceea ce vedeți voi, e o șmecherie a ucrainenilor, care vor să stârnească nemulțumirea populației împotriva noastră. A fost pentru prima și singura dată când Putin a comentat în vreun fel atacurile de cu drone ucrainene, care totuși distrug rafinării. Amintiți-vă că au început în aprilie, au trecut luni de zile, în care Putin a tăcut ca partizanul în pădurile din Belarus, fără să spună absolut nimic, de parcă acele raiduri de drone se petreceau pe altă planetă, nu în Rusia, și n-ar privi populația din Rusia!
IC: Și explicația că ucrainenii sunt șmecheri, răi, insidioși e foarte sucită.
AG: Trebuie să găsești până la urmă ceva să spui, nu? E penibil, e ridicol! Ai explozii la Moscova, toți am văzut cum sar în aer rezervoare acolo, cum ard nu rafinăriile de pe lângă Moscova, sunt cozi uriașe la benzină, iar televiziunile spun că nu, nu e adevărat, nu se întâmplă așa ceva, e o acțiune imagine. Chiar totul e imagine până la urmă? „A, da, în fiecare vară e un vârf de sezon, care cauzează o mică problemă cu combustibilul, se stă la coadă…” Nu e adevărat. Recent au introdus o regulă care interzice umplerea canistrelor cu benzină… păi Rusia e o țară foarte mare, aproape orice șofer care iese din Moscova cu mașina are o canistră de carburant în portbagaj. Iar în Crimeea, guvernatorul regiunii a ieșit și a spus: Nu vă supărați, doar armata, doar trupele speciale mai primesc carburant. Restul – biciclete, descurcați-vă cum puteți.
Parteneriatul strategic cu Ucraina al României și diplomația românească
IC: România are, mai nou, un parteneriat strategic cu Ucraina. Ce implică el?
AG: Sunt acolo câteva lucruri destul de interesante, care au potențial după părerea mea. Ucrainenii par destul de deschiși la colaborarea cu România. Capacitatea, abilitatea să spunem skill-urile specifice diplomatice ale ucrainenilor s-au ascuțit foarte mult în ultimii ani și vedem cum Ucraina a reușit niște performanțe care erau de nebănuit acum ceva vreme. Amintiți-vă de februarie 2025, la Casa Albă, umilința de acolo. Și acum, în declarațiile mai recente, Trump spune: Da, Zelenski are cele mai multe cărți de jucat, e aproape de victorie, merge bine… Ucrainenii au reușit cu foarte multă abilitate să-i mobilizeze pe europeni, ca să meargă împreună cu ei la Casa Albă. Or eu am o teorie mai veche, vorbesc despre asta de prin 2000, am tot scris după ce a început războiul: că Ucraina are un interes față de România. Am discutat foarte mult și cu diplomați ucraineni și cu parlamentari ucraineni. Le-am spus: interesul vostru e să nu fiți prizonierii Poloniei, în sens diplomatic. În relațiile Ucrainei cu Polonia pot apărea dificultăți la un moment dat. Așa că noi, românii, trebuie să menținem, dacă suntem inteligenți, o relație caldă cu Ucraina. Ucrainenii au cea mai mare frontieră cu România. Sigur că din România ajungi în Bulgaria, pentru ucraineni e mult mai simplu să meargă prin Varșovia spre Berlin, dar o a doua cale nu strică. Ucrainenii sunt foarte inteligenți și au înțeles acest lucru, mai ales că au avut anumite momente în campania electorală din 2024 din Polonia cu luări de poziție foarte acide și dure anti-ucrainene. Atunci a fost un moment de încălzire a relației cu România, ei au acționat foarte abil atunci.
IC: La rândul nostru, noi avem o competiție strategică cu Polonia, pe flancul estic al NATO.
AG: Asta e o iluzie. Polonezii sunt altă ligă de mult. Ucrainenilor am încercat însă tot timpul să le explic: e în interesul vostru să dați satisfacție României, nu e vorba de a da satisfacție AUR.
Propaganda rusească e foarte activă în România, chiar și la vârf
IC: Ucraina trebuie să rezolve oricum problema drepturilor minorității românești și a altor minorități de acolo, fiindcă e vorba de acquis comunitar.
AG: Exact. Dacă vor în Europa, trebuie să o rezolve. Dar în problema asta e vorba și de propagandă ostilă, care se desfășoară de multă vreme. Puțini din cei care scriu despre satele românești din Ucraina știu ce se întâmplă acolo. Eu am mers acolo prima oară cu regele Mihai în 1998, în Bucovina și în satele românești de acolo, am fost la slujbe în bisericile de acolo, la nunți, să nu-mi spună mie cineva că au interdicție de limba română. Am văzut diplomați români, servicii secrete românești de o prostie crâncenă, au preluat absolut toată propaganda rusească, absolut tot! N-a existat temă a propagandei rusești care să nu fie preluată la București.
IC: Cam prin 1992, am văzut la București un ambasador al Ucrainei pe care se întâmpla să-l cheme Leontin Sănduleac – asta sună destul de românește. A venit la București și a fost pus la zid de presă pentru faptul că vorbea despre români și moldoveni separat. Făcuseră niște recensăminte și presa de la noi era revoltată de ideea de „moldoveni” în Ucraina. A avut loc o conferință de presă, în care ambasadorul spune: Vă rog să mă iertați, nu avem nicio vină pentru asta, avem români și moldoveni fiindcă așa s-au declarat ei înșiși în recensământ. Nu e vorba de vreo acțiune antiromânească a noastră.
AG: Seamănă cu unele lucruri de acum. Stau să mă întreb câtă prostie românească e în ele sau dacă au fost rețele rusești în România, care au controlat totul. S-ar putea ca răspunsul să fie mixt, să ai și prostie, și rețele rusești în România – unele au acționat prin Chișinău, altele direct de la Moscova. Temerea mea e, mai ales văzând cum au evoluat toate aceste discuții, că nu s-a făcut nimic pentru a demantela și a combate aceste rețele rusești, care presupun că sunt și astăzi și prezente chiar la vârful statului român. Și foarte active.
IC: Dacă te uiți la energie sau în alte locuri vezi niște simptome incredibile, într-o țară în care, totuși, până și serviciile cred că sunt în mare măsură proeuropene, proatlantiste.
AG: Da, așa e mainstream-ul lor, fiindcă fără asta am avea necazuri mari.
IC: Dar tot timpul apare câte-o bizarerie ca Chevronul, unde o investiție americană e respinsă pe motive de mediu. S-a terminat și cu investiția americană, ExxonMobil, în Neptun Deep.
AG: Dar gândiți-vă că pe lângă Chevron, pe lângă ce s-a întâmplat cu Pungeștiul, care e incredibil, la momentul când, în 2022, are loc cea mai de succes vizită la Washington a lui Zelenski, e primit în Congres, ține un discurs și oamenii îl aplaudă 15 minute în picioare. Iar la București încep diverse televiziuni de moguli acea campanie incredibilă cu ucrainenii care mănâncă preoți români la micul dejun și-ți dai seama că de fapt preotul care apare la televizor vorbește românește, dar ține de patriarhia Moscovei și tot ce bagă în spațiul public e propagandă rusească. Gândiți-vă, amintiți-vă ce a fost cu ministru transporturilor Grindeanu [vicepremier, coordona la vremea respectivă și Transporturile – n.r.] și Bâstroe. Toate, toate erau falsuri! Sunam la cei din Deltă și mi se spunea că totul e fals! Mă mai chemau diverși ambasadori: explică-ne și nouă, nu înțelegem. Când dai o căutare pe Google vezi că mint de îngheață apele. Asta înseamnă probleme de credibilitate la autorități, probleme de credibilitate a purtătorilor de mesaj în spațiul public românesc. Adică dacă tu zici că ești partener strategic cu americanii, trebuie să te creadă că o anumită situație e complicată. Să construiești această încredere e greu. La noi există această idee: americanii, britanicii, toți sunt niște proști, trimitem noi niște băieți de la pădure acolo și îi păcălesc, că-s proști toți, duduie de proști. Iar ei te întreabă: stai puțin, ce se întâmplă la voi? Cine-i dă ministrului Grindeanu informațiile? El face conferințe de presă pe tema Bâstroe, păi ăsta-i propagandă rusească cap-coadă, ce se întâmplă, ce-i nebunia asta? Nu am de unde să știu cine îi dă lui informații, cine îl pune să organizeze o conferință de presă, poate e doar prostie, poate e mai mult decât prostie.
Republica Moldova: Lucrurile se schimbă la Chișinău, care s-a umplut de ucraineni
IC: Veniți la „Book Snack” a doua zi după o vizită în Moldova. Pe căldurile de acum, mie mi se pare că Moldova seamănă cu California.
AG: La Chișinău lucrurile arată din ce în ce mai bine, se schimbă. În primul rând, Chișinăul are aer mult mai curat. Acum sunt foarte mulți străini acolo, se vorbește rusă cum n-am mai prins de prin 1992-1993 vorbindu-se rusă în Chișinău când tot centrul era plin de rusofoni. Au reapărut cărțile rusești, ceea ce mie îmi convine. Explicația sunt cei peste 100.000 de ucraineni care sunt acolo. Aeroportul din Chișinău e impracticabil, e un aeroport micuț, l-au tot lărgit, l-au tot extins, dar gândiți-vă că tot sudul Ucrainei aterizează acolo. În parcarea de la aeroport, 80% din mașini sunt cu număr de Ucraina. Ucrainenii se duc cu copiii mici în vacanțe, bărbații pleacă să-și vadă familie, au început să le de voie să facă asta, se întorc după aceea. Deja se observă o integrare mai bună a refugiaților ucraineni care s-au stabilit acolo, au început să facă business. Sunt zona Odessa, îi simți după accent, sunt foarte, foarte activi, foarte antiruși, țin mitinguri împotriva lui Putin. De altfel, moldovenii sunt primitori față de ei, fiindcă prezintă niște beneficii destul de mari. Pentru moldoveni, există o problemă cu piața de muncă din țară. Am vorbit cu oameni de afaceri care au obținut niște investiții din afară, care mi-au spus: Dragul meu, nu avem pe cine angaja. Voi ne luați tineretul la studii în România, după care rămân la voi sau pleacă în Italia. Dar, în același timp, am observat și acum am și confirmarea pentru câteva cazuri: sunt investiții în Moldova. Dacă o firmă germană sau o firmă poloneză vine și investește în Moldova, nu vine să arunce cu banii pe fereastră. Asta înseamnă că Moldova va fi la sfârșitul acestui de partea asta a zidului, asta înseamnă că Moldova are viitor. În rest, au început și ei să primească, la fel ca noi, nepalezi, indieni, vietnamezi. Încă nu au chelneri în restaurante, dar mi s-a spus: Dacă nu îi aducem, murim, închidem business-uri.
O problemă, în schimb, pe care am aflat-o vorbind cu oameni de prin ministere e că vin bani de la Bruxelles, iar ei nu au capacitatea de a scrie programe, de a le derula.
IC: Acum s-au deschis negocierile tehnice pentru intrarea în UE, cu primul capitol de „clustere”, „Fundamentals”. Capacitatea administrată e și ea acolo, împreună cu corupția și altele. Moldova a avut în sens politic, „macro”, un traseu foarte, foarte bun și niște rezultate miraculoase la prezidențiale, parlamentare și referendum. Mâna Bruxelles-ului este întinsă, dar acum trebuie rezolvate problemele punctuale, care sunt departe de a fi foarte simple.
AG: Chiar și cei care nu sunt pro-Maia Sandu sau nu sunt pro-PAS – să nu credeți că sunt pro-Putin. Ei sunt pentru o alternativă proeuropeană. Să nu vă închipuiți că sunt proruși, proruși puri și duri sunt în realitate acolo foarte puțini. Interesant e și ce se întâmplă cu socialiștii, care acum încearcă o rebrănduire, asta-i impresia mea. [PSRM, Partidul Socialiștilor din Republica Moldova, anterior pro-rus, condus de Idor Dodon – n. r.]. Au scăzut în sondaje.
Rămâne de văzut ce se va întâmpla în această toamnă cu regiunea autonomă Găgăuzia, pentru că au fost niște înțelegeri pe care majoritatea din Adunarea Găgăuză nu le-a respectat. Ilan Shor controlează acolo vreo 13 oameni care votează cum le transmite, și mai sunt opt socialiști, ceea ce înseamnă majoritatea, 21 din cei 33 de membri. Probabil, Chișinăul va trebui să pună piciorul în prag ca să asigure respectarea legislației, pentru că legea privind autonomia Găgăuziei din 1994 e încălcată sistematic de autoritățile de acolo. De fapt, adevărul e că există o lume criminală sau semicriminală, care e controlată de Shor. Această regiune, care are un potențial de prosperitate extraordinar, trebuie scoasă din ghearele acestor rețele criminale.
Problema Transnistriei
IC: Problema cea mare a Moldovei, raportat la intrarea în Uniunea Europeană, e însă Transnistria. În stadiul în care suntem, vechiul conflict contează mai puțin decât faptul că lucrurile nu sunt controlate administrativ. Cu Transnistria așa cum e, Moldova nu poate respecta, de pildă, regimul fitosanitar al mărfurilor așa cum e impus.
AG: Acolo e altceva, e puțin altceva, să vedem care va fi la sfârșitul acestui an rezultatul așa-ziselor alegeri prezidențiale. Pentru că altfel, influența Rusiei nu mai este atât de mare. Rusia controlează regiunea prin câteva zeci, poate 100 de ofițeri, care sunt trimiși din Rusia și care sunt FSB, GRU sau armată, pentru că restul, marea „armată” de acolo e formată din localnici, oameni cu pașaport rusesc ca să-și primească salariul. În Transnistria, însă, locurile de muncă dispar în momentul în care nu mai vine gazul rusesc, iar gazul rusesc nu mai vine de la începutul 2025. Vine gaz plătit de ruși printr-o firmă ungurească, prin Abu Dhabi, iar transnistrenii din asta trăiau atenție! Trăiau din gaz gratis, fabricau energie electrică ieftină pe care o vindeau Chișinăului. Chișinăul era și el, așa, mai deschis la genul acesta de înțelegere.
IC: E un banc de la Radio Erevan: ce înseamnă o afacere rusească? Înseamnă să furi o ladă de vodcă, s-o vinzi și să bei banii.
AG: Cam așa e! În Transnistria se pot face sigur niște lucruri, numai că e destul de complicat, iar Chișinăul nu arată deocamdată că are inițiativă. Aici e și o problemă pe care o are pentru că cei de la Bruxelles îi tot spun: faceți ceva! Iar Chișinăul spune, și aici are dreptate: Ce să fac? Ce planuri să fac, când totul depinde de Rusia?
IC: Nu există un format de negocieri pentru Transnistria. Așa-numitul Format 5+2, cu Moldova și Transnistria ca părți, Rusia, Ucraina și OSCE ca mediatori și Uniunea Europeană și Statele Unite ca observatori, a fost declarat oficial decedat de Moldova.
AG: Există o serie de alte discuții în schimb, iar situația e calmă. Dacă cineva din România vrea să viziteze Transnistria, acum e momentul. Se poate merge prin Bender, iar Benderul, Tighina, e de vizitat, există un muzeu foarte bine organizat. E drept că totul e în rusă, dar dacă mergi cu un prieten moldovean, îți poate traduce. În centrul Tiraspolului sunt câteva restaurante unde se mănâncă foarte bine, în rest orașul e cam pustiu, mare parte au plecat, cine poate lucrează la Chișinău, mai vezi doar pensionari care își iau banii de la ruși. Iar la capitolul militar, ucrainenii sunt cu ochii pe Transnistria ca pe butelie, fiindcă acolo a existat la începutul războiului un posibil focar de conflict, iar de acolo la regiunea Odessa drumul e foarte scurt.
IC: Există și depozitul de la Cobasna, care conține aproximativ 20.000 de tone de armament și muniție din epoca sovietică.
AG: Cu depozitul de la Cobasna știu destul de bine ce se întâmplă. Acolo se exagerează foarte mult. Ce se putea putea lua și fura s-a furat, iar depozitul a fost construit în așa fel în anii 1940, încât dacă explodează se surpă în interior. Impactul se va simți la Chișinău, dar să nu vă închipuiți că va fi atât de mare pe cât se scrie. Sigur, eu nu militez ca cineva la să meargă la Cobasna, Doamne ferește, dar acolo sunt câteva sute de soldați.
Pseudo-președintele Transnistriei Igor Smirnov a încercat să-i vândă arme lui Armand Goșu
IC: Nici nu se poate merge, din câte știu.
AG: Există oameni care au intrat. La un moment dat a existat o idee ca Ucraina să meargă să ia muniție de acolo, dar nu mai poți s-o iei, s-a luat deja, iar ce-a rămas e super-expirat, necontrolabil. Mi-amintesc că o dată, în anii 1990, l-am întâlnit pe Igor Smirnov la Moscova [„președintele-fondator” al Transnistriei – n.r.]. Aveam legitimație de presă de la BBC și m-a luat așa: Voi, Marea Britanie, nu știu… facem și noi un deal, poate aveți nevoie de niște arme prin Africa sau așa ceva? Poate vorbești, poate ai niște prieteni la Londra…
IC: Un personaj aparte, la un moment dat se afișa cu o căciulă căzăcească…
AG: Interesant personaj. Avea un grad de autonomie față ruși. Eu mi-l amintesc în discuții de felul ăsta. Nu știa că vin din București, știa doar de biroul BBC, vorbeam cu el în rusă, așa, și încerca să mă convingă pe mine că are o autonomie foarte mare față de ruși și se certa cu Primakov [ministru de externe și premier al Rusiei lui Elțîn din anii 1990 – n.r.]. Nu dorea să fie pur și simplu o carte de joc în mâna Rusiei, voia să aibă și el ceva autonomie, a făcut niște afaceri cu fiul lui, cu bani băgați prin Cipru și Grecia în Cehia, la Karlovy Vary. Până la urmă, multe se reduc la bani, într-un sens și problema Tiraspol se reduce la bani. Dacă acum ați avea bani de investit credința mea e că lucrurile se vor schimba în bine. Sunt, de pildă, niște apartamente foarte frumoase, făcute de Sheriff [consorțiu care „deține” în mare parte Transnistria – n.r.] în centru. Nu fac acum publicitate imobiliară, dar…
Cărțile recomandate de Armand Goșu: istoria Rusiei, cea a Europei recente, Hannah Arendt și Anna Politkovskaia
IC: Haideți să trecem la cele trei recomandări cărți pe care vi le-am cerut.
AG: Am ales aici câteva cărți pornind de la ideea că vorbim despre Rusia.
IC: Ba chiar am acceptat patru în loc de trei, fiindcă vorbim și de Anna Politkovskaia, care e esențială.
AG: Aș începe cu cartea Lu Geoffrey Hosking, „Rusia și rușii”. Este o istorie, un compendiu de istoria Rusiei foarte bine tradus. O carte foarte bine realizată, mă laud cu faptul că am contribuit și eu recomandând-o editorului și cu o postfață în care duc povestea din 2012, când se încheie, până în 2025-2026, mai precis la începutul acestui an. Are aproape 900 de pagini și este o carte esențială pentru a înțelege Rusia. Nu e un volum de eseistică, cine o citește va avea informația relevantă despre Rusia și va înțelege foarte bine Rusia și originile foarte îndepărtate ale autoritarismului rusesc.
O altă carte care mă bucură, și sunt sigur că Timothy Garton Ash are mulți fani în România, fiindcă nu e la prima carte tradusă, e „Patriile noastre – o istorie personală a Europei”, tradusă chiar de domnul Comanescu.
IC: A fost o mare bucurie s-o traduc, Europa e în ea un subiect de reportaj sau memorialistică, lucru rar la un subiect de asemenea dimensiuni. Mă bucur mult că ați ales-o și țin să spun celor care ne urmăresc sau ne citesc că nu v-am făcut nicio sugestie în direcția asta
AG: Am citit-o recent și m-a impresionat, eu fiind un fan foarte mare al lui Garton Ash. Trecem la o carte clasică, esențială pentru a înțelege lucrurile, a înțelege binele și răul din această lume și de ce e important să te așezi de partea binelui. Este Hannah Arendt și mă bucur că Editura Humanitas revine și păstrează în atenția publicului „Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului”. O carte excepțională, o carte formativă, care pe mine m-a marcat la începutul anilor 1990, ca proaspăt absolvent al facultății de istorie. În fine, sunt mare fan Anna Politkovskaia. „The Esssential Ana Politkovskaia” este o ediție engleză, care cuprinde principalele articole ale ziaristei ruse de investigație de la „Novaia gazeta”, ziaristă ucisă la 7 octombrie 2006 în liftul blocului în care locuia. Politkovskaia a deranjat foarte mult, nu l-a deranjat doar pe Putin, l-a deranjat și pe Kadîrov, a deranjat foarte multă lume în Rusia. E una dintre conștiințele cele mai importante ale Rusiei.
IC: Pentru cei care doresc, există și ediții românești cu opera jurnalistei. Ceea ce e frapant e că e extrem de lucidă și factuală în narațiune.
AG: Extrem de lucidă, cum să spun, scrie fără ură. Ea prezintă faptele, asta e până la urmă foarte important, nu grăbește concluziile, te lasă pe tine să le tragi. Și aici mi se pare foarte important să vă spun un detaliu, anume faptul că recent, la Chișinău, am văzut un spectacol dedicat Anei Politkovskaia, foarte, foarte bun. În spectacol joacă Olga Triboi, e un recital de-a dreptul și m-a bucurat foarte tare că am avut această ocazie să văd un spectacol gigantic.
Chestionescu: Goșu e mare colecționar de pixuri
IC: Mai am ceva mic, șapte întrebări scurte, eu le spun „Chestionescu”. Prima: de ce scrieți?
AG: Pentru că vreau să mă exprim și pentru că cred că scrisul mă poate exprima.
IC: Cu ce scrieți?
AG: Și cu pixul, sunt mare colecționar de pixuri, acum sunt obsedat de stilouri. Am cicluri de 10 ani în viață, în care scriu cu stiloul, scriu la computer, scriu cu pixul, scriu cu creionul. Acum sunt într-un ciclu de stilouri am descoperit la bătrânețe stilourile Pilot și mi le cumpă. Inclusiv azi m-au anunțat de la Amazon că trebuie să sosească nu mai știu ce.
IC: Exagerați și cu Pilot-ul, și cu bătrânețea. Cine vă citește?
AG: Nu știu, destul de mulți pentru că sunt tiraje destul de mari. Acum, să fim serioși, nici Polirom, care mă editează, nici alte edituri nu sunt case de ajutor reciproc, publică titluri care se vând.
IC: Ce poate rezolva scrisul?
AG: Eu cred că poate rezolva multe. Cred foarte mult în capacitatea de a educa. Pentru mine, care sunt și profesor, scrisul e un exercițiu pedagogic în primul rând. Eu fac interviuri ca acelea apărute în carte nu din orgoliul să-mi văd numele sau poza pe vreo copertă, n-am chestia asta. N-a fost niciodată inițiativa mea să public vreo carte, toate mi-au fost cerute. Și cred că în primul și-n primul rând au o valoare pedagogică. Explic, vreau ca oamenii să înțeleagă, să-i ajut să înțeleagă.
IC: Credeți în Dumnezeu?
AG: Da.
IC: Ne ducem dracului cu toții?
AG: Nu, nu cred, până la urmă nu cred în predestinare, cred că suntem suficient de raționali chiar în deciziile tâmpite pe care le luăm de multe ori, pentru a evita marile prăpăstii și mai cred în, cum să spun, un curs pozitiv al istoriei.
IC: Ultima întrebare din „Chestionescu”: Ce-ați face dacă ați fi președintele României sau lider de partid de guvernare sau prim ministru?
AG: Nu m-am văzut niciodată într-o postură de genul ăsta…
IC: Bun, dar ați fost consilier în Ministerul Afacerilor Externe. Hai să vă întreb atunci ce-ați face ca ministru de externe.
AG: În cazul Ministerului de Externe cred că prioritatea ar trebui să fie refacerea corpului diplomatic, specializări, e nevoie de pedagogie, de pregătire. Asta nu e neapărat o treabă de ministru sau, în fine, e un efort pe termen lung. Dar suntem în suferință nu doar pe problemele de Est, suntem în suferință pe multe probleme pe Africa, pe lumea arabă, am pierdut ce aveam. Ca România să conteze ca voce la Bruxelles nu trebuie să dovedească competență pe ceva mai mult decât dovedește. Așa ar ajunge să vină comisari europeni sau președinți americani sau Departamentul de Stat și la București și să pună întrebări, așa cum se întâmplă în Polonia. Am asistat la discuții în Polonia în care erau cinci-șase diplomați americani cu carnețele, își luau notițe, erau discuții după regula Chatham House. Își umpleau carnețelele, veniseră să ia lumină. Lucrul ăsta nu l-am văzut la București. Sigur, aici există competență, dar poate că nu-i totdeauna reprezentată în instituțiile în care trebuie, iar această competență ar trebui să fie pusă în valoare la nivelul statului român, la nivelul deciziei statului român. Sunt sigur că sunt oameni in onești, mobilați. S-ar putea schimba lucrurile în bine. Dar am intrat într-un ciclu prost în România, din care trebuie să ieșim, să arătăm că putem mai mult. Și sigur țara asta poate mult mai mult.
IC: Eu privesc lucrurile cu un ochi din afară, fiindcă stau mai mult la Bruxelles, și mi se pare că suntem prea nerăbdători și anxioși față de ce ni se ni se ni se întâmplă. Nu știu, PIB-ul României a crescut de patru ori de când am intrat în Uniunea Europeană, regiunea București-Ilfov este peste multe landuri din Germania ca dezvoltare, troleibuzele din București merg din ce în ce mai bine… Sunt de acord că multe din aceste lucruri se întâmplă împotriva politicului, sunt de acord că există personaje politice care ne scot pe drept din minți, dar în rest ne putem bucura de multe.
AG: Țara s-a dus înainte, clasa politică a regresat, instituțiile românești, ca serviciile, fac, unele, lucruri pe care n-ar trebui să le facă – poate doar în Africa sau Rusia se fac – și aici ar trebui intrat și schimbată legislația. Sunt convins că 90% din cei care sunt acolo sunt oameni foarte OK, care pot lucra la niște standarde occidentale. La ANAF ar trebui imediat îmbunătățită legislația, pe colectare. Adică, niște lucruri destul de simple, care se pot face, iar această modificare, schimbare sau progres se poate imagina și fără un dictator, fără un, să spunem, despot luminat. Trebuie mobilizată această clasă politică, care, sigur, trebuie greblată, trebuie curățată, pentru că n-arată bine deloc.
