Dedic acest reportaj precum și pe următoarele despre Piran și Izola, amintirii jurnalistei, prietena și colega noastră, Brîndușa Armanca. Îi datorez recunoștință pentru că multă vreme m-a îndemnat să public reportajele într-o carte și așa a apărut „Călătorie în miezul vieții”. Mulțumesc, Brîndușa! Și de acum înainte voi merge pe multe drumuri cu gândul la tine!
Toate porturile lumii arată altfel vara decât în restul anului. Când se revarsă hoardele de turiști din nave mai mari decât oricare dintre clădirile orașului, portul este acoperit pur si simplu de mulțimea fojgăitoare care umple piețele și străduțele ca o caracatiță cu tentacule. Nu-l mai vezi.
Așa că pornim dis de dimineață, înainte de răsăritul soarelui, spre Trieste. Poate pentru că este primul port pe care l-am văzut în viața mea, și în care mă refugiez de câte ori pot. Trieste mi-a rămas în suflet.
Orașul se revarsă de pe Carst spre mare, strălucitor în aerul curat al dimineții de după ploaie. O trupă micuță cântă în colțul pieței din fața Bursei. Copiii aleargă după porumbei, iar triestinii – căci doar ei s-au trezit atât de devreme – încarcă lăzi, mătură străduțele, ridică umbrelele, plimbă câinii și-și rezolvă treburile înainte să se umple orașul prea tare de oameni și de soare.
Pare dominat de arhitectura masivă în stil austriac, cu un teatru roman care marchează centrul orașului, vile albe, dar și străduțe cu clădiri vechi, înghesuite.
Piața Unità d’Italia este locul în care orașul respiră, se deschide larg spre mare și-i lasă aerul sărat, briza, pescărușii și stropii de apă să-i scalde fața. Piatra caldarâmului e umedă și strălucește oglindind aerul tremurător. Câțiva migranți pe care ți-i închipui traversând Mediterana s-au adăpostit sub cariatidele prefecturii din Trieste. Stau lipiți de zidul ei ca de un ultim refugiu.
Traversăm piața și intrăm pe Grand Canale. Pe podul îngust ne întâmpină James Joyce. Statuia lui de bronz e șlefuită de atâtea atingeri, nasul și umărul lui strălucesc, pentru că, se spune, ele ar aduce noroc.
Joyce a stat în Trieste o bună bucată de vreme, peste 10 ani, a avut mai multe gazde, aici a scris „Oameni din Dublin”, „Portret al artistului la tinerețe” și tot aici a început „Ulise”. Unde să-ți vină ideea unui „Ulise” dacă nu într-un port?
Aici i s-au născut cei doi copii și, tot aici, o cafenea îi poartă numele. De pe pereții ei, James te privește prin ochelarii cu rame de sârmă și cu o tristețe veche pe chip. Ziarele îl așteaptă pe masă, iar cafeneaua miroase a tutun bun și a carte veche.
Nu ne oprim. Ne-am propus să bem o cafea la Illy Cafe de pe Canal Grande. Este numele de care ne leagă povestea lui.
Un espressor în care fierbe istoria
Francesco Illy s-a născut în Timișoara, pe atunci în Austro-Ungaria, la 7 octombrie 1892, în cartierul Iosefin. Era fiul lui János Illy, tâmplar de origine maghiară, și al Aloisiei Rössler, de origine germană. A fost botezat la biserica romano-catolică din Iosefin și a urmat școala elementară la Liceul Piarist din Timișoara. În 1904, la numai 11–12 ani, a absolvit școala profesională. Există chiar o diplomă de școală profesională din Timișoara, datată 1904. Documentele de familie păstrează și astăzi diploma sa de școală profesională din Timișoara.
Casa în care a copilărit Illy se afla în zona fostei Piețe Scudler (Kuttle) din Timișoara, astăzi pe Bulevardul Regele Ferdinand, în Iosefin.
În timpul Primului Război Mondial a ajuns la Trieste, unde s-a stabilit după război. În 1933, a fondat compania care avea să devină Illycaffè. El a descoperit metode noi de păstrare și preparare a cafelei. În 1935 a brevetat Illetta, o mașină espresso care folosea presiune de aer în locul pompei tradiționale, dar și sistemul de ambalare sub presiune. Dacă țineți în mână un pachet de cafea Illy, să știți că povestea ei a început într-o casă modestă din Timișoara.
Francesco Illy și James Joyce au fost contemporani în Trieste, doar că Illy era cu aproximativ 10 ani mai tânăr. Probabil că tot aici pe Canal Grande s-au intersectat de multe ori. Chinuiți de viață, bătuți de aprigul Bora, mergând cu capul în pământ, fiecare cu grijile lui. Unul încerca marea afacere cu cafea, plecat din căsuța de pe malul Begăi, unde tatăl lui făcea tâmplărie, nevoit să se descurce în lume. Celălalt căuta chiar sensul acelei lumi.
Francesco a murit în 1956, la Trieste. Compania sa a rămas o afacere de familie și a devenit unul dintre cele mai cunoscute branduri italiene de cafea.
În cafeneaua Illy e forfotă. Turiști, copii, căței, toți vor să se bucure de răcoarea dimineții, de aroma cafelei și de fursecurile italiene care umplu vitrina de sticlă.
În rafturi amplasate prin colțuri de cafenea sunt expuse espresoare Illy, mai noi și mai vechi, cești create special pentru cafenelele Illy din toată lumea, pachete de cafea, fotografii, amprenta unor generații care au construit un imperiu al cafelei pornind de la tânărul refugiat din Timișoara acum aproape 100 de ani.
Când trecem pe autostradă pe lângă Muggia, un turn alb străpunge cerul cu numele Illy scris cu roșu în vârf, ca un catarg pe uscat. Acolo e fabrica de cafea a familiei Illy.
Acest oraș emană o chemare tăcută, te așteaptă așa cum așteaptă vapoarele să se întoarcă în port. Are energia și forța unei turbine care amestecă oameni și limbi și credințe și mărfuri, finanțe, petrol și mirodenii, grâne și fructe exotice, turiști și nave gigant, istoria și luxul strălucitor al marilor case de modă, piețe și grădini, biserici și muzee.
Partea industrială a portului este cuibul unor macarale care se profilează ca niște păsări gigantice pe cerul limpede de vară. Trieste nu este un port idilic. E un espressor în care fierb laolaltă memoria și viitorul.
Aici locuia
Ne retragem din soarele arzător care începe să încingă piatra pieței spre orașul vechi, pe străduțele înguste, umbrite de ziduri și platani. Este cartierul pescarilor și al evreilor, al vechilor triestini, este inima orașului. Aici viața arată ca o tihnă de vară, cu copii și căței, familii care stau la umbra pe scaune aduse din casă, mănâncă înghețată și povestesc. Vocile lor, rumoarea se scurge printre ziduri.
Mă opresc la umbra unei clădiri înalte, cu ferestre ferite de obloane. La ușa ei mă împiedic de o plăcuță de alamă pe care scrie:
Aici locuia Marco Moise Mustacchi
născut în 1916 arestat la 9.6.1944
deportat în 1944 Auschwitz Sachsenhausen
Landsberg am Lech Kaufering – Dachau
mort la 15.5.1945
E o „piatră de poticnire”, care te ajută să nu uiți. Sunt mai multe astfel de plăcuțe în caldarâmul orașului Trieste. Pietra d’inciampo, în germană Stolperstein fac parte dintr-un uriaș proiect memorial creat de artistul german Gunter Demnig.
Micile plăci de alamă sunt montate în pavaj, de regulă în fața ultimei locuințe a unei victime a persecuției naziste. Ideea este ca trecătorul să „se împiedice” nu fizic, ci cu privirea și cu memoria.
Marco Moisè Mustacchi s-a născut la Trieste, la 28 iulie 1916, într-o familie de evrei originari din Corfu. Era tâmplar. Legile rasiale fasciste l-au împiedicat, între altele, să-și deschidă propria afacere. Avea o parteneră, Santina („Tina”) Raseni, și un băiețel, Sabatino, născut în 1942. Așadar, când Marco a fost arestat, copilul avea mai puțin de doi ani. Potrivit documentării istorice citate de Muzeul Evreiesc din Trieste, Mustacchi a fost denunțat de o rudă a partenerei sale. A fost arestat la Trieste la 9 iunie 1944, de colaboratori italieni, apoi închis la Coroneo, de unde a fost trimis cu un transport spre Auschwitz-Birkenau, unde a ajuns la 1 iulie.
În primăvara lui 1945, când regimul nazist se prăbușea, Marco Moise Mustacchi era încă în viață. Supraviețuise deportării, lagărului și anilor de detenție. Dar libertatea avea să vină prea târziu.
A murit la 15 mai 1945, la scurt timp după eliberarea lagărului. Trupul, slăbit de detenție și deportare, nu a mai rezistat. A fost îngropat în Germania. Însă familia lui nu a știut mult timp nimic despre el.
În 1957, trupul său a fost exhumat. Asupra lui s-a găsit o mică sticluță folosită de bolnavii de tifos, prinsă de pantaloni. Înăuntru se afla un ultim mesaj. Un bilețel pe care timpul îl făcuse de necitit. Câteva cuvinte care nu mai puteau fi recuperate, păstrate totuși în arhivele de la Dachau – ultima urmă materială lăsată de un om care încercase, poate, să spună ceva celor de acasă.
Întoarcerea lui Moise la Trieste
În Trieste, fiul său, Sabatino, crescuse fără tată. Avea doar un an și jumătate în 1944, când Mustacchi a fost deportat. Tatăl său devenise o absență, o fotografie, un nume, o poveste spusă în familie. În 2002, după mai bine de jumătate de secol, Sabatino a aflat că mormântul tatălui său fusese identificat într-un cimitir militar din München. Și atunci a început căutarea.
A refăcut traseul tatălui său prin Europa, a căutat documente, locuri și mărturii. A încercat să recompună viața unui om pe care aproape că nu avusese timp să-l cunoască.
În 2003, după 59 de ani, Marco Moise Mustacchi s-a întors la Trieste.
Rămășițele sale au fost aduse în orașul în care își avusese casa și familia și au fost reînhumate în cimitirul comunității evreiești.
Mai târziu, Sabatino a scris despre această căutare în cartea Il ritorno a casa di Marco Moise – „Întoarcerea acasă a lui Marco Moise”.
Acum, stau în fața casei lui și privesc plăcuța prinsă în piatra pragului: nu indică locul unde Moise a murit. Nu vorbește despre lagăr, despre deportare sau despre război. Scrie doar: QUI ABITAVA. Aici locuia.
Mă impresionează cum a găsit artistul german cea mai bună cale de a umaniza inumanul. Pentru că Holocaustul a transformat milioane de oameni în numere, liste și statistici, placa face drumul invers.
Îl aduce pe Marco Moise Mustacchi înapoi la ceea ce a fost înainte de toate acestea: un om care a locuit într-o casă din Trieste.
Yriarte, bucurie și surpriză
Coborâm de pe străduțele în pantă din cartierul pescarilor, trecem pe sub Arco di Riccardo, poarta monumentală romană încastrată în zidul unei clădiri, ca si cum ar fi o mână ce-i aparține. Piatra ei e roasă de timp, arată ca pielea unui elefant bătrân, în cutele ei s-a cuibărit mușchiul vânăt al mucegaiului. Poarta rezistă încă. La fel și zidurile umbrite și umede ale caselor. Au ferestre mici, dosite, care să le apere de furia Borei, vântul care întoarce iarna orașul pe dos.
Într-o mică piațetă la umbra unor platani falnici un buchinist vinde cărți vechi lângă furgoneta lui roșie. Este ziua mea de naștere și Trieste este cadoul meu. Dar ceva mă împinge să-mi mai fac unul și să-mi iau o carte de aici. Răsfoiesc câteva, nu știu italiană decât atâta cât să mă descurc la cafenea, dar cartea pe care pun mâna mă atrage irezistibil. Îi zice simplu „Trieste” și este scrisă de Carlo (Charles) Yriarte, un francez care a călătorit prin Istria și a scris despre locurile mai puțin cunoscute din această parte de lume.
Se pare că a fost comandată de editura fraților Treves și a apărut în 1874. Îi dau buchinistului trei euro, atât îmi cere, și o deschid.
Rămân uluită, cu cartea în mână. Paginile la care se deschide îmi arată fețele pe care le știu cel mai bine din toată Istria. Este desenul unei familii de istroromâni, așa cum arătau ei cu un secol și jumătate în urmă, imagine pe care am folosit-o la reportajul realizat în comunitatea de istroromâni, ei fiind cea mai periclitată minoritate din Europa.
Așadar, de aici provenea desenul și iată, una dintre cele mai interesante documentare despre vlahii de la poalele Muntelui Magiore!
Cartea lui Yriarte e în mâinile mele și mă așez tremurând de emoție pe pragul de piatră al unei taverne, pentru că locuri la mese nu mai sunt. Și încep să o răsfoiesc. Mă folosesc de aplicație ca să traduc.
1874. Descrierea lui Yriarte e foarte vie: surprinde orașul în plină expansiune comercială, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Pornește de la călătoria Veneția – Trieste, care dura aproximativ șapte ore, fie cu trenul, fie cu vaporul. Vaporul pleca la miezul nopții din Veneția și ajungea la Trieste în lumina dimineții. Privit de pe mare, orașul apare așezat la poalele Carstului, cu vile albe pe dealuri și un castel dominând peisajul. La nivelul mării se întind clădiri comerciale enorme, arsenale și depozite, iar portul este plin de catarge. În depărtare, spre dreapta distinge coasta Istriei, Capodistria (Koper) și Piranul. Aici urmează să mergem și noi începând de mâine, vom cutreiera micile porturi de pe coasta Adriaticii: Koper, Piran, Izola, Portorož.
Yriarte sesizează un paradox: Trieste este un oraș foarte vechi ca origine, dar aproape complet modern ca înfățișare. Din anticul Tergeste nu mai vede decât ruine. Centrul vechi are străzi înguste și întunecoase, construite astfel încât să se apere de Bora, contrastând puternic cu noile clădiri mari, albe și regulate.
Ceea ce îl impresionează cel mai mult este însă energia economică. Străzile și piețele sunt arhipline, circulația oamenilor este neîntreruptă și, spune el: aici „se simte că timpul înseamnă bani”. Negocierile se fac în stradă, în piețe și pe chei. Trieste îi apare drept „un emporiu colosal și o prodigioasă bancă de comerț”. Portul liber se găsește în punctul ideal al rutei comerciale care leagă Germania și Europa Centrală de Orient. Orașul atrage bancheri, negustori, brokeri și intermediari de toate felurile.
Expansiunea este atât de puternică încât Yriarte compară densitatea construcțiilor cu Londra, Viena și Marsilia. Casele sunt înalte și masive deoarece populația trebuie înghesuită pe fâșia îngustă dintre mare și Carst. Consecința este o viață scumpă: chiriile, alimentele și chiar berea sunt mai costisitoare decât în alte locuri de pe cele două țărmuri ale Adriaticii, constata el. Nici acum nu este mai ieftin. Dar nici nu e exagerat de scump. O cafea este în jur de 3 euro, un prânz 20, iar o pizza poate trece de 10 euro. O înghețată este 2,5 euro, iar o bere în jur de 5 euro.
Foarte interesantă este observația asupra caracterului cosmopolit al Triestului, care se păstrează. Orașul are, spune Yriarte, o vocație profund utilitară, comercială, dar cerul limpede și „veselia italiană” îi dau totuși o anumită poezie. „Sub porticul Bursei se adăpostesc și fumează din pipe lungi negustori turci; prin piețe apar costume dintre cele mai diferite și grupuri pitorești.” Femeile îi atrag atenția prin ținută, dezinvoltură, culorile îndrăznețe ale hainelor și coafurile elaborate.
Concluzia lui este că diversitatea originilor locuitorilor constituie poate trăsătura cea mai caracteristică a orașului. „Triestinul pur” aproape că se pierde printre oamenii veniți de pretutindeni pentru „a face comerț, a specula, a se îmbogăți”.
Yriarte descrie Trieste ca pe un oraș aflat între Italia și Europa Centrală, între Mediterana orientală și lumea germanică: vechi prin origine, modern prin arhitectură, italian prin atmosferă, nordic prin ritmul muncii și profund cosmopolit prin populație. Este, de fapt, un portret extraordinar de recognoscibil al Triestului de azi.
Pe drum am răsfoit cartea lui Robert Kaplan despre Adriatica, citită astă-iarnă. Spre deosebire de Yriarte, Kaplan era fascinat de urmele imperiilor, de felul în care Trieste s-a salvat ca o enclavă de sine stătătoare deși aflat în bătaia vânturilor.
Întorc paginile cărticelei lui Yriarte cu desenele lui Emil Grandsire, privesc de aproape ca printr-o lupă fiecare detaliu din casa unor „cici” așa cum erau numiți popular vlahii – istroromânii din mijlocul Istriei. Erau săraci, needucați, fără istorie, oamenii nimănui. Aveau icoane pe pereți, haine grosolane, aspre.
El confirmă ceea ce am găsit mai demult în documentele vremii: în centrul Istriei, într-un număr de câteva mii, locuiesc acești Cici. Cetățuia Mune este, într-adevăr, numită capitala Cicilor.
„Cicul, cum spun cele mai întunecate povești, provine din sciți: istoricii îl fac să derive de la romani sau valahi; și este sigur că, de abia acum două sute de ani, vorbea limba română, iar astăzi această limbă este înțeleasă la Seiane și în câteva localități de la poalele muntelui Maggiore”. Și adaugă că, în timp ce slavul este de obicei tăcut și rezervat, cicul ar dezvălui originea sa valahă prin exuberanța și vorbăria sa.
Cum erau „cicii” întâlniți de Yriarte acum un secol și jumătate și desenați apoi de Emil Grandsire?
„Trăsăturile feței, puțin caracteristice pentru observatorul neatent, prezintă totuși semne invariabile: frunte joasă și plată, ochi negri și foarte strălucitori, obraji proeminenți, cu pomeți foarte pronunțați; femeile au aproape toate nasul subțire și îndreptat în sus, cu fața plată și rotundă.”
„Cicul trăiește fără învățătură, fără educație și fără amintiri; nu se gândește nici la ieri, nici la mâine; îndeletnicirea sa este să facă doage pentru butoaie și să producă mangal; își paște oile, iar ogorul său, aflat în apropierea Carsului și expus borei, este sărac și nu produce nici struguri, nici măsline.”
Valoroasă pentru istoria vlahilor mi se pare afirmația lui Yriarte privind abandonarea treptată a limbii și supraviețuirea ei la Seiane (Žejane) și la poalele Monte Maggiore/Učka.
Este un fenomen care acum îngrijorează întreaga Europă, iar lingviștii de la Universitatea Oxford au făcut cercetări serioase și o arhivare a limbii istroromâne vorbită de ultimii din satele istriene. Cartea lui este importantă pentru puțina istorie scrisă de care au avut parte istroromânii. Mulțumim, Carlo!
Plecăm din Trieste după ce mai respir o dată aerul dulce-sărat al portului, privesc marea acum incredibil de liniștită, le revăd pe „Fetele Cusătorese” două tinere femei așezate, cu acul și firul în mâini, cosând un steag italian. Sculptura este opera lui Fiorenzo Bacci și a fost amplasată în 2004, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la revenirea Triestului sub administrație italiană, în 1954. Se spune că ele au cusut steagul Italiei în așteptarea întoarcerii orașului la patria mamă.
Trieste a fost și este invidiat, cucerit, apărat, exploatat, vizitat, pentru că s-a aflat la răscruce de drumuri și vânturi. L-au vrut venețienii, austriecii, slavii, ungurii și firește, italienii. Situația politico-economică din UE permite acum o libertate aproape totală pentru acest oraș-port la Mediterană. Inclusiv să vândă litoral. Ungaria, de exemplu, care nu are ieșire la mare, a achiziționat de curând 300 de metri de litoral.
Înconjurat de Slovenia și Croația, lipit de Italia mamă, în capul micii Istrii, Trieste s-a dovedit mai tare ca piatra în care izbește marea.
