Încă un episod din comedia perfidă a evaluărilor managerilor instituțiilor publice de spectacole, finanțate de Ministerul Culturii, e prilejuit de o epistolă sosită electronic la redacție de la un angajat/ă al/a Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”.
Scrisoarea (imagine), metafizic, e un fel de Rembrandt al clasei artistice actuale prezentată în toată splendoarea și, uimitor, veți vedea că n-a apărut din senin, a avut Michelangelii și Leonarzii ei în avanposturi.
Persoana o descrie ca o evaluare personală, dar, de fapt, e o părere din interiorul teatrului. Chiar și așa a fost binevenită epistola.
- FABULOS. Actualul manager a mărit programul de la 2 reprezentații la 4 reprezentații pe săptămână!!! Hello! Nu, domnule/doamnă angajat/ă, e greșit. Calendarul pentru care primiți salariile este cu 5 reprezentații/săptămână/sală, regulat, indiferent de instituție. Dar îl iertăm că e doar primul an. Eu îmi doresc ca la Londra, 8 spectacole pe săptămână.
Insist un pic aici. Acesta nu este un punct nevralgic, ci definitoriu. Din cauza legislației comuniste care finanțează posturi, nu actul cultural, schemele instituțiilor publice de spectacole nu pot fi ajustate funcție de nevoi și planuri. Și atunci, cei intrați în sistem profită cu vârf și îndesat. Acel dolce far niente chiar există pentru ei.
Vă mai aduceți aminte de actorașii cei viteji care au protestat în fața Ministerului Culturii, în dramoleta „Dați-mi meditația înapoi”? Mânați de efervescența creativă voiau să stea pe unde cred ei, de obicei în alte spectacole pe persoană fizică, și să nu vină la muncă, deși, chiar legea pe care își doresc să funcționeze prevede acest lucru. Ei, bine, așa ceva nu se întâmplă în Occident pentru că artiștii sunt plătiți la prestații și ore de repetiție.
Sau, vă mai aduceți aminte de „scandalul” personal, normal, al unei vedete (Adrian Nour) care urla că nu i s-a mai prelungit contractul de muncă, de vreo 2.000 de euro/lună, iar în șase luni urcase de vreo opt ori pe scenă, nu că n-ar fi fost dorit, dar avea extraangajamente? Desigur, vedetismul îi provine de la Fantoma de la Operă unde a prins rolul de la primul spectacol acu’ vreo 15 ani, cred. Nu, nu vă faceți probleme, există înlocuitori mai buni, dar istoric s-a creat o legătură specială umană și financiară cu actuala distribuție. Altfel, după sloganul de la noi, „că ca mine nu găsiți (sic!)”, la Londra, musicalul ar fi murit demult. Dar nu, distribuțiile sunt schimbate cam la 3 luni, circa 100 și ceva de spectacole, și se joacă în fiecare zi, din 1986 (mai puțin în pandemie)!
- Vânzarea biletelor pe vremuri?! Nu, domnule/doamnă. Vânzarea biletelor e dată de numărul de spectacole. În primul paragraf ați spus că au fost mai multe, și da, au fost mai mulți spectatori. Că au existat și bilete gratuite, da, dar dacă ați vedea gratuitățile de la ONB sau FGE vă luați cu mâinile de cap. În provincie e sinistru de-a dreptul. Anul trecut, doar TNOMID a avut un salt semnificativ, de peste 10.000 de spectatori, în contextul în care n-a turat la capacitate maximă ca număr de spectacole ca celelalte instituții cu manageri mai vechi în funcții și care au avut timp să-și pună în practică toate pârghiile.
- Opera Lounge este exact programul echivalent al FGE-seara de Jazz. Ce facem? Dă-mi toți managerii afară pentru inițiative care nu înlocuiesc activitatea principală cum au făcut alții? Puteți să demonstrați relațiile de rudenie/amiciție? Din câte știu, nu sunt sigură dacă în aceeași formulă, dar a existat ceva asemănător și pe vremea vechiului management. În plus, nu numai că se combină, dar există formatul peste tot în lume. Mai mult, Nicu Patoi este printre cei mai apreciați muzicieni ai zilei care numai de oferte nu duce lipsă, nici vorbă să i se facă vreun favor. Mai degrabă e valabilă reciproca.
- Premiera Cantafabule, despre care voi scrie și separat, e o reușită pe care nu mi-aș fi închipuit-o în condițiile de austeritate actuale, dar dacă sunteți angajat/ă, probabil, știți deja cum a fost, nu-i așa?
- Spectacolul Romeo și Julieta este făcut de exact același regizor care a realizat montarea și în 2009. Dacă aveați ceva de comentat/împotrivit/suspicionat trebuia s-o faceți atunci. Acum, e inutil și prostesc, vă auto-descalificați. Nu cred că vreți să vă faceți de râs. Pentru Sylvia Q.E.D.
- Vizavi de costuri per spectacol aveți deja articolul meu, sper ca ura să nu vă orbească și, din contră, să vă simțiți mândru/ă că față de corespondenți, instituția Dvs. stă excepțional de bine. Și asta doar după un an de management, în timp ce ceilalți au 4, 10 ani.
- Asta cu documentele/autocarele zburate prin fața ochilor lăsați-le pentru cei mai proști ca Dvs. Nu merge. Ori aveți, ori n-aveți. Altfel sunteți exact ca cei din comisii, nu le-a plăcut de cei cu bască. Răspunsul pentru gratuități îl aveți mai sus. Însă, se poate discuta. Eu, de ex., n-aș da nicio gratuitate. Dar dacă toată lumea are, probabil, sunt cerințe de la finanțator, statul.
Finalul nu-l comentez. Îmi pare că, totuși, oamenii angajați acolo sunt mai buni decât Dvs. Dar orice regulă are excepții.
Să analizăm puțin acest metaRembrandt (sic!)
Cu precizarea că, din păcate, cei care lasă ca această imagine să fie proiectată pe clasa artistică, de frică sau din complicitate, nu vor obține nimic, implozia se va produce, mai devreme sau mai târziu, la fel cum s-a produs și revoluția.
Ce se vede?
Angajatului nu-i pasă decât să-și ia solda și, pe cât se poate, să nu facă nimic la locul principal de muncă. Nu sunt toți la fel, asta e limpede. Dar ce folos dacă acceptă să fie văzuți prin acțiunile altora? Mai toți încep cu „hai să facem reforma” și eșuează cu „să fie bine ca să nu fie rău”.
Până mai ieri erau condamnați cei veniți de pe vremea comunismului, erau trimiși la pensie, să aibă ei loc. Acum ei vor program de pensie. Când mai apare, accidental, cineva care vrea să facă ceva, angajați, șefi din ministere sar să îi dea în cap. Culmea e că invers, când nu face nimic, nu sancționează!?
Prezența
În articolul precedent și linkuit aici, arătam că la TNB, dintre actorii angajați, doar unul urcase pe scenă de 5 ori într-o săptămână, și nu în roluri mici. În aceeași săptămână, cred că dintre actorii cu contracte fuseseră pe scândură doar vreo 10%!!!
Me and Myself
Vi-l amintiți pe Marius Manole plângând la Antena 3 că i-a tăiat Băsescu (Boc) salariul cu 25% în plină criză financiară? Nu era trist pentru bugetul de producții. În oglindă, acum, când s-a tăiat din subvenții, n-a mai plâns, pentru că, între timp, a descoperit borcanul cu miere. Și, în plus, la salarii nu suferă nimeni. Deci, nu cultura era problema sa, stimat auditorium! Acum se uită către adulatori ca dintr-un Verbeeck.
Un alt Van Dyck a fost a scandalul de piața Matache, găzduit de S9 , octombrie 2017.
Mihai Călin era intervievat despre un incident pe care trupa TNB l-a avut într-un turneu din 2017, când master Ion Caramitru îi reproșase, ulterior i-a dat avertisment, ceva de genul că improvizațiile sunt pentru amatori. Lucru adevărat. Dar adevărata problemă provenea din faptul că ei jucau „în limba română și se traducea pe un ecran în greacă”. Practic, grecii au auzit altceva. Dar dă-i în mă-sa, ce treabă avem noi cu grecii?
În interviu, Călin zicea că el nu vrea să se transforme într-un funcționar, deși legislația pe care funcționează și acum e de funcționar. Ba, ne sugera complice că, în fapt, adevărul se află în altă parte: „o renovare făcută pe bani mulți, dar cu improvizații, un repertoriu plin de comedii ușoare, spectacole programate din scurt, săli închiriate frecvent pentru cântări și piese de calitate discutabilă, dar intens promovate”.
Bun, să vedem care e treaba, nu?!
Precizez că aici sunt doar extrase, dar, să fie clar, astăzi absolut tot ce reproșa dumnealui a rămas exact ca atunci. TOT. Nu l-a interesat decât atenția, explicabil.
O renovare pe bani mulți e ca în cazul petentului de mai sus care ne spune că sunt bani mulți, dar nu ne spune ce înseamnă asta. N-a arătat niciun deviz, suma e publică și vedeam și noi ce s-a cumpărat în plus/minus sau supraevaluat. Nu mai vorbim că, vizavi de improvizații, n-a prezentat niciun document tehnic și, iată, sălile funcționează bine, mersi. Dacă, într-adevăr e așa, ar fi trebuit să ceară închiderea teatrului, nu?
Închiriatul sălii. „În fiecare luni se închiriază sălile pentru cele mai comerciale spectacole de teatru din București.”, sigur, spectacole care nu-i plăceau dumnealui și nici nu se știe pe câți bani. Să nu uit, unul din spectacole era Câte-n lună și-n stele (Ion Caramitru, Horațiu Mălăele). Dacă spectacolul ar fi fost văzut de dl. Călin, ar fi înțeles și care e treaba cu improvizația, altfel, unul dintre cele mai calde și seducătoare spectacole ever. Dar ce să vezi? Azi, în fiecare zi de luni se închiriază sălile, nu se știe pe cât, în continuare, cu spectacole care apar chiar pe site-ul TNB (Uau!), ceea ce la un moment dat a creat confuzie, atât pentru calitatea lor îndoielnică, cât și pentru prețurile practicate.
Teatrul adevărat: „No Man’s Land, un alt spectacol foarte bun al teatrului, se joacă rar…” Acest spectacol foarte bun nu e, dar nu contează, e doar mesajul puternic, acum, însă, se joacă și mai rar.
Un’e ne e cultura, bre? Referindu-se la spectacolul bulevardier Dineu cu proști, „este cel mai facil lucru să transformi teatrul într-un mainstream de comedie și-atât, comercial, să avem încasări”. Să împlinim corola de minuni a lumii (sic!), luna iunie 2026, Dineul e programat de două ori, iar marele spectacol No Man’s Land, fix niciodată. Și totuși, parcă Caramitru nu mai e. Nu cred că e ca în filmele de groază cu Fantoma de la TNB, nu? Și apropo, Dineul e vedeta all time a încasărilor și numărului de spectacole nu numai ale TNB, ci a oricărui teatru din țară, uitați Faust (Sibiu) sau altceva.
Calendarul. „…de mulți ani se face pe două-trei săptămâni doar, iar asta blochează actorii pentru alte colaborări… s-a extins programarea la vreo șase săptămâni” sau gura păcătosului adevăr grăiește. Ei se duc la muncă să aibă colaborări în altă parte. Dar, surprize, surprize, și în ziua de astăzi calendarul se face EXACT la fel, de pe o lună pe alta, adică 4 săptămâni.
Dar unde e Mihai Călin? Domnul Călin nu mai are niciun comentariu, între timp a descoperit și dumnealui borcanul cu miere. Asta cu cultura, oricum, era în plus. E ipocrizia care omoară.
Pe nimeni nu interesează valoarea, cultura, doar fructele. Avantajele materiale și puterea, și așa se și tranzacționează. La TNB, la examinarea candidaților pentru postul de manager, când regulile s-au schimbat între runda întâia și a doua, n-a făcut nimeni scandal. Mă așteptam la o grevă in corpore în fața Ministerului Culturii, ca cea din iarnă-primăvară cu „nu vrem să venim la teatru”.
Revenind la sistem, încremenirea sa în timp e determinată, lesne de intuit, de 3 actori (sic!):
Guvern/minister
Comunitatea artistică
Presa afiliată/plătită sau mai interesată de scandal decât de construcție
Autoritățile, decât să fie luate în balon că sunt bătute în cap și fără cultură și având obligații de partid (e vorba de nivel central, dar și local, și acolo sunt sinecuri fără număr), preferă să arunce ciozvârte, să trăiască liniștite și să se folosească de avantaje. Respectiv, posturile de conducere. De aceea nimeni nu se gândește la reformă, că modele de legislație și practici sunt, doar le traduci, acum și cu AI.
De presă nu mai spun, pentru o invitație, o cazare, o măslină și un băgat în seamă de vedeta zilei, ar merge și nud. E halucinant să citești despre concerte „extraordinare” din care lipsiseră măsuri, prestații mirobolante cu texte folosind cuvinte cu altă semantică (e vorba de traduceri) sau lăudând noile dramaturgii leftiste care i-ar face invidioși pe cei mai de seamă dramaturgi comuniști etc. Se mai și miră de rezultatele din alegeri. De fapt, am văzut cu toții, tot ce se produce pe teritoriul românesc e extraordinar și e eveniment. Chiar dinainte de a se naște.
Comunitatea artistică a suferit o transformare, în special după pandemie sau cu ajutorul pandemiei, când a descoperit Noul Graal.
A realizat că poate mulge de la două ugere. Statul și privatul. Lucru devenit mai mult decât lucrativ, dar și din alte motive. Așa se explică „gradul de ocupare” al angajatului. Nu toți.
Au apărut peste noapte zeci de companii de ticketing și tour operatori. Un adevărat furnicar de firme care apar și dispar (pentru conservarea statutului de micro). Dacă cineva ar face socoteala, ar vedea că se rulează mai mulți bani decât bugetul statului, un lucru bun pentru că, sigur, ANAF-ul s-a îmbogățit de pe urma lor, cred.
Hello, sistem!
Sistemul presupune un networking puternic. Deși organigramele instituțiilor sunt suprasaturate, nu neapărat cu posturile necesare, apare paradoxul când pentru un spectacol trebuie aduși colaboratori externi. Angajații fiind prea ocupați cu proiectele pe persoană fizică. Atunci când nu sunt din sistem e foarte bine, dar, alt ghinion, se nimerește că ei tot din sistem fac parte. Un fel de rețea de colaboratori ai statului. Na-ți-o ție, dă-mi-o mie! Ca în copilărie.
De fapt, am putea spune că sunt trei ugere, două la stat și unul la privat.
Oamenii au înțeles și s-au adaptat rapid la realitate. Nu lupți, conviețuiești. Te descurci. Victimele colaterale, dacă nu sunt eu, nu contează.
Concluzia e tristă. Pe actuala structură, scandalurile nu vor conteni. La nivel managerial absolut orice post va fi supus politicului, și în termeni de poziții și în termeni de finanțări, scăderi (am văzut la Odeon, pe vremea doamnei Firea) sau creșteri. Iar fiecare astfel de sezon va veni pe un teren din ce în ce mai deșertificat, în care cine urlă mai tare sau are prietenii care trebuie va lua potul. E deja ca în seriale, de cine nu ne place îl omorâm la finalul seriei. Se întâmplă acum, s-a întâmplat și ieri.
Spectatorul a fost scos din ecuație demult. Cu tot cu cultura. Se poate însă profita de spectacolele gratuite de culise.
Să nu uit, pregătiți-vă floricelele pentru că urmează campania de numiri de la Primăria Bucureștiului. Prequelul deja rulează. Caietele de sarcini pentru instituțiile publice de spectacol!
(Foto credit: Domeniu public)
