Victoria lui Péter Magyar în Ungaria, în fața lui Viktor Orbán nu este doar un episod electoral spectaculos. Este un test de stres pentru o întreagă paradigmă politică care a dominat ultimul deceniu în Europa Centrală și de Est: aceea că regimurile iliberale, odată consolidate instituțional și protejate de o infrastructură mediatică obedientă, devin aproape imposibil de dislocat.
Ceea ce vedem acum este mai nuanțat.
Nu asistăm doar la o înfrângere a iliberalismului, ci la o transformare a modului în care acesta poate fi contestat. Iar această transformare are implicații directe pentru România și Republica Moldova, două spații aflate simultan în competiție democratică și sub presiunea continuă a operațiunilor de influență străină.
Pentru că, în esență, ceea ce s-a întâmplat în Ungaria nu este doar o victorie electorală, ci o recalibrare a populismului.
Timp de ani de zile, Viktor Orbán a monopolizat acest registru. A construit o narațiune simplă și eficientă: un „noi” autentic, național, asediat de „ei” – Bruxelles-ul, imigranții, ONG-uri, elitele cosmopolite, Soros, Zelenski, șamd. Acest tip de populism identitar, alimentat constant de teme de securitate și de anxietăți culturale, a fost amplificat printr-un ecosistem media controlat și printr-o rețea digitală și de presă capturată care au funcționat ca multiplicatori emoționali.
Însă ceea ce a făcut Péter Magyar este să nu respingă frontal populismul, ci să-l reconfigureze. Să-l scoată din zona conspiraționist-identitară și să-l ancoreze în realitatea socio-economică.
A păstrat limbajul accesibil, apelul la „oameni obișnuiți”, chiar și simbolistica națională, dar a schimbat complet direcția: nu „Bruxelles e problema”, ci corupția internă; nu „Ucraina ne amenință”, ci stagnarea nivelului de trai; nu „dușmanii externi”, ci clientelismul și capturarea statului.
Această mutație este esențială. Pentru că arată că populismul nu este, în sine, incompatibil cu democrația. Devine periculos atunci când este decuplat de realitate și instrumentalizat pentru a justifica erodarea instituțiilor. Dar poate fi și un vehicul de reconectare politică atunci când este reancorat în experiențele concrete ale cetățenilor.
În România, această lecție este ignorată sau, mai grav, înțeleasă greșit. În ultimii ani, o parte a establishment-ului politic a încercat să combată populismul imitându-l superficial: sloganuri agresive, clipuri „virale”, teme fabricate în laboratoare de consultanță. Rezultatul a fost o caricatură de comunicare politică, care nu a convins pe nimeni și a contribuit, paradoxal, la legitimizarea discursurilor radicale.
În paralel, spațiul informațional a devenit tot mai vulnerabil la operațiuni de tip FIMI (Foreign Information Manipulation and Interference/ manipulare informațională si amestec din afară, n.r.), orchestrate sau stimulate de Federația Rusă. Strategia nu este una sofisticată în sens tehnologic, ci în sens psihologic. Nu urmărește neapărat să convingă, ci să obosească, să creeze confuzie, să fragmenteze societatea.
Vladimir Putin nu are nevoie ca un anumit candidat să câștige. Are nevoie ca societatea să nu mai aibă încredere în niciun candidat. Nu are nevoie ca o narațiune să fie crezută integral. Este suficient ca toate narațiunile să devină suspecte.
Știam deja că sub Viktor Orbán, Ungaria a funcționat ca un veritabil punct de sprijin pentru interesele Moscovei în interiorul UE: blocaje pe sancțiuni, ambiguități constante privind Ucraina, dependență energetică menținută strategic.
În acest context, pierderea lui Orbán nu este doar o schimbare internă, ci o pierdere de poziție într-o arhitectură de influență. Dar exact aici devine relevantă dimensiunea FIMI. Pentru Rusia, pierderea unui aliat politic nu înseamnă retragere, ci adaptare.
Citește și: Péter Magyar, un „Kinder Suprise” al politicii din Ungaria
Să nu ne facem iluzii
Ciracii lui Kirienko vor continua să folosească instrumente alternative: rețele mediatice, actori locali marginali, campanii de polarizare, exploatarea următoarelor dificultăți sau greșeli ale noului guvern, etc. Cu alte cuvinte, ne vom aștepta să mute de acum accentul de la „influența prin putere” (influence through power) la „influența în ciuda puterii” (influence despite power).
Republica Moldova este, poate, cel mai clar exemplu din regiune. Acolo, operațiunile FIMI nu sunt episoade punctuale, ci un fundal permanent. De la rețele de site-uri clonă și canale Telegram coordonate, până la campanii de micro-targetare emoțională și exploatarea temelor identitare, totul este calibrat pentru a produce instabilitate cognitivă. În acest context, fiecare ciclu electoral devine o formă de reziliență societală. Dar există o limită a acestor operațiuni. Și aceasta nu este tehnologică, ci socială.
Alegerile din Ungaria, la fel ca cele din România din 2025, au arătat că, atunci când există o percepție clară a mizei și o alternativă politică recognoscibilă, mecanismele de manipulare nu mai sunt suficiente.
Emoția online poate declanșa reacții, dar nu poate înlocui experiența directă a realității economice și sociale. Propaganda poate întârzia decontul, dar nu-l poate evita la infinit. Dar aici intervine, însă, un alt risc: tentația de a crede că victoria electorală rezolvă problema.
În realitate, exact momentul schimbării este cel mai vulnerabil. Pentru că infrastructura capturată nu dispare peste noapte. Rețelele de influență rămân active. Actorii externi își adaptează strategiile. Iar noile majorități pot fi tentate să folosească aceleași instrumente pe care le-au criticat.
Totodată, după aceste alegeri, Ungaria ne-a oferit și un paradox: aceeași supermajoritate constituțională (de peste 2/3 din legislativ) care a permis capturarea statului poate fi folosită pentru a-l reconstrui. Dar fără garanții instituționale solide, riscul de recapturare rămâne. Pentru România și Republica Moldova, această lecție este critică. Nu este suficient să câștigi alegeri. Trebuie să construiești instituții care să nu mai poată fi capturate ușor de viitori autocrați ca Orbán, Plahotniuc sau Ivanișvili.
Trebuie să creezi mecanisme de transparență care să reducă spațiul pentru manipulare. Și, mai ales, trebuie să reconstruiești încrederea – acel capital social invizibil fără de care democrația devine doar o procedură formală.
Citește și: Alegerea lui Péter Magyar: ce s-ar putea schimba între Budapesta și București
În final, războiul informațional nu este o bătălie separată de politică.
Este mediul în care politica se desfășoară astăzi. Iar în acest mediu, diferența nu o face cel care controlează mai bine algoritmul, ci cel care reușește să reconecteze discursul politic la realitatea trăită de oameni.
Între România și Republica Moldova, această provocare este comună. Și, poate mai important, este simultană. Pentru că într-o regiune în care frontierele informaționale sunt poroase, vulnerabilitatea unuia devine rapid vulnerabilitatea celuilalt. Iar dacă există o lecție din Ungaria care merită reținută, aceasta nu este despre cum se câștigă alegerile. Ci despre cum, în ciuda unui ecosistem informațional ostil, societatea poate încă să facă diferența.
Democrația nu se pierde într-o zi și nu se câștigă într-un tur de scrutin. Se erodează lent și se reconstruiește greu. Iar într-o regiune în care frontierele sunt tot mai puțin geografice și tot mai mult informaționale, fiecare alegere devine, în același timp, și un test de reziliență.
De aici trebuie să reținem că nu câștigă cel care domină feed-ul. Câștigă cel care reușește să reconecteze societatea la realitate.
(FOTO: Inquam Photos / Tudor Pană)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
