România duce în spate, de aproape patru decenii, o serie de mari proiecte hidroenergetice începute în perioada comunistă, abandonate sau lăsate neterminate în proporție de până la 90% și actualmente depășite de legislație și conext.
Proiecte precum Răstolița, Defileul Jiului sau Surduc-Siriu au fost concepute într-o epocă în care impactul asupra mediului nu exista pe agenda nimănui. Între timp, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, văile și râurile care au rămas curate deși pe ele au fost ridicate acum mulți ani aceste șantiere au fost integrate în arii protejate de interes european (situri Natura 2000).
Astăzi, în anul 2026, finalizarea acestor „mamuți de beton” a declanșat un conflict între Guvern, care invocă o falsă siguranță energetică, și activiștii de mediu, care avertizează că prețul plătit va fi unul pe care nu ni-l permitem mai ales din punctul de vedere al protejării mediului.
Legea schimbată și complicitatea de la Bruxelles
Pentru a ocoli legislația europeană de mediu (Directiva Habitate 92/43) – care interzice distrugerea ariilor protejate fără studii de impact recente și extrem de stricte –, autoritățile de la București au încercat constant să legalizeze aceste proiecte prin excepții și ordonanțe de urgență.
Surpriza vine însă de la Bruxelles. Ioana Ciută, președinta Bankwatch România, susține că, în loc să sancționeze dur România, Comisia Europeană a adoptat o abordare pur birocratică și a închis oficial dosarul de plângere în februarie 2024.
Astfel, executivul european s-a mulțumit doar cu bifarea procedurilor transmise de Ministerul Mediului, refuzând să verifice fondul problemei. Datele prezentate de aceasta oferă o perspectivă critică asupra modului în care funcționează instituțiile, distrugând două mituri majore: cel al Comisiei Europene ca arbitru sever al normelor de mediu și cel al reformei promise de actuala conducere politică de la Ministerul Mediului.
PRESShub: Cum se poziționează Comisia față de încercările autorităților române de a legitima aceste proiecte (de exemplu, prin invocarea interesului public major sau prin modificări legislative care să excepteze hidrocentralele vechi/neterminate de la evaluările stricte de mediu)?
Ioana Ciută: Din nefericire pentru natura din România, Comisia Europeană a avut o abordare foarte formală și proceduristă în legătură cu plângerea noastră din mai 2023. Comisia s-a mulțumit cu faptul că Ministerul Mediului a organizat și notificat către CE procedurile (parțiale) de exceptare de la evaluarea impactului de mediu. Nu a intrat deloc pe fondul problemei, respectiv calitatea studiilor care stau la baza evaluărilor de mediu, unele cu informații false, raportarea lor la date statistice vechi de decenii, lipsa analizei alternativelor și viciile de procedură. De exemplu, acordul de mediu pentru hidrocentrala Răstolița a fost emis a doua zi după încheierea consultărilor publice, deci în mod evident aceea nu a fost o consultare cu bună credință, ci doar praf în ochii Comisiei, pentru a bifa procedura si a scăpa de un posibil infringement). De altfel, Comisia a și închis cazul în februarie 2024, îndemnând la acțiuni în justiție una câte una, în funcție de neregulile constatate.
Directoratul pentru Mediu din CE a avut o poziționare fermă pe subiectul modificării limitelor ariilor naturale protejate în 2021 – pentru că încă de atunci încearcă politicieni precum Daniel Zamfir să legalizeze aceste hidrocentrale ceaușiste, a căror construcție fusese oprită de instanțe de judecată – clarificând public că sunt foarte rare și trebuie serios justificate astfel de practici. De atunci, însă, sub noua Comisie Europeană, pare că se practică mai degrabă “căile diplomatice” de dialog, la nivel de minister, și nu am văzut nicio luare de poziție publică pe acest subiect.
PRESShub: Care sunt cele mai critice proiecte în acest moment? Unde este cel mai mare risc de dezastru ecologic iminent dacă nu intervine Comisia (ex. Defileul Jiului, Răstolița etc.)?
Ioana Ciută: Toate cele nouă hidrocentrale sunt critice, pentru că fac parte dintr-un pachet de proiecte vechi care afectează arii protejate. Însă, dacă vorbim despre locurile unde se plătește cel mai mare cost de către oameni și natură pentru un aport energetic de aproximativ 1% din capacitatea instalată a României, cele mai grave cazuri sunt Răstolița, Defileul Jiului și Surduc–Siriu. Ele afectează parcuri naționale, zone cu cel mai ridicat grad de protecție, care în prezent în România ocupă doar 1% din suprafața țării. Dacă și pe acestea le afectăm, e clar că am golit de sens ideea de “protecție”. Acolo nu vorbim doar despre „protejarea unor pești”, ci despre unele dintre cele mai importante râuri de munte ale României, care riscă să fie scoase din albia lor naturală și introduse în conducte sau galerii. Astfel, odată ce apa este deviată, râul rămâne cu debite insuficiente, iar distrugerea lui devine practic ireversibilă.
Pentru oameni, asta înseamnă mai puțină apă, văi mai vulnerabile la secetă și caniculă, pierderea unor zone de turism și recreere, o capacitate mai mică a naturii de a regla clima locală și viiturile. Aceste proiecte sunt folosite politic ca simbol al „securității energetice”, dar nu pot susține real sistemul național: au capacitate mică, nu produc mult-dorita energie în bandă, nu ar intra suficient de repede în funcțiune pentru a acoperi o criză, iar în anii secetoși hidrocentralele depind de debitele care scad.
Practic, oamenii ajung să plătească de două ori: odată prin banii publici care au fost deja cheltuiți fără acte de reglementare valabile, și a doua oară prin pierderea unor râuri care ne protejează de secetă, caniculă și fenomene extreme, asigură supraviețuirea unor specii protejate și a unor comunități din aval.
PRESShub: Ce urmează în perioada următoare? Care sunt pașii voștri următori sau ce decizii administrative din partea statului român ar trebui să urmărim în mod deosebit?
Ioana Ciută: Pentru perioada următoare, vom continua să sprijinim comunitățile care ne cer ajutorul și care nu își doresc aceste proiecte, precum și ONG-urile locale care vor să își apere drepturile în instanță. Ne vom vedea mai departe de procesele deja deschise, vom urmări atent deciziile administrative și inițiativele legislative din Parlament, și vom semnala orice încercare de a relaxa standardele de mediu sau de a legaliza retroactiv aceste hidrocentrale. În același timp, încurajăm investigațiile jurnalistice privind interesele economice și politice din spatele acestor proiecte și rămânem în dialog cu instituțiile europene, pentru ca România să respecte legislația de mediu, dreptul comunităților la participare și accesul la justiție.
PRESShub: Dincolo de problema legală și de mediu, de ce nu ar mai trebui ca România să continue aceste proiecte hidroenergetice concepute în perioada comunistă? Din punct de vedere al tehnologiei actuale și al eficienței economice, mai au ele sens în anul 2026 sau vorbim despre niște investiții complet anacronice, care nu își mai justifică costurile și distrugerea?
Ioana Ciută: Din punct de vedere al tehnologiei actuale și al eficienței economice, aceste proiecte nu mai au sens în 2026, pentru că se bazează pe documentații vechi, pe indicatori tehnico-economici gândiți înainte de legislația europeană de mediu și înainte ca schimbările climatice și seceta să devină o problemă majoră pentru producția hidro. Nu există analize actuale, independente, care să arate că ele ar reduce facturile, ar stabiliza sistemul energetic sau ar justifica distrugerea râurilor și pădurilor afectate. De altfel, oricine susține că aceste proiecte ar scădea prețul electricității ori minte ori vorbește în necunoștință de cauză: prețul energiei electrice se stabilește pe o piață regională, în care sursa cea mai scumpă (în prezent, gazul) închide și dictează prețul.
Faptul că s-au investit deja bani în trecut nu este un motiv suficient să continuăm să investim în proiecte scumpe, lente și vulnerabile la debite tot mai mici; dimpotrivă, banii ar trebui direcționați către soluții care folosesc mai bine infrastructura existentă: retehnologizarea hidrocentralelor funcționale, stocare în baterii, rețele mai bune, capacități suplimentare solare și eoliene. Nu există niciun studiu, de asemenea, care să demonstreze dincolo de sloganuri politice, cum aceste proiecte asigură siguranța națională. Dimpotrivă, avem exemplul Ucrainei unde vedem că hidrocentralele cu acumulare au devenit ținta unor atacuri.
În loc să încercăm să salvăm proiecte concepute într-o realitate economică și climatică depășită, ar trebui să salvăm banii publici și să îi folosim pentru investiții care produc energie mai repede, cu mai puține riscuri și fără distrugerea unor râuri naturale.
PRESShub: Actuala ministră a Mediului, Diana Buzoianu, a preluat mandatul promițând o reformă vizibilă. Cum evaluați activitatea ministerului sub conducerea ei în acest caz specific? Simțiți o schimbare reală de viziune la nivelul deciziei politice din minister față de epocile anterioare sau presiunea politică și economică pentru finalizarea acestor hidrocentrale continuă să dicteze și în acest minister?
Ioana Ciută: În cazul ministrei Diana Buzoianu, faptele sunt următoarele: am solicitat o audiență pe tema acestor hidrocentrale și nu am primit niciun răspuns, la fel cum nu am primit răspunsuri nici la scrisorile deschise transmise. În plus, într-unul dintre procesele privind anularea acordului de mediu pentru hidrocentrala din Defileul Jiului, Ministerul Mediului și-a însușit argumentele Hidroelectrica și a invocat o excepție de nelegalitate privind interesul legitim al organizațiilor de mediu, adică a contestat, practic, dreptul nostru de a apăra în instanță un parc național și un râu protejat. Din cunoștințele noastre, niciun alt ministru al Mediului nu a făcut până acum acest lucru în aceste dosare, ceea ce ridică semne serioase de întrebare privind schimbarea reală de abordare la nivelul ministerului.
Nota redacției: Autoarea articolului, Viorica Bold, corespondentă PressHUB la Cluj, este președinta Asociației Ecourovinabucureșci, organizație care asigură reprezentarea juridică și socială a comunității locale în raport cu impactul proiectelor miniere din zonă.
